Valentin Nicoliţov este autorul unei antologii reprezentative de haiku, antologând texte din ultimele două decenii. Într-un Cuvânt înainte, se fac precizări cu privire la aceste minunate bijuterii lirice, sub aspect compoziţional şi estetic, sunt reliefate criteriile care au stat la baza selecţiei şi sursele. Antologia cuprinde 147 de scriitori români, în ordine alfabetică, cu texte alese din manuscrise, reviste de specialitate, alte antologii. În selectarea poemelor s-a ţinut cont, în special, de autenticitate.
Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).
O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).
Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).
Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).
Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).
O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).
Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).
Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).
Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).
Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu