Maica Eufrosina Jescu - Mărturii despre Zoe Dumitrescu - Buşulenga

Mergeam cu publicistul Constantin Secu, pe urmele lui Eminescu, la Mănăstirea Văratec. Era o după-amiază de vară plăcută, cu mulţi turişti, obiecte de artizanat, borcane cu dulceaţă, fructe de pădure, suc natural oferit de o măicuţă la poarta mănăstirii, icoane dar şi fete atrăgătoare care, probabil, au fost modele pentru Mircea Dinescu, în scrierea versului ’’ icoană cu picioare lungi ’’. Nu departe de lăcaşul sfânt , se află o poiană cu o casă dărăpănată, în care stătea, din când în când, M. Eminescu, venit aici să se reculeagă. Am intrat prin spate, printre mormanele de cărămizi, am străbătut camerele în ruină şi am ieşit în pridvor, încercând să cuceresc împrejurimile, cu privirea.
Ceva mai la vale, în faţa mănăstirii, era o grădină încărcată cu flori, în locul unei case unde poposea Veronica Micle. Am cumpărat zmeură de la o copilă, care povestea cât de mult ’’ s-a înschinat ’’ ca să o culeagă. Aici am cunoscut-o pe maica Eufrosina Jescu, o suceveancă bine alcătuită, din satul Udeşti, unde dăinuie o biserică făcută dintr-un singur stejar. La Văratec a găsit liniştea pe care o căuta împreună cu maica ei duhovnicească, Benedicta Braga, sociabilă, cu faţa albă şi luminoasă, cultă, cu două licenţe, specialistă în muzica psaltică, ştia engleza şi franceza, picta, şi avea misiunea să înfiinţeze în America, o mănăstire, la cererea maicii Alexandra ( Prinţesa Ileana a României ). Urcasem în maşina publicistului Constantin Secu şi ne îndreptam, pe un drum de munte, spre casa maicii când, pe neaşteptate, a apărut în faţa maşinii o ucenică înseninată, care povestea că se întorsese Bălanul ( câinele alb ), după două zile de rătăciri.. Casa maicii Eufrosina se afla într-o grădină plină de verdeaţă, pomi fructiferi, clădiri anexe şi o cuşcă în faţa căreia, moţăia Bălan..
Aici au stat în gazdă Valeria Sadoveanu, cea de-a doua soţie a marelui scriitor, Lili Teodoreanu, academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga, bună creştină, care mergea des la biserică, aprindea lumânări, se ducea în pădure să aducă cetină de brad, să pună pe foc, vorbea elevilor despre istoria patriei, opera lui Sadoveanu, dialoga cu seminariştii de la Mănăstirea Neamţ.
Maica s-a oprit puţin din istorisire, ne-a servit cu dulceaţă de afine, iar eu am profitat de ocazie să aduc din nou vorba despre Eminescu. De- a lungul anilor au circulat oral diferite povestiri, de la măicuţă la măicuţă, dar dintre ele doar una avea harul istorisirii. Aşa s-au înecat în timp, o serie de întâmplări despre cei trei prieteni, M. Eminescu, I. Creangă şi Veronica Micle, care urcau spre ’’pădurea de argint ( o pădure de mesteceni )’’, iar mai sus, pe deal, mergeau la o pădure de stejari falnici, care la vreme de toamnă reprezentau eminescienii ’’ codrii de aramă ’’. I. Creangă era volubil, povestea mereu întâmplări cu haz, Veronica râdea, M. Eminescu rămânea cufundat în gânduri, aşa cum şi i-a imaginat criticul literar G. Călinescu. Credeam că dorinţa ultimă a marelui poet era să fie îngropat la marginea mării, conform testamentului liric din ’’Mai am un singur dor ’’. Zoe Dumitrescu- Buşulenga mă contrazice autoritar: Eminescu ar fi vrut să fie îngropat la o mănăstire de maici, unde să i se cânte ’’ Lumină lină ’’. Veneau să o asculte profesori, scriitori, academicieni, pictori, sculptori, preoţi ; făcea conexiuni între cultura europeană şi Teologie, ţinea conferinţe studenţilor, se bucura de întâlnirile cu părintele Cleopa ’’de parcă L-am văzut pe Dumnezeu Tatăl ’’, îl aştepta cu emoţie pe părintele Anania ’’nenea vulturul ’’, care vorbea despre adâncimile Teologiei şi era un bun scriitor, Întâlnirile cu ÎPS Pimen erau ’’ca o mărturisire ’’, fiind apreciat şi pentru că făcea azile şi orfelinate.
Pe ÎPS Pimen l-am cunoscut la Mănăstirea Putna, la intrarea în muzeu, în timp ce medita aşezat pe un scaun vechi. A apărut un grup de turişti francezi, călăuziţi de un călugăraş vioi, inteligent, cu un dicţionar în mână, pe care îl răsfoia când nu-şi amintea anumite cuvinte. Vorbea destul de bine româneşte, a îngenuncheat şi a spus : ‘’ Binecuvântează părinte ! ’’. Părintele a făcut semnul crucii, apoi l-a îmbrăţişat frăţeşte şi i-a atins cu buzele, obrazul încă tânăr. După evenimentele din ‘ 89, l-am revăzut pe ÎPS Pimen, la Mitropolia din Iaşi, i-am luat un interviu, făcând cea mai mare gafă din viaţa mea de scriitor. M-am adresat cu ’’Domnule Pimen ’’ în loc de Înalt PreaSfinţite…
Într-o bună zi, Zoe Dumitrescu- Buşulenga s-a călugărit cu numele de călugărie Benedicta, în mare taină, departe de ochii presei şi televiziunii. Iubea haina călugărească, pe care o purta în casă, îi plăcea să viziteze Mănăstirea Dragomirna, stătea departe de computer, considerând că :’’ ceea ce nu-i natural, nu-i de la Dumnezeu ’’ şi era încântată de vizita unor poeţi, între care, Grigore Vieru. Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut să fie îngropată la Mănăstirea Putna.
Din nou s-a făcut tăcere, maica Eufrosina mi-a întins o broşură despre academicianul Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi eu am revenit cu o întrebare despre Veronica Micle. Cum a reacţionat aceasta auzind despre moartea lui Eminescu? Veronica s-a întristat şi s-a retras în Poiana Ţigăncii, să sufere în tăcere, a răspuns cu sfială gazda, amintindu-şi de o versiune orală. E un subiect pe care maica Benedicta îl ocolea de fiecare dată, din motive doar de ea ştiute.
I-am făcut un semn discret publicistului Constantin Secu şi ne-am retras privind, poate, pentru ultima oară pe Bălan, grădina plină de verdeaţă, casa în care poposiră atâţia oameni de cultură.


Mărturiile maicii Eufrosina Jescu despre doamna academician Zoe Dumitrescu –Buşulenga – Monahia Benedicta-, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2009.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Emilian Marcu- Cartea celor optzeci şi opt de taine

Poezia din acest volum este una a misterului, cantabilă, în viziune neomodernistă, cu izvoare cărturăreşti diverse, mitologie românească, Biblie, mitologie asiatică ( lotusul ), mitologie poetică personală ( Grădinarul , Ostrovul ) cu simboluri abstracte, de mare generalitate. Armonia, cadenţa, cromatica vin dinspre romantism şi simbolism, în texte reflexive, cu rimă sau fără rimă, într-o curgere firească, în care metaforele se înlănţuie discret. Rătăcind într-un univers al semnelor magice, poetul găseşte asocieri surprinzătoare între obiecte şi idei, ritualuri şi iconografie, secvenţe biblice şi mistica lucrurilor mărunte, fragmentele autobiografice şi iniţierea în metafizică. El este atras, pe de o parte de un topos cu o semantică lesne de desluşit, iar pe de altă parte, de un joc uşor ermetic, al imaginilor poetice, când se adresează artistului sau divinităţii, când contemplă pastelul teluric sau pastelul cosmic.
În unele poeme apare motivul poetic al cenuşii, care trimite la mistuire dar şi la renaştere, la oscilarea între efemeritate şi veşnicie, la dezlănţuirea stihială, dar şi la retragerea în intimitatea căminului, spre reculegere. Din folclorul românesc, Emilian Marcu a preluat tema Nopţii de sânziene, când se deschid cerurile, numai iniţiaţilor. Într-o astfel de noapte, Grădinarul ( o altă înfăţişare a poetului ) primeşte taina, stropul de genialitate şi toate acordurile sale lirice stau sub semnul marilor taine. Metafizica şi simbolurile poetice sunt împrumutate de la Blaga, cu care se întâlneşte şi la nivel de sintaxă poetică. Primind taina, poetul trece în lumea de dincolo, printr-o moarte violentă, amintind de orgiile medievale : ’’ Albinele-n ceară-l îmbracă. Ce rug / Pe trupul lui, sfielnic, se-aprinde-n amurg! ’’( Taina întâia sau despre noaptea de sânziene ).
În câteva poeme întâlnim frunze de lotus, arhetip în gândirea asiatică, mângâiate de ploi, de înţelesurile misterioase, când Grădinarul primeşte lumina pură dintr-un obiect profan :’’Grădinarul primeşte ca-ntr-o naştere tainică / Lumina cea pură din lama unui cuţit’’
( Taina a patra sau despre mistere printre frunze de lotus ). Motivul poetic al umbrei divinităţii este surprins în vitralii, cu îngeri, vânt, într-o întrupare melancolică, în timpul unei clipe de reculegere. Mai întâi o contemplare graduală ( privirile mele ), care capătă treptat o anume corporalitate, în cadre religioase: ’’În amiaza de iarnă / Prin ogivele vechiului schit / Se întrupă, o, cum se întrupă! ’’( Taina a treisprezecea sau despre sfielnică umbra ta ).
Într-un univers al semnelor magice este invocat aerul, element care stă la baza lumii, în vechea filosofie. Este înfăţişată o cromatică matinală ( zorii ), cu semnificaţii secrete, într-o duminică încărcată de sacralitate ( Duminica Orbului ), în timpul unei chemări repetate, care aminteşte de ritual:’’ E aerul ca o umbră de înger / în culorile magice. / Eu, prin o mie de semne te chem / Eu, prin o mie de semne, în Duminica Orbului’’( Taina a patrusprezecea sau despre o umbră de înger ). În alte taine, sunt transfigurate semnele mistice, lişiţa-n trestii, lumile inefabile în amurg, plânsul licornei, muzica astrelor, florile incendiare, iubita învelită în giulgiu etc. Motivul poetic al oglinzii, înţeles ca dramă de conştiinţă, este valorificat într-o frază lirică interogativă, la intersecţia sacru- profan ( îngerii- umbra mea), unde poetul , încă pelerin, continuă să rătăcească, în regim nocturn, selenar :’’ Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea-n decantare?/ Într-o oglindă a unui suflet rătăcitor / Încă peregrin pe marea cea moartă/ Când zalele nopţii acoperă luna?’’ ( Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii).
Altădată, poetul face apel la numerologie, la cifrele mistice ( şapte ), în scrierea unui ’’poem astral ’’, în conturarea unui portret feminin, gingaş, în uleiuri şi farduri, pe papirusuri magice : ’’ Şapte parfumuri din şapte magice flori/ s-au jertfit în cerneala cea mistică. // Tu în uleiuri şi negrele farduri/ în amurg sângeriu sedusă te laşi petală căzândă.// Pe papirusuri magice cerneala cea mistică/ cu trupul tău se îngemănează întru desăvârşire’’ ( Taina a treizecea sau despre papirusuri magice ). Un poem aminteşte prin viziune şi structura metaforică de poezia de început a lui Emilian Marcu, în linie tradiţionalistă, unde predomină vizualul, comparaţiile cu asocieri previzibile, anatomicul personificat, dinamismul micilor vietăţi :’’ Iarna se zbate ca o rochie de mireasă/ în Grădina Botanică în amiaza târzie. / Pe o bancă memoria noastră duce greieri în braţe, / urmăreşte tacticos, asemenea unui războinic înveterat,/ furnicile mişunând sub frunzare’’ ( Taina a treizeci şi şasea sau despre iarna ca o rochie de mireasă ).
Motivul poetic al mesteacănului ( frecvent în literatura rusă ), are valoare decorativă, picturală ( fluturi desenaţi ), contemplativă ( imaginare zboruri) , existenţială ( sensurile lumii), arhetipală ( palmele Grădinarului ), toate puse în mişcare de imaginaţia creatoare:’’ Pe trunchiuri de mesteacăn, pe carnea albă a lemnului/ Fluturii desenaţi cu atâta migală / Descriu în imaginarele zboruri sensurile reale ale lumii,/ Descriu truda în atlasul palmelor Grădinarului’’ ( Taina a cincizeci şi doua sau despre însemnări fantastice).
În unele texte, atmosfera este simbolistă, cu tristeţi, sânge, amurg, târziu, orizont infinit, iluzia ierbii uscate sau un univers ireal, în care călătoria spre apus este una a iniţierii în moarte, şi luna fascinează prin lumină şi taină: ’’ Ca într-un ireal univers, ca în antică lume/ Călătorim înspre soare-apune,/ Despre această iniţiere-mi vorbeşti : /Luna picură taină şi lumină-n fereşti’’ ( Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu ). Orientarea lui Emilian Marcu spre sonet nu este întâmplătoare.

Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Editura Emolis, Iaşi, 2008.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com