Ion Untaru şi Radu Patrichi se completează din punct de vedere semantic, într-un dialog liric, alcătuit dintr-o succesiune de poeme tanrenga. Autorii valorifică unele simboluri simboliste în care monotonia ploii nu mai este obositoare, dimpotrivă, înalţă fenomenul natural la dimensiunile unui concert simfonic, într-un decor sumar, reprezentat de noapte, burlan, greiere : '' în noapte-/ ascultând la burlan / sonata ploii/ împreună cu / un greiere.'' Noaptea este şi cadrul fabulos al comorilor apărate de flăcări diabolice, la vedere sau doar bănuite, în miez de noapte, la ora fantomelor, cu plopi singuratici pe post de santinele: '' Miez de noapte / flăcări pe comori / plopii străjuiesc misterul / dar câte comori ascunse / zac lângă noi ''.
În mai multe rânduri, întâlnim motive poetice acvatice, care sugerează zbuciumul dar şi acalmia, departele, nimicnicia dar şi feminitatea, senzualitatea. Cufundarea în tăcere este anticipată de o secvenţă sacră, înfăţişând sălciile personificate, în rugăciune. Poetul stabileşte o relaţie subtilă între soare şi armonia universală, prelucrând arhetipuri sud-est europene: '' pe malul apei / se-nchină trei sălcii-/ apune soarele / armonie / universală''. În altă parte, secvenţa este descriptivă prin excelenţă , imaginând un pastel al deltei, după retragerea lipovenilor. Un colţ de rai profanat vizual şi olfactiv, în timpul orgiilor bahice, simbolizate de o sticlă goală. Şi totuşi, în această natură răscolită desluşim cu entuziasm elementele omenescului : '' Pe malul apei / miros de saramură -/ un foc stins / iarba bătătorită / şi o sticlă goală''. În cadrul romantic al lacului se iveşte o pereche de îndrăgostiţi, aproape ruptă de realitate. Erosul are comunicarea lui secretă, cuplul îşi micşorează conturul, împins afară din contingent de vântul nebunatic :'' barcă pe lac -/ doi îndrăgostiţi / ies din lume / şi vântul îi duce /tot mai departe''.
Motivul poetic al drumului are valenţe semantice imprevizibile, sugerând nesiguranţa, îndoiala, într-o propoziţie interogativă simplă, deconcertantă : '' să plec la drum? ''. Mai apoi, o frază interogativă complică şi mai tare situaţia prin evidenţierea spaţiului teluric şi al spaţiului spiritual, prin opoziţia concretului dominat de luciditate faţă de abstractul caracterizat printr-o idealitate iluzorie ; melancolie ( frunze galbene ) în antiteză cu dezordinea ideatică din gânduri : '' să plec la drum ? / frunzele galbene / îmi mătură asfaltul / dar prin gânduri / cine face curat? ''.
Dar, drumul, plecarea spre necunoscut, poate fi redus la un element al decorului colinar, cu o libelulă, simbol al fragilităţii şi graţiei. Fascinaţia atinge sublimul, inexplicabilul, când contemplatorul cuprins de emoţie, se opreşte cu toate simţurile la pândă, la doi paşi de mica zburătoare. Notele senzoriale întreţin enigmaticul, până la un punct: '' pe cărăruie / cu doi paşi în faţa mea -/o libelulă; / mă opresc / aşteptând ''. La fel de enigmatic apare viţelul în ochii copilului, într-un text amintind de Esenin, ca motiv poetic, dar suprarealist prin denaturarea realităţii, până la confuzie, ca în vis. Aici, logica ţine de o dulce naivitate a copilului care încearcă să descopere realitatea. În viziunea lui, viţelul are alte caracteristici zoomorfe, prin analogie cu fiinţele care populează universul domestic al căminului : '' copilul mângâie / părul umed /al viţelului de-abia născut-/ i se pare un pisoi / puţin mai mare''.
Motivul poetic al singurătăţii, al tristeţii copleşitoare, plasat într-un cadru primăvăratic, amplifică tonalităţile tragice. În antiteză cu anotimpul renaşterii, suferinţa umană se manifestă dincolo de realitatea strâmtă. Metamorfoza glacială ( a streşinelor ) spre un orfism secret ( streaşina cântă ) are efecte neaşteptat de ciudate ( tristeţe albă ). După un contorsionat fior metafizic, secvenţa poetică readuce în prim-plan terestritatea proaspătă : '' e primăvară -/ streaşina a început / deja să cânte / petice de tristeţe albă / peste pământul reavăn''.
Într-un alt tanrenga, bunicii solitari sunt asociaţi cu singuraticii cuci, simboluri preluate din folclorul românesc. În plan teluric, bătrânii rămân cu aspiraţiile lor, sugerate de ridicarea privirii spre cer. Pentru ei, contemplarea înaltului trece dincolo de contingent, spre o contopire secretă în marele cosmos. Împreună înving mai uşor singurătatea, caracteristică senectuţii, după modelul cucilor, care se avântă spre spaţiul uranic : '' bunicul şi bunica / privind cerul :/chiar şi cucii / zboară câte doi / în primăvara asta...''. Solitar este şi lampadarul de epocă, dezvăluind existenţa unui cuplu nefericit ( cerşetor şi câine ), surprins în afara adăpostului de noapte. Un itinerar dincolo de zona lor de penumbră le-ar fi fatal , fiind pus, din acest motiv, sub semnul relativităţii. Pentru cei doi, spaţiul deschis rămâne trist, nesigur, înfricoşător :'' lampadar solitar -/ rezemat de stâlp / cerşetor şi câine / nu ştiu dacă vor găsi / adăpostul liber''.
Multe poeme din acest volum ar putea fi selectate pentru o posibilă antologie tanrenga, într-un viitor apropiat.
Ion Untaru, Radu Patrichi, Din tainele prieteniei, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă- Autorii comentaţi au libertatea de a prelua de pe blog această recenzie şi de a o publica în tr-o revistă din ţară sau din străinătate.
