Interviu cu scriitorul George Bădărău

Domnule George Bădărău, de ce scrieţi?

Oamenii simt nevoia să comunice şi o fac mai întotdeauna cu succes. Unii povestesc frumos, alţii îşi adună gândurile, într-un morman de foi, pe care le păstrează în sertare şi doar o mică parte dintre ei scriu cu mintea şi cu inima, într-un fel deosebit. Aceştia sunt scriitorii. Nu orice om care scrie este scriitor. În construcţii, unii angajaţi scriau pe materialele prefabricate şi erau numiţi ’’ scriitori de pereţi’’. Alţii lucrau la CFR, aveau obligaţia să scrie pe vagoane şi erau cunoscuţi ca’’ scriitori de vagoane’’. Nu mai vorbim de cei care scriu pe pereţi în WC-ul public...În ultimul timp, mulţi scriu, foarte mulţi publică şi aproape nimeni nu citeşte. Nu numai că suntem concuraţi de televiziune şi internet, dar nu reuşim să ajungem la sensibilitatea postmodernă sau poate nu găsim modalităţile tehnice de a transfigura această sensibilitate.

Cum ar trebui să fie o carte?

O carte trebuie să aibă nu numai valoare estetică, trebuie să fie şi utilă, să folosească unor grupuri. Afirmaţii ca ’’scriu pentru mine’’, am ’’literatură de sertar’’, ’’ publicul nu este iniţiat în arta modernă ’’, ’’critica literară nu-şi face datoria’’, nu mai au niciun haz. Neomoderniştii au venit pe un teren nepregătit, în mare forţă, cu formule estetice expresive. Nichita Stănescu era un mit, divinizat de generaţia mea, admirat de cititorii din generaţia lui, parodiat de condeierii mai tineri. La Liceul Naţional din Iaşi, unde am fost elev, se organizau seri de poezie Marin Sorescu, iar cărţile acestuia umblau din mână în mână. Mai aproape de vremea noastră, Emil Brumaru a reuşit cu poezia lui să tulbure mintea fetelor din generaţia 2000, mai ceva ca drogurile.Eu nu am reuşit să găsesc o formulă originală cu care să sparg piaţa, deşi o caut de multă vreme. De aceea fac sinteze şi dicţionare utile, cu oarecare circulaţie, menţionate în bibliografii, citite şi citate în lucrări de licenţă şi lucrări de doctorat, studiate de eleve, răsfoite de studente, netezite de doamnele profesoare. Într-o jumătate de secol apar câteva camioane de cărţi, dintre care unele bune şi doar câteva foarte bune. În ceea ce mă priveşte mi-i greu să mă gândesc la gloria postumă.

Care este relaţia dumneavoastră cu poezia haiku?

Haiku, tanka, haibun, renga sunt specii lirice de sorginte japoneză, agreate în toată lumea., în reviste specializate, concursuri, antologii, exegeze, site-uri consacrate genului. Această lirică miniaturală, graţioasă, enigmatică presupune o iniţiere în estetica haiku-ului. În studenţie, un profesor ne-a prezentat traduceri din opera lui Basho, maestru al genului şi ne-a explicat o serie de reguli fără de care nu am avea acces, în acel univers artistic. În ultimii ani, am scris şi am publicat haiku în reviste de specialitate, am fost inclus în antologii, am luat Premiul I la Concursul Internaţional al Societăţii Române de Haiku, Bucureşti şi Premiul I la Concursul organizat de revista Albatros, Constanţa. Public recenzii la cărţile haijinilor pe blogul meu intitulat Noua literatură românească, recenzii care sunt preluate de site-ul specializat Raftul cu cărţi şi de diferite reviste literare. Nu toate micropoemele sunt haiku-uri, dacă încălcăm regulile clasice. Aceste texte sunt în stil haiku, în stil tanka, deşi în multe ţări există şi haiku în formă liberă. Haiku-urile româneşti apar şi în limbile de mare circulaţie, sunt apreciate şi premiate. Eduard Ţară, din Iaşi, a obţinut peste 100de premii internaţionale, la concursuri organizate pe toate continentele, în diferite limbi.

Unde scrieţi? Unde recitaţi?

Oriunde. În bibliotecă, în tramvai, pe-o bancă în parc, într-un bar, în faţa unei ceşti de cafea, sau în plină stradă, cum s-a întâmplat odată la Festivalul’’ M. Eminescu’’ din Botoşani, unde am avut succes. În restaurant, seara, poetul Sterian Vicol, mi-a propus , zâmbind să mă urc pe masă şi să mai recit o dată poezia care răscolise inimile trecătorilor. Devenisem pentru câteva minute poetul străzii, dar nu am o fire aşa boemă, încât să fac spectacol , cu textele mele. Altădată, la Restaurantul’’ Bolta Rece’’, participam la concursuri de epigrame. La una din ediţii, un redactor de la Radio Nord –Est a propus ca juriul să fie reprezentat de aplauzele spectatorilor. Epigrama mea a fost cel mai mult  aplaudată şi  a fost premiată. Sau, altădată la Festivalul Internaţional de Avangardă de la Iaşi,  am scris o poezie pe tema zădărniciei,  pe un panou, în mijlocul străzii’’ Lăpuşneanu’’, cu o carioca degradată: ’’Trec orele la ORL / alături un  bătrân WC / şi mai încolo nu ştiu ce / Femeie-şi freacă fesele...’’( Plictiseală ).

Cum priviţi acum Postmodernismul românesc?

Am făcut o sinteză despre Postmodernismul românesc, rătăcind pe un teren alunecos şi pentru unii destul de confuz. Puţine poezii semnate de poeţii generaţiei ’80 se înscriu în această orientare. Am definit conceptul, am prezentat în linii mari estetica postmodernă, am stabilit tipologii şi am analizat textele reprezentative ale unor poeţi din Capitală, susţinuţi de criticul literar N. Manolescu. Într-o perspectivă mai largă, Postmodernismul românesc va rămâne un experiment interesant, care a împrospătat limbajul poetic, după neomodernism, fără a lăsa în urmă capodopere. Sunt în generaţia mea câteva voci lirice reprezentative, care s-ar putea încadra la neoexpresionism, neoromantism etc. dar nu la postmodernism. Unii exegeţi au încercat să lărgească semnificaţia conceptului, să-l transforme într-un concept-umbrelă, unde încap toţi, fără supărare, până la anularea acestuia. Peste ani multe cărţi nu vor mai avea audienţă la publicul de-atunci, dar postmodernismul va rămâne ca experiment în orice istorie literară.

Dar conceptul de neomodernism?

Conceptul de neomodernism a fost introdus în exegeze şi în manualele şcolare, în ultimele trei decenii, cu referire la creaţia generaţiei ’60. Am încercat să deduc o serie de particularităţi, dintr-o estetică implicită, să le descopăr în operele literare, să stabilesc tipologii, în aşa fel încât curentul literar Neomodernism să aibă justificare. Desigur, unele aspecte sunt comune, se întâlnesc într-un fel sau altul, la majoritatea scriitorilor, dar sunt şi elemente care-i diferenţiază. Nu întâmplător, unul dintre scriitorii canonici a fost selectat din acest curent literar. Este vorba de Nichita Stănescu, admirat de scriitorii optzecişti din Bucureşti, până la extaz. Aceştia recitau din creaţia lui, cântau cântece pe versurile cunoscutului poet, îi imitau vorbirea, comportamentul, viziunea. Marin Sorescu s-a impus cu o poezie originală şi mai apoi cu teatru modern, parabolic, în care se resimt influenţele  literaturii absurdului. Cititorul ar putea fi mai obiectiv în aprecierea neomodernismului, după lectura cărţii mele.

Ce ne puteţi spune despre blogul dumneavoastră?

Blogul meu se numeşte Noua literatură românească şi are ca descriere ’’analize pertinente şi impertinente’’. Aşadar, mă voi referi la noua literatură şi voi publica începând cu primele zile  de vacanţă, cronici literare la cărţile douămiiştilor. Deocamdată postez ba o recenzie, ba o parodie, ba o epigramă la adresa confraţilor, din lipsă de timp. Literatura s-a mutat pe blog, scriitorii pot publica orice fără să depindă în vreun fel de redactorii de la revistele de cultură, care de multe ori...nu au spaţiu. Pe blog se pot întâlni scriitori din diferite oraşe sau din diferite ţări, se pot cunoaşte ( fotografii, filme ), se pot împrieteni, se pot publica reciproc, pot ieşi, aşadar, cu succes din anonimat. Poţi să faci pe internet cenacluri literare, societăţi culturale, poţi să-ţi alegi oamenii de cultură cu care ai vrea să mergi la o bere şi nu în ultimul rând, poţi selecta un scriitor căruia vrei să-i iei un interviu.

Ce universuri  artistice vă atrag mai mult?

M-au atras deopotrivă universurile realiste, fantastice şi absurde. Am făcut o teză de doctorat despre fantastic, în care am analizat proza lui Vasile Voiculescu. Din mormanul de fişe au ieşit două cărţi: Rădăcinile fantasticului românesc şi Proza lui Vasile Voiculescu, răsfoite de cei interesaţi, cel puţin aşa reiese din mesajele pe care mi le trimit unii cu poşta electronică sau cu poşta tradiţională. În ultimul timp am primit aprecieri de la o profesoară, care se foloseşte şi de cărţile mele, în redactarea tezei de doctorat. Scriitorii sunt în general orgolioşi, îşi imaginează că scriu lucruri ieşite din comun, altfel nu ar mai scrie. Nici eu nu fac excepţie...

Cu cine nu aţi vrea să fiţi confundat?

Nu aş vrea să fiu sub nici o formă confundat cu George Bădărău, care din cauza orgoliului nemăsurat, a pierdut foarte mult la viaţa lui. Când era mic s-a dus la o dugheană să-şi cumpere pălărie. L-a întâmpinat un evreu chel, cu creionul chimic după ureche  care, aflând ce vrea copilul, se grăbi  să-i întindă o pălăriuţă verde. În timp ce acesta bătea darabana cu degetele pe masă, George făcea proba în faţa unei oglinzi, surprins de lărgimea pălăriei: ’’ E prea mare !’’, zise el.. ’’Nu-i pălăria mare, e capul tău mic ! ’’, spuse vânzătorul continuând să bată în masă. După mulţi ani, George a constatat că evreul avusese o intuiţie extraordinară.

Dacă aţi fi doar un scriitor, ce aţi crede despre ceea ce scrieţi?

La urma urmei sunt doar un scriitor, dar meseria de profesor mă ajută să supravieţuiesc. Am funcţionat la diferite şcoli, de care nu vreau să-mi mai aduc aminte, spre ghinionul elevilor mei, spre dezamăgirea profesorilor, care se obişnuiesc greu cu un coleg’’ incomod’’. Nu am fost apreciat. Nu am avut salarii de merit, gradaţii de merit; mulţumesc lui Dumnezeu , că n-am fost îndepărtat din sistem, într-o vreme când oamenii valoroşi sunt marginalizaţi şi în locul lor sunt promovaţi, pe criterii politice, diferiţi figuranţi. Au dreptate elevii să ne privească zâmbind ironici, indiferenţi, în timp ce maimarii noştri lucrează la alte variante ale Legii învăţământului, ca să-şi poată justifica salariile mari. Ce cred despre ceea ce scriu? Numai lucruri bune...

Ce s-ar schimba în scrisul dumneavoastră, dacă aţi trăi în altă parte? Unde? De ce?

Dacă aş trăi în altă ţară, m-aş acomoda uşor cu viaţa socială, culturală, viziune, formule stilistice, ideologie, fiind un tip de oarecare mobilitate. Aş gândi, aş scrie, la fel ca scriitorii autohtoni, aş fi asimilat iar originea mea ar fi repede uitată. Cu siguranţă, în scrisul meu s-ar schimba multe, după particularităţile literaturii naţionale din ţara respectivă. E mai greu să ieşi în evidenţă, să ai succes într-un oraş de provincie din România, decât în Franţa, Germania, America de Sud. Nu au alţii interesul să te  promoveze în ţară şi dacă nu-i deranjezi, vor aminti, totuşi,  de tine în treacăt. Dacă aş trăi în altă parte, m-aş obişnui cu orizontul de aşteptare al cititorului şi aş scrie cărţi utile, fiindcă nu-mi plac acele creaţii , care nu-ţi întreţin măcar iluzia că exişti.

Care a fost cea mai neaşteptată reacţie , pe care aţi avut-o de la un cititor?

Cititorii mei sunt, în general, elevi, studenţi, profesori, scriitori, dar şi alte categorii care, îmi răsfoiesc, din când în când, cărţile. Elevii pentru olimpiade, studenţii pentru referate, profesorii pentru masterate, doctorate, discursuri culturale, iar scriitorii ca să vadă, nenorociţii, dacă mai trăiesc. Îmi face plăcere să primesc teze de doctorat acasă, or să le descopăr pe internet, teze unde eu sunt inclus în bibliografie, citat în note, analizat cu trimiteri clare la ideile mele, la sintezele despre curentele literare, sau chiar la literatura mea. O dată am primit un email de la un haijin, cel puţin aşa se recomanda el, supărat că am asociat haiku-ul său cu estetica urâtului. Mi-am dat seama mai târziu că omul meu nu prea avea ştiinţă de carte, şi-l deranjase  conceptul, fără a şti că estetica urâtului poate fi frumoasă. Altădată, am primit un telefon de la o doamnă cu voce gravă, care m-a felicitat pentru ceea ce fac în contul literaturii române.

Ce s-a schimbat în scrisul dumneavoastră de la prima publicaţie, la cele ulterioare? Ce a provocat aceste schimbări?

De la prima publicaţie până în prezent s-au schimbat multe în scrisul meu. Mai întâi orientarea spre critică şi istorie literară, fără a abandona proza, poezia, epigrama, haiku-ul , memorialistica. Multe din cărţile mele s-au bucurat de o anume circulaţie, ceea ce m-a determinat să mai zăbovesc o vreme în acest domeniu. Formula de editare este una de sorginte franceză, cu modificările de rigoare, cu adaosuri şi omisiuni, care să îmbine utilul cu plăcutul şi în acest sens, editurile Institutul European şi Alfa din Iaşi, mi-au fost alături. Dacă poezia mea avea un limbaj cuminte, la început, cu un inventar lexical admis în anii ’80, acum îmi permit să versific dezinvolt, spre o poezie de stradă, cu succes la public. Aceste schimbări au fost provocate de viaţa socială, libertatea exprimării, experienţa de viaţă.

Care este relaţia scrisului dumneavoastră, cu diferite genuri literare?

Scriu de toate, aşa cum am învăţat de la înaintaşul meu ilustru, George Călinescu. Unele texte au fost topite în cele 18 cărţi ale mele, altele au fost publicate în reviste şi foarte puţine mai sunt în manuscris. Eu nu am ’’literatură de sertar ’’, aşa numita literatură subversivă, mai mult o găselniţă a unora care nu ieşeau în evidenţă cu nimic şi ne tot ameninţau cu capodopere. Au fost şi câteva cărţi valoroase, câteva excepţii frumoase, despre care mi-ar plăcea să discutăm altădată. Nu-mi plac informaţiile de tipul :’’ X este mare scriitor ’’, ’’El are un manuscris de excepţie, cartea vieţii lui ’’, ’’A fost urmărit şi terorizat ’’, ’’Apariţia cărţii lui va răsturna ierarhia literară’’, iar în final, ni se oferă o cărţulie cu dulcegării, sclifoseli, pretenţii ridicole. Revenind la întrebarea ta, cred că mi-ar fi mai uşor să spun ce fel de genuri şi specii literare, nu abordez. Deocamdată, poezia religioasă, pamfletul politic şi literatura pentru copii.

Cum aţi vrea să nu fie interpretat scrisul dumneavoastră?

Probabil te-ai gândit că prin negaţia formulată în întrebare, mă vei determina să mă mobilizez, să simt totul ca o ameninţare şi să-mi iau măsuri de siguranţă. Nimic din toate acestea. Literatura şi nonliteratura pe care le fac eu sunt apreciate de unii, ocolite de alţii, privite cu înţelegere, răsfoite cu ironie, admirate, citate, aruncate într-un colţ de bibliotecă, selectate pentru antologie, evitate, incluse într-un sistem de valori, contestate prin tăcere, asociate cu alte formule editoriale, luate în răspăr în linie academică, citite în tren, recitite la o cafea, incluse în dicţionare, bibliografii, crestomaţii, site-uri, sau ignorate de cei despre care nu am scris din diferite motive.

Cine v-a influenţat  cel mai mult? În ce fel ?

Probabil George Călinescu prin varietate, adâncime şi fraza lui sclipitoare, metafora critică,

speculaţia interdisciplinară, tentaţia de a încerca multe genuri şi specii literare, autoritatea lui, în istoria literaturii. Voi încerca şi eu o Istorie a literaturii române din ultimele trei decenii, cu un uşor caracter didactic, pentru categoriile de cititori care îmi sunt fidele. Un alt reper ar fi Marin Sorescu, poetul şi dramaturgul care mi-a tulburat adolescenţa, pe când eram elev Liceul Naţional din Iaşi, unde se organizau recitaluri din creaţia sa şi pe care l-am admirat şi invidiat toată viaţa, pentru succesul lui la public. Îmi pare rău că nu am avut funcţii, care să mă scoată în relief şi nici măcar un dram de impertinenţă, atât de necesar în ziua de azi

Dacă aţi alege un singur fragment din ceea ce aţi scris, care ar fi acela?

Este cea mai grea întrebare pe care mi-ai pus-o, dar nu vreau să rămân dator cu răspunsul. Să zicem următorul text: ( Euforie )- ’’ Ameţit de-atâta bere / I-am spus uneia: Madam / Ochii văd, inima cere / Iarna-i grea...Ea zise: N-am ! ’’.

ALEXANDRA  POPA

publicat în revista Contact Internațional, Iași, 2014