Constantin Arcu - Cocteil în cranii mici

Constantin Arcu înfăţişează în romanul Cocteil în cranii mici secvenţe din societatea românească postrevoluţionară, surprinse la intersectarea mai multor universuri : social, ficţional, erotic, ocult, cultural. În frazele sale, de oarecare adâncime şi echilibru, desluşim aptitudinile unui psiholog, reporter, magistrat, om de lume şi ale unui scriitor stăpân pe mijloacele de exprimare.
Rând pe rând secvenţele narative se organizează în topoi. Primul topos ( Tribunalul ) aduce în prim –plan magistraţii, un fel de oameni- marionetă, înconjuraţi de dosare, obligaţi să participe la şedinţe plicticoase, unde doamna judecător Colan, influenţată de murfologie constată : ’’ Aşa-i la noi, când un lucru merge bine, numaidecât vrem să-l schimbăm’’, prezidentul avea abilitate pisicească, magistraţii se îmbulzeau spre ieşire. În această atmosferă monotonă se iveşte Delia, transferată recent în instanţă, care va avea partener de complet pe domnul F., nume redus la iniţială ca în proza lui Kakfa, de altfel individ cu personalitate comună. Singurele ieşiri din amorţeală sunt provocate de ameninţările cu bombă, alarmă falsă, asigurându-le tuturor o pauză plăcută.
Un alt topos ( Strada ) prezintă un cerşetor în dialog cu un magistrat, pe un ton familiar, cu afecţiune, condescendenţă : ’’ - Trăiască onorata instanţă! ’’, ’’ - Salut Chirică! ’’
Cerşetorul făcea parte dintr-o frăţie, care aduna bani mari, era mână în mână cu poliţia şi persifla trecătorul naiv, după ce primea moneda; în loc de ’’ bog-da-proste’’ murmura: ’’bă-da-prost-e!’’. O adunătură de escroci, parveniţi, făcându-şi loc într-o lume coruptă unde, dacă intri în conflict cu cerşetorul, vin mafioţii şi te’’ umflă’’ iar poliţiştii te arestează.
Toposul ( Localul, terasa) înfăţişează o lume pestriţă: muncitorii îmbrăcaţi în salopete murdare de var, magistraţii, profitorii revoluţiei, ariviştii, îmbogăţiţi peste noapte, ziaristul Emanoil Danciu, cunoscut sub numele Trakl, teribilist, lovit cu tava în cap de o chelneriţă după ce acesta îi băgase mâna sub fustă; un episod memorabil cu avansuri, care se reduc la un monolog pe tema sexualităţii şi fac din Danciu un personaj ridicol. Unul dintre ’’ ciocoii noi’’, Emil Mancaş, fals revoluţionar, reprezintă răsturnarea de valori în ţara noastră, parvenitul care ştie să scoată bani din orice, până şi dintr-o crescătorie de porci, fără instalaţie de epurare.
Ultimul topos (Acasă la F.) reliefează conflictul dintre F. şi soţia acestuia, presimţind un declin sentimental.
În universul ficţional există o lume secretă, a dosarelor care ascund numeroase destine; oameni-fantomă, anonimi , ’’existenţe’’ împinse dintr-o parte în alta a biroului sau de pe un birou pe altul; dosare purtate sub braţ, în genţi mari, răsfoite cu indiferenţă, amânate, reduse uneori la infracţiunea de ’’jafuri’’, oameni vinovaţi sau nevinovaţi, existenţe sufocate în spaţiul interior al tribunalului, piesele unui mecanism legislativ, în care oamenii şi-au pierdut încrederea, acum când corupţia a atins un nivel foarte înalt.
Universul ocult este întreţinut de stări de tensiune. Tribunalul, fostă închisoare comunistă, a devenit un fel de casă a diavolului, bântuită de fantome, cu semne materiale (zugravii înlocuiesc tencuiala ca să înlăture spiritele) şi semne spirituale (preoţii încearcă prin slujbele lor să înlăture demonii).
În universul cultural se perindă câteva figuri cu o evoluţie interesantă. Jurnalistul Emanoil Danciu trage sforile, inventează, dezinformeză, profită, anticipă intrările şi ieşirile sale din scenă, ca reporter de război (Transnistria, Irak). Naratorul la persoana I are 33 de ani (cifră cu semnificaţie biblică) şi renunţă la avocatură pentru o carieră universitară ştearsă, într-un mediu unde se vorbea numai despre pile şi note vândute.
Într-o bună zi apare în urbe Camelia Viola – Manu, poetesă, om de cultură, aducând cu ea semnele superiorităţii, în timp ce în local oamenii conversează şi răsfoiesc o revistă de drept, coordonată de Cosmin Anca, iar alţii comunică entuziasmaţi în epoca internetului, folosind calculatoarele. O franţuzoaică, îndeplinind rolul omului bun la toate, ştie să profite de evoluţia societăţii moderne.
Universul erotic iese în evidenţă atât prin întindere cât şi prin adâncime şi este prefaţat de metafora guguştiucilor din incipit, care anunţă o viitoare idilă ( F. şi Delia ). Portretul Deliei sugerează încă de la început un personaj malefic, având o ’’claie de păr mov ’’, metaforă cromatică asociată irisului şi implicit morţii, încât încăperea Tribunalului împrumută ceva din atmosfera unui cavou. E o femeie tulburătoare prin ’’ magnetismul ochilor’’, dar şi prin fizionomia trimiţând la o fiinţă răutăcioasă ’’ figură rotundă, nas ascuţit ’’, care emană senzualitate şi discursul ei capătă, nu o dată, iz erotic. Delia manifestă entuziasm faţă de meserie şi uneori îşi justifică reacţiile din această perspectivă: ’’ nu-mi plac pipăielile, nu avem timp de îmbrăţişări, vezi câte jafuri avem de discutat, arată spre dosare ’’. Fiind o femeie cu experienţă ştie să-şi tortureze, în plan sentimental, victimele: ’’pe bărbat îl înnebuneşti prin ceea ce-i ascunzi, nu prin ceea ce-i oferi’’.Este şi ea un personaj enigmatic, debordând de senzualitate, misterioasă, dar spre deosebire de eroina lui G. Călinescu, Otilia, aceasta pare a fi raţională, calculată până în vârful degetelor, atrasă de mirajul unei căsătorii de convenienţă, cu un final tragic, imprevizibil.
Pe de altă parte, F. trăieşte drama omului matur, ajuns la vârsta critică, răscolit de ceea ce soţia sa nu putea să-i mai ofere; trăieşte intens iubirea neîmplinită, mai ales la nunta Deliei, când suferinţa ia forma unui geamăt sinistru şi are impresia că ospătarul toarnă cocteil în cranii mici. E o secvenţă naturalistă, cu un rol semnificativ în destinul sinuos al eroului, subliniind încă o dată faptul că dragostea nu are vârstă.


Constantin Arcu, Cocteil în cranii mici, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.