Cornelia Atanasiu este autoarea a trei cărţi de haiku şi a trei antologii de haiku, tanka şi poeme într-un vers. Stăpână pe uneltele sale, poetizează în stil haiku, haiga, fotohaiku şi haibun, creaţii pe care le adună în volumul Alb şi negru, cu versiuni în engleză de Alexandra Flora Munteanu, Florin Daniel Onea şi în japoneză de Ana Maria Florescu. Într-un Cuvânt înainte, Vasile Moldovan subliniază, în mod discret, originalitatea micropoemelor româneşti, încă din titlu : '' Spirit nipon şi esenţe autohtone în poezia haiku.'' În final, autoarea dă o serie de explicaţii privitoare la ediţie, intitulându-şi discursul : Alb, negru, dar şi cenuşiu .
Dificil să înaintezi, fără să te rătăceşti în această constelaţie lirică, în care se amestecă textul cu desenul şi fotografia.Nici nu ştii asupra cărei specii lirice să te opreşti mai întâi. Din obişnuinţă, zăbovesc în intimitatea haiku-ului, care aduce în prim -plan atmosfera eminesciană a lacului. Poeta surprinde spaţiul acvatic, în zori, şi stabileşte o relaţie secretă între trestii şi pâcla care se distinge prin elementul cromatic. E o sugestie a sexualităţii, la ceasul matinal, anunţat de cocoş :'' Câteva trestii/împung pâcla albastră-/cântat de cocoş.'' Aceeaşi atmosferă erotică şi într-un alt micropoem, în care ritmul iubirii este semnificat de clătinarea papurei şi de feminitatea apei, uşor vălurind:'' Ici, colo, semne-/se scutură papura/ pe lacul ridat.''
Dintre poeziile vizuale, mi-a atras atenţia un fotohaiku, cu o fotografie enigmatică, înfăţişând o eprubetă, o riglă gradată şi un bulb amintind de poziţia fătului, cu un text care se opreşte la nivel conotativ, în linie blagiană, lăsând neatinsă '' corola de minuni a lumii''.
Până şi senzorialul( olfactivul) rămâne într-un univers ermetic, întreţinând misterul poetic:'' Micul bulb de crin/ totul este încifrat/ chiar şi parfumul.''
La fel de graţioase sunt şi compoziţiile de haiga, cu desene sugestive alb-negru şi cu inscripţii japoneze, exotice pentru noi, cu valori vizuale, care amplifică emoţia estetică. Mai întotdeauna, desenul prin simplitatea şi profunzimea lui completează semnificaţia micropoemului. Nu ne rămâne decât să fotografiem cu mintea suprafaţa misterioasă a paginii. Pe un ram, două păsări ocrotesc puişorii, iar mai jos, un text explicativ trimite la motivul cosmogonic al oului. O nouă naştere se proiectează, anticipativ, în plan ascensional, o dată cu zborul spre nesfârşirea uranică:'' O coajă de ou-/din interior puiul/ măsoară cerul.'' Într-o altă pagină, remarcăm imaginea dezolantă din deltă, cu vegetaţia care îşi pierde conturul, cu păsări singuratice, tulburând liniştea de-atâta teamă. Cel puţin aşa sugerează micropoemul, care surprinde contopirea uranicului în adâncul acvatic, culminând cu o imagine poetică auditivă, răscolitoare în lumea zburătoarelor:'' Pe lângă peşti/cerul pătrunde adânc-/ţipăt de păsări.''
O altă compoziţie haiga înfăţişează câteva păpădii ( simboluri ale efemerităţii), dintre care două mai mari, ca nişte tije metalice, murdare. Contemplând în adâncime, poeta are revelaţia unui câmp de păpădii, dominat de nesiguranţă, prin analogie cu paraşutele care nu au o ţintă precisă. Starea de nelinişte se amplifică, acum când teluricul a devenit vulnerabil şi existenţa umană cunoaşte metamorfoze vegetative. E un semn care anunţă contopirea în marele cosmos: '' Câmp de păpădii-/paraşute pe drumuri/ fără o ţintă.'' Motivul poetic al sperietorii este ilustrat în grafica unei pagini haiga, printre păsări şi flori. Ea reprezintă singurul element rezistent în viziunea umană, aducând o notă parodică în peisajul amorţit de-atâta căldură. Sperietoarea atrage atenţia prin aspectul ei comic, părând inconştientă, străină de utilitarismul cu care a fost înzestrată: '' Mai trece- o vară-/sperietoarea din lan / e încă bună.''
Dar cea mai valoroasă specie abordată de Cornelia Atanasiu, în acest volum, rămâne haibunul. Un text intitulat Pârâul trimite la Cartea Oltului de Geo Bogza, urmărind apa de la izvoare la vărsare, într-o simfonie colosală, care îmbină imaginile poetice auditive cu cele vizuale. După un scurt comentariu, poeta admiră confluenţa acvatică, în revărsarea căreia intuieşte contopirea cu Marele Tot:'' Firul de apă-/ creşte chemarea mării/ printre bolovani.'' Într-un alt haibun, textul în proză evidenţiază suferinţa poetei, după plecarea mamei la cele veşnice, într-un cimitir cu aspecte groteşti, cu poze şterse de vreme care zâmbeau. În haiku-ul cu tonalităţi triste, vegetalul atins de suferinţă, participă prin coloritul sobru la decorul funerar:'' Printre morminte / toate-s îndoliate-/chiar şi florile.''
Haibunul care dă titlul volumului prezintă antitetic albul şi negru, ziua şi noaptea, viaţa şi moartea, vegetaţia degradată( ramurile negre ) şi nesfârşirea albă (zăpada ), plinul şi golul, bărcile (negre ) şi troienele (albe), efemerul (moartea pescarului ) şi veşnicia (crinii mormântului ):'' De sub zăpadă / crinii mormântului lui-/ mereu acolo.''
Dintr-o secvenţă de haiku, reţinem două excelente micropoeme, care impresionează printr-o grafică subtilă, pe teme existenţiale, cu degradarea vegetalului:'' Pensulă cu tuş-/numai câteva linii/ şi cad frunzele.'' Dacă în acest haiku, perspectiva este în picaj, în nimicnicie, într-un alt text, atmosfera hibernală asigură contrastul unei ascensiuni... terestre, relevată de zborul ciorilor :'' Câmp cu zăpadă-/din tuş zboară ciorile / spre un singur pom.'' În ambele situaţii, frunzele şi ciorile îşi au originea în tuş, adică în creaţie, devenind obiecte poetice, iar'' singurul pom'' poate fi investit cu calităţile arborelui cosmic.
Cornelia Atanasiu, Alb şi negru, Editura Antar, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autoarea cărţii comentate are libertatea de a prelua această recenzie de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
