În volumul Biologie şi literatură, eseistul Nicolae Busuioc se referă la înţelegerea deplină la nivel de fenomen, cu tendinţe spre unitatea cunoaşterii, la transdisciplinaritate
( o nouă viziune asupra lumii ), dar şi la cercetarea disciplinară şi interdisciplinară. Cu ajutorul unor conexiuni subtile, idei, principii, concepte, omul vrea să cunoască interiorul şi exteriorul lucrurilor, fenomenelor, la graniţa dintre cunoscut şi necunoscut, în plan metafizic.
În interiorul transdisciplinarităţii, cercetătorul identifică mai multe nivele de realitate, pe care le sesizează lăuntric prin intuiţie, urmărind comunicarea om- plantă- animal, ritmul interuman, ritmul cosmic, metafizica apreciată de L. Blaga drept valoarea spirituală supremă. Omul trăieşte între mister şi revelare, este creator de cultură ( modul specific de existenţă a fiinţei în univers ) şi aspiră spre două tipuri de cunoaştere : cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică.
Un capitol se intitulează Principii şi teorii biologice în corelaţie cu evoluţia culturii şi literaturii şi are în prim- plan fiinţa umană care nu există decât în cultură ( Claude Levi Strausse, Goethe ), omul raţional- cultură- omul symbolicum ( Ernst Cassirer ), viziunea de totalitate a lumii ( Humboldt ), deplinătatea omului ( Emil Racoviţă ).
Înţelegând lectura Muntelui vrăjit de Thomas Mann ca o iluminare, miracol al subiectului existenţial, simbol viu, realitate transfiguratoare, cu punţi şi sinapse transdisciplinare, Nicolae Busuioc reliefează educarea eu-lui în condiţiile izolării, apoteoza naturii sau a cugetului, a sufletului sau a corpului, întruchipate de personajul Hans Castorp, care a cunoscut libertatea, genialitatea, frumuseţea, însoţit de Claudia prin ’’împărăţia suferinţei şi a morţii’’.
O incursiune de la antici la civilizaţia lumii contemporane scoate în evidenţă rolul culturii, în special a cărţii şi literaturii, a geniului ca sursă misterioasă de inspiraţie şi de creaţie artistică, a plăcerii lecturii ( Roland Barthes ), a complicităţii scriitorului cu cititorul, care înţelege să viseze pe marginea textelor, să interpreteze creaţia ca o pluralitate de înţelesuri.
Paginile despre istoria cărţii sunt memorabile, amintind de manuscrisul sub formă de sul, cartea cu file ( codex ), incunabule, târguri de carte, bibliofilii, tiparul, itinerarii critice
( jurnale, evocări , memorii, portretizări ), care trimit la formula : lectură, vis, idee, meditaţie.
În altă parte, eseistul scoate în evidenţă Scriitorii şi sentimentul naturii, după apelul rousseauist ’’întoarcerea la natură ’’, o adevărată revelaţie, dar şi după interpretările lui M. Eliade: urcuşul pe munte – aspiraţia spre sublimul spirit; grandoarea mării e de nuanţă spaţială; grandoarea pădurii e de nuanţă temporală, cu tendinţă de reintegrare în timpul mitic…Oamenii sunt meteodependenţi, au un ritm personal / universal, încât vremea frumoasă se află în corelaţie cu natura triumfătoare, iar naturalul, firescul, normalul, se raportează la psihismul oamenilor ( de pildă, în creaţia lui Sadoveanu ).
Dacă Emil Cioran se referea la om şi la natură, la pericolul îndepărtării omului de natură. care are ca efect îndepărtarea lui de el însuşi, M. Eliade cu erudiţia lui descifra legende, mistere, ritualuri, sensuri ( Omul şi religia ), Nicolae Busuioc apreciază literatura ca o formă de supravieţuire în spirit şi consideră că’’G. Călinescu nu citea cărţi, el citea literaturi ’’. Poezia sublimului poate fi desluşită la cei care iubesc natura, cultura înlocuind sentimentul de inutilitate, tristeţea, deznădejdea, în linia unui principiu parodiat : Citesc, deci exist .
Un capitol interesant este Omul şi transdisciplinaritatea, unde se pune problema unei noi viziuni asupra lumii, bazată pe principii, idei, concepte clare, acum când omul comunică şi ’’ gândeşte înainte ’’ ca nou ’’ joc de limbaj ’’ ( Wittgenstein ). Există tendinţa situării pe un alt nivel de realitate, dependent de acţiunea pentru tot şi pentru părţi.
Referindu-se la puterea de ’’luminare ’’ a naturii, Basarab Nicolescu concluziona că vederea aparţine Naturii creaturale, viziunea aparţine Naturii intermediare, iar Realitatea aparţine lumii Supranaturii. Dar, Evidenţa Absolută le luminează pe toate deodată.
Atracţia spre necunoscut este caracteristică atât omului cât şi naturii şi transdisciplinaritatea vrea să cunoască interiorul acestui ’’ necunoscut ’’. În transdisciplinaritate, omul modern îşi descoperă locul pe care i l-a rezervat natura, îl va cunoaşte cu ajutorul ştiinţei şi va căpăta bucuria de a trăi, înţeleasă ca o percepţie simultană a tuturor nivelelor de Realitate ( după Basarab Nicolescu ). În concluzie, nivelele de realitate concordă cu cele ale cunoaşterii şi ale evoluţiei conştiinţei.
Lumea rezistă prin cunoaştere şi înţelepciune, conturate în relaţia om- natură, om- cultură, în condiţiile în care exterminarea mediului ameninţă fiinţa noastră, din punct de vedere intelectual, moral, social; numai un volum imens de informaţii ne poate salva, în circuitul de la raţiune la natură şi înapoi. Natura fiind un pre- text, Cartea Naturii nu trebuie deci citită, ci scrisă ( Basarab Nicolescu ).
Fiecare fiind un Eu unic, e necesar să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne cunoaştem limitele, să nu ne izolăm de mediul cultural, să conversăm cu subconştientul nostru pe tema destinului individual şi colectiv. O nouă filosofie a Naturii presupune apropierea între natură şi cultură, între om şi sinele lui, îmbinarea ştiinţei cu tradiţia, ştiind că omul are de ales între supravieţuire şi autodistrugere. În perspectivă se va evidenţia omul eminamente spiritual, omul creator cu posibilităţi de exprimare aproape fără limite, între care şi scriitorul atras de cunoaşterea prin intuiţie şi fantezie, fascinat de mituri, legende, simboluri, tradiţii şi valori, aflate în armonizare culturală.
În finalul discursului său, Nicolae Busuioc ne aminteşte că marii noştri scriitori au avut cultul naturii şi al echilibrului, s-au orientat spre mit, religie, folclor ( definitoriu pentru sufletul românesc), au descoperit că toate componentele naturii sunt realităţi consubstanţiale sacrului şi intră în armonie cu lumea şi cu sinele omului.
George Bădărău
marți, 8 noiembrie 2011
marți, 18 octombrie 2011
N.Busuioc - Între sensibilitate şi rigoare
N. Busuioc face o introducere amplă în arta şi ştiinţa lecturii, convins că lectura continuă să fie una din valorile pozitive ale vieţii noastre, o artă şi în acelaşi timp o ştiinţă, care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea. În actul de intercondiţionare scriitor/ cititor sunt relevate limbajul şi valoarea scriiturii, diversitatea textelor (texte de lectură şi texte de desfătare, Roland Barthes), care se schimbă de la un cititor la altul.
Urmărind repere importante din cultura universală, autorul încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la o serie de probleme, cum ar fi: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? şi intră tot mai adânc în labirintul text-citit, cuprins de uimiri, întrebări, în timp ce textul devine subiect în sine şi pentru sine.
Cartea rămâne deschisă spre infinit, oferă cititorului o lectură inedită, continuă, repetată, imprevizibilă, descoperitoare, devine vie şi prin scriitura dinamică acţionează în favoarea cititorului. În sub-capitolul Literatura ca voce a lecturii, N. Busuioc apelează la cunoştinţele de teoria lecturii şi observă orientarea criticului spre sociocritică, psihocritică, semiotică, naratologie, spre lecturi performante, cooperante, evaluative şi îşi modelează un limbaj simbolic. Cartea ca instrument de cultură, de cunoaştere este un partener permanent cititorului, invitându-l să descopere într-un sistem de relaţii, codul propus de scriitor, fapte concrete pentru interese concrete, gradele diferite de înţelegere profundă la nivel de text, pre-text, sub-text, metatext, structuri deschise şi închise, raporturi între personaje şi obiecte, între creator şi operă, între creator şi cititor. În funcţie de preferinţele şi interesele culturale, un bun cititor va face o lectură plurală, nu doar una psihanalitică, tematistă, structuralistă, se va înstrăina temporar, în timpul lecturii, care îi înlesneşte cunoaşterea şi autoevaluarea: „Sensul unui poem, ca şi cel al unui obiect este treaba cititorului“ (Paul Valery).
Parodiind textul biblic, autorul acestui eseu îşi imaginează că la început au fost „scrierile“, lectura s-a făcut în grup sub supravegherea iniţiaţilor, care puneau un accent deosebit pe interpretarea cuvântului scris, iar mai târziu, inventarea tiparului („cea mai strălucită născocire a creierului omenesc“, Victor Hugo) a înlesnit foarte mult actul lecturii.
Cărţile se afirmă prin ele însele, se lansează într-o căutare dramatică a timpului pierdut, oferă cititorului o şansă salvatoare prin refugiul în lectură (aventură şi cultură), desigur o aventură intelectuală, ştiind că spiritul nostru suferă metamorfoze, se întreabă, se tulbură, coboară în vis, în timp ce opera valoroasă intră în veşnicie.
În procesul decodării textului, cititorul atras de focul sacru al artei este înarmat cu preconcepţii, informaţii anterioare, are un anume nivel cultural, ştiind că lectura îl va conduce, prin acumulare culturală continuă şi esenţială spre acel „sentiment universal“. De aici ideea că omul există ca subiect creator şi receptor numai prin cultură.
Un alt capitol are în prim-plan Psihopedagogia lecturii. Analizând joncţiunea lumii culturale cu lumea individuală, N. Busuioc constată, împreună cu alţi teoreticieni, existenţa unor elemente psihosociale şi psihopedagogice, care relevă normele sociale ale grupului, un anumit tip de gândire (în tradiţii, obiceiuri, tradiţii comune), un anumit fel de a înţelege, percepe şi analiza lumea. Doar prin lectură cartea se transformă într-un mesaj uman, mai ales „cartea de căpătîi“ (Isaac Disraelli, în Curiozităţi ale literaturii) şi putem vorbi de educaţia prin lectură. Mircea Eliade recomandă anumite cărţi pentru ca „lectura să-şi regăsească funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între om şi cosmos...“
Prin lectură, cititorul poate năzui spre un ideal, spre viaţă adevărată, marcată de gândire şi reflecţie, atât timp cât scriitorul crede în introspecţie, dorind să se cunoască pe sine (Marcel Raymond), iar cititorul intră în comuniune cu sentimentul care-i invadează fiinţa. Chiar şi acum, când asistăm la o degradare culturală a individului, la instalarea subculturii în forme variate, mai sunt cititori serioşi, mai sunt cercetători din domeniul psihopedagogiei lecturii care descoperă texte expresive şi actuale.
În urma lecturilor, omul biologic devine om spiritual, prilej deosebit pentru eseistul ieşean de a face trimitere la cartea lui Mihai Cimpoi, Grigore Vieru – poetul arhetipurilor, un comentariu strălucit din care reţinem: sensuri mitice şi în relaţia cu femeia-iubită şi femeia-mamă; Grigore Vieru este un liric profund al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic şi al originilor; valorificarea abisului ontologic; viaţa este înfăţişată extatic, în simplitatea şi complexitatea ei, iar moartea ca pe o stare de calm mioritic; misticul se regăseşte în experienţa sufletească trăită sub semnul extazului; atitudinea ritualică faţă de divinitate este exprimată în dimensiunile noastre ortodoxe.
În capitolul Lectura ca artă, autorul vede în cititor o fiinţă a sensibilului, de fiecare dată diferită, dependent de funcţia estetică a lecturii, pornind de la izvoarele de informare, de la interpretarea intelectual-spirituală, înzestrat cu calitatea de a şti să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Lectorul îşi formează stilul de a gândi, de a judeca, de a reprezenta atitudini, convingeri, de a reface pe cont propriu un sistem de valori, nefiind indiferent la frumuseţea stilistică. El descoperă cu uimire sublimul într-o carte, impresionat de frumuseţe, demnitate şi nobleţe, de privirile plurale asupra unei lumi de complementarităţi dar şi de contradicţii.
Stabilind o relaţie: literatură-scriitor-cititor, unii teoreticieni au aprobat opera literară cu metodele esteticii sociologice, între care şi Robert Escarpit, în Sociologia literaturii. De astă dată lectura este înţeleasă ca ştiinţă, literatura având o dimensiune socială şi culturală, după dezvoltarea industriei de carte. O nouă viziune asupra textelor adânceşte înţelegerea operelor literare, a literaturii ca artă a cuvântului, prin intuiţie, fantezie, mituri, tradiţii, simboluri, valori, printr-o definire a literaturii dinspre gândirea comparată.
Scriitorul dispune de capacitatea de autoexprimare, are mistica cuvântului tipărit, încearcă să-şi ordoneze ideile şi faptele într-o formulă mai adecvată decât realitatea, comunică expresiv cunoaşterea prin scriitură. La celălalt pol, cititorul este un „consumator“ influenţat de gust, cu o motivaţie afectivă sau intelectuală, care renunţă la relaţiile lui individuale cu universul său obişnuit şi caută adevărul.
Roland Barthes atrage atenţia asupra unei posibile lecturi ştiinţifice, Goethe consideră un text important în relaţiile lui de intertextualitate, un text care utilizează cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În epoca modernă, ştiinţa lecturii înlocuieşte imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Cititorul îşi va alege metoda în funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.).
Mai întotdeauna, simbolul cărţii este reprezentat de spaţiul cultural, cartea devine o probă materială, analiza textului vizează plăcerea textului şi treptat se conturează voinţa de lectură, disciplinată, temeinică, reflexivă, până la uitarea de sine.
În timpul lecturii ne raportăm la experienţele şi trăirile noastre, încercăm să pătrundem sensul lecturii, raţiunea de a fi a textului, măreţia spiritului uman, multitudinea eroilor, în special eului cultural.
Capitolul Literatura ca etică, are şi informaţii despre etica scrisului şi etica lecturii, însuşi actul lecturii fiind o reacţie la o necesitate, prin care cititorul este influenţat. Etica lecturii este o consecinţă a eticii scrisului, care depinde uneori de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului şi reprezintă reflecţia morală la care ajunge cititorul. Elementele de morală se regăsesc în viaţa cotidiană, în realităţile naturale, în banalitatea existenţei umane; unele principii de ordin etic, aflate în lectură, sunt valorificate în viaţa cotidiană.
N. Busuioc a preluat şi a valorificat cele trei priviri asupra lumii: apolinică, cea a raţiunii, obiectivării şi ştiinţei; dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii; hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi provocare a calităţilor fiinţei umane (V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic).
Capitolul Lectura ca problemă vizează, în special lectura plurală, pătrunzătoare, riguroasă, dar şi lectura cerebrală care duce la drama cuvântului, atunci când cititorul fuge de ambiguitatea speculaţiilor filosofice şi sofisticate. Analizând lectura publică pe o perioadă de timp, deducem profilul spiritual al generaţiei, tipologia textelor literare, preferinţele şi influenţele beletristice, cu atât mai mult cu cât problematica lecturii trebuie asumată şi din perspectiva interdisciplinarităţii (psihologie, sociologie, critică literară). Interpretarea se leagă de înţelegerea textului literar, înţelegere care nu exclude relativizarea unor puncte de vedere. Citind mult îţi dai seama că ştii foarte puţin şi trăieşti un sentiment apăsător, paradoxal, deşi cărţile desfată sufletul, întăresc mintea, într-o lectură plurală, pătrunzătoare, consistentă.
Eseistul a scris câteva pagini memorabile referitoare la filosofia lecturii, analiza metafizică, conceptul filosofic al lecturii, utopie şi echivocuri. Cultura şi lectura sunt procese istorice din care omul înţelege că nu trebuie să renunţe la educaţie, la împlinirea naturii umane, acestea reprezintă o sumă a operelor, a configuraţiilor unor dorinţe posibile.
În timp ce unele cărţi rămân actuale, altele nu mai corespund preferinţelor, din cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii. Un cititor se recunoaşte într-un personaj de roman, alături de care trăieşte senzaţii, sentimente, pasiuni, impresii, convingeri; memoria lui conservă totul, dar această sumă de experienţe îşi are limitele sale. Identificăm legături directe şi indirecte între memorie şi unele genuri literare precum memorii, memorialistică, memorial, jurnal. Memorialistica se află la confluenţa cu istoria.
Între critica literară şi lectură se stabileşte o relaţie interdisciplinară, critica literară ajutând-l pe cititor să deosebească operele valoroase de celelalte la care se adună acribia filologică, dimensiunea polemică, luciditatea. Lectura este un act al voinţei, în care cititorul îşi impune singur principiile necesare, susţinut şi de dorinţa de a citi, conştient de relaţia interdisciplinară: lectură, informare, comunicare.
N. Busuioc s-a referit la funcţiile cărţii şi la principiile lecturii, a invocat direct şi indirect sociologi şi teoreticieni, dovedind că este un bun cititor, care oscilează între sensibilitate şi rigoare, şi totodată un eseist serios.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
N.Busuioc - Basarabia de suflet
Publicistul N. Busuioc alcătuieşte o antologie cu articolele sale despre Basarabia, aproximativ 180 de pagini, în care întâlnim recenzii, cronici literare, reflecţii, amintiri, interviuri, urmărind de fiecare dată să aducă un elogiu cărţii şi lecturii, în spaţiul spiritual basarabean.
În cele două secţiuni I Carte, lecturi, opinii, II Dialoguri esenţiale, desluşim sensibilitatea, cultura, dar şi dragostea autorului faţă de scriitorii români de peste Prut, unde a înfiinţat o Biblitecă de carte românească (Chişinău). Admirând viaţa spirtuală din Moldova, N. Busuioc a invitat scriitorii basarabeni la Salonul de carte românească (Iaşi), cu cărţile, revistele, albumele, almanahurile, calendarele lor şi mai ales cu sufletul lor curat. Valoarea acestora, ţinând seama şi de contextul socio-politic, a fost evidenţiată prin prezentări, lansări de carte, colocvii, interviuri, vizite la redacţia unor reviste, premii literare pentru conţinut, grafică, originalitate, comentarii în publicaţii de specialitate, la radio şi televiziune.
Într-un Cuvânt înainte, Ioan Holban apreciază calitatea articolelor selectate, necesitatea cunoaşterii spiritualităţii din spaţiul basarabean, în fraze cu o anume adâncime, în care ideile se înlănţuie disciplinate, expresive.
În volumul Basarabia de suflet, N. Busuioc visează pe marginea textelor, face din când în când însemnări, se cufundă în reverii şi caută analogii între literatura basarabeană şi anumite elemente de teoria lecturii. Fire interogativă, autorul îşi pune uneori întrebări retorice, iar alteori lansează interogaţii pe teme existenţiale sau culturale. Cât de reală este viaţa pe care o descoperim în textele literare? se întreabă publicistul şi se grăbeşte să constate că scriitorul trăieşte în iluzie (utopie, imaginar, dacă se retage în singurătate). Solitudinea i-a fost sugerată de o carte de poezii a Eugeniei Bulat, care se împarte între vis şi sensibilitate rănită, cuprinsă de meditaţie melancolică, uşor delirantă (Între vis şi sensibilitate rănită).
Observând că scrierile lui Aureliu Busuioc se situează la intersecţia dintre real, fantezie şi umor, publicistul subliniază calităţile scriitorului basarabean: imaginaţie, ironie, invenţie lingvistică, umor în tonuri grave, simboluri, fabulos, ludic, patetic, solemn, violent-sarcastic în poezie, proză, satiră, pamflet, parabolă, epigramă, dar şi meditativ, melancolic, ironic, maliţios, cu o retorică interogativă în creaţia lirică. În romanele sale, observăm voluptatea istorisirii, dramaticul, divertismentul, capacitatea prozatorului de a genera importante structuri epice, prin valorificarea materialului de viaţă, în tehnica ambiguităţii (Ştiinţa orchestrării scrisului).
Un alt articol trimite direct şi indirect la Borges, pentru care cartea este mit şi labirint, prilej de meditaţii profunde. Întâlnirea cu academicianul Mihai Cimpoi alungă tristeţea din sufletul publicistului, care îşi imaginează labirintul sinonim cu complicaţia sofisticată dusă la absurd. În concluzie, labirinturile sunt acte iniţiatice, pe care trebuie să le parcurgem cu toţii (Cartea ca mit, cartea ca labirint).
Analizînd tipurile de istorie literară, Mircea V. Ciobanu le enumeră: istoric-literară critică, didactică, deschisă, adevărată, tragică, grotescă, de azi pe mâine, şi propune o istorie literară paradoxală, acum când peisajul cultural este dominat de consecinţe neoavangardiste, o logică a elucubraţiei metafizice, jocul intertextual, obsesia scurgerii timpului în existenţial, într-o zonă a neliniştii vizibile sau previzibile. E un scriitor care sugerează, pune pe gânduri, provoacă, face ordine în „pulsiunile cotidianului“ (De la jocul intertextual la lirica obsesivă).
Cercetător al istoriei literare, Ion Ciocanu răsfoieşte cartea între scriitor şi cititor, meticulos şi îşi exprimă opiniile în volume de critică, istorie, teorie literară, studii monografice, studii sociolingvistice (Nevoia de vase comunicante). Un alt cercetător literar, Iurie Coleşnic, retras, timid, admirator al valorilor certe, scrie şi „lirică intelectuală“, ermetică, unde versul îşi păstrează puritatea, emoţia, complicarea metaforelor (Basarabia este încă necunoscută). Şi Dumitru Crihan atrage atenţia cu volumul Invitaţie în iad, în care se referă la spaţiul concentraţionar sovietic, fiind prizonier al „monstrului roşu“, care i-a provocat suferinţă, gânduri, reflecţii, trăiri (Periplu prin cercurile iadului).
Citind articolele, eseurile, poeziile şi traducerile lui N. Dabija, redactor-şef la Literatură şi artă, N. Busuioc remarcă teama de înstrăinare, în special, în lirică (De la limpezimea clasicităţii la patosul aprig). Un roman documentar, bazat pe documente de natură poloneză, rusă, basarabeană, a scris Efim Levit, referindu-se la Gheorghe Asachi, spirit renascentist, filosof, inginer, arhitect, pictor, poet, profesor, diplomat, tipograf, publicist, dramaturg, prozator, poliglot (Gheorghe Asachi, Romanul vieţii sale).
Un articol reliefează personalitatea lui Iulian Filip, poet, publicist, dramaturg, folclorist, grafician, cu voce caldă, fantezie, simţ al umorului, echilibru, creator al unui labirint în care ne rătăcim în lumea magică şi fermecătoare a cărţilor (Sufletul poetului deschis ca o bibliotecă).
Pe Ion Hadârcă, publicistul îl situează între romanticul încercat de tristeţe şi gânditorul vizionar al unei schimbări socio-culturale, apreciindu-i meditaţiile, diversitatea formelor culturale din Echipa de îngeri, poemele despre iubire şi divinitate, moarte şi suferinţă, în care fiinţele şi lucrurile din jur au o viaţă simbolică. Multe din acestea au ca punct de plecare celebrele mituri şi legende ale lumii (Poezia între simbolism şi existenţă).
În creaţia lui N. Leahu distinge subtilitate şi rafinament, atât în textele ludice cât şi în cele dramatice (Pendularea între poem şi eseu), iar în opera lui Dumitru Matcovschi întâlneşte nuanţe deosebite de lirism, metafore expresive în poezii, formule interesante în pamflete, rapsodii, balade, confesiuni, proză, dramaturgie, publicistică, traduceri; pentru el, scrisul a fost o formă de supravieţuire prin spirit (Scriitor şi om al cetăţii).
Lirica feminină este bine reprezentată de Irina Nechit, suflet visător; Covaric, o poetă care se joacă cu poezia senzaţiei imediate (Înfiorarea suav-metaforică a fiinţei) şi de Claudia Partole, înzestrată cu sensibilitate, puritate şi diafan, obsedată de tema religioasă, unde durerea se transformă în fascinaţie, ştiind să-şi strunească angoasele (De la poezie la proza de analiză psihologică).
Universul copilăriei rămâne în continuare un univers al fericirii la Tamara Vieru-Pereteatcu, cu sentimente delicate a ceea ce este natural, proaspăt, inocent; o copilărie care nu poate fi despărţită de intimitatea şi frenezia lumii animale, de cea a florilor şi copacilor (În universul fericirii).
La Vasile Romaniuc, autorul a remarcat diversitate semantică, versuri memorabile sub umbrela cugetărilor exprimate lapidar, metaforic; un talent viguros cu experienţă interioară care păstrează în suflet nostalgia copilăriei (Iluminarea fiinţei prin poezie).
Obsesii, revoltă, îndrăzneală, reflecţii, iubiri, iluzii în poezia lui Arcadie Suceveanu, având menirea să te provoace într-o lume de poveşti şi legende, în care distingem o mitologie fabuloasă a locului. E un lirism meditativ cu ton oracular, vers cantabil, sarcastic, acuzator, în stil direct sau aluziv (Poezia ca esenţă a înţelesurilor generale).
Remarcabile sunt miniaturalul lui Ianoş Ţurcanu, ludicul, hazul, umorul, copilăria magică (Izgonirea din Eden), existenţa luminoasă din creaţia lui Grigore Vieru, vitrina cu cărţile lui fiind marea atmosferă a paradisului borgesian, un fel de metaforă a solarităţii şi sublimului (O existenţă simbolică).
Pe Diana Vrabie o apreciază pentru efortul de documentarist, care porneşte de la cunoaştere şi insistă pe actul de autenticitate. În opinia lui N. Busuioc, drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii se caracterizează prin conflict şi lupta de idei, sentimente, atitudini (Cunoaştere şi autenticitate). Numele Claudiei Balaban este legat de un dicţionar Scriitorii Moldovei, în timp ce Gheorghe Prini este un editor de clasă, uluind prin ştiinţa de a face cărţi, în condiţii grafice deosebite.
Partea a doua a cărţii lui N. Busuioc, publicist rafinat, cuprinde interviuri cu o serie de personalităţi din Basarabia, şi se intitulează Dialoguri esenţiale. Cei intervievaţi sunt scriitori, pictori, muzicieni, istorici, jurnalişti, lingvişti, docmentarişti. Aceste dialoguri esenţiale au ca titlu un fragment din conversaţie, expresiv şi bineînţeles, esenţial, o sintagmă sau o întreagă propoziţie. Arta de a pune întrebări se bazează şi pe o documentare riguroasă dar şi pe o anume abilitate în a provoca la dialog, cu ocazia unor evenimente. Pe Claudia Balaban a invitat-o la dialog cu ocazia inaugurării primei biblioteci de carte românească, în centrul Chişinăului; existau pe atunci doar 30 de titluri de cărţi cu grafie latină. Maria Bieşu, reprezentantă de frunte a artei muzicale interpretative, cu numeroase turnee peste hotare, premii importante, mărturiseşte cu demnitate: „Poetul Alecsandri spune că românul e născut poet, dar eu aş spune că românul e născut şi cântăreţ“. Din interviul cu Aureliu Busuioc am selectat o întrebare incomodă: „În ce raport vă aflaţi cu ruşii?“ Voltaire întrebat în ce raport se află cu Dumnezeu a răspuns: „ne salutăm, dar nu ne vorbim“.
Cu Leo Butnaru, autorul conversează la nivel înalt despre dialoguri şi eseuri, despre definirea şi redefinirea omului în relaţie cu Divinitatea, istoria, alţi oameni. Nu întâmplător, interviul cu academicianul Mihai Cimpoi are titlul Eminescu – poet al fiinţei şi se axează pe descoperirea de noi dimensiuni ale fiinţei eminesciene; o conversaţie academică despre creaţia eminesciană şi despre lucrarea „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“. De la Iurie Colesnic aflăm că basarabeanul a fost, este şi va fi un om religios; natura lui este axată pe credinţa în Dumnezeu, Dumitru Crihan anticipă un eveniment istoric: „Unirea se va îndeplini, ea va fi făcută de cei tineri“, Gheorghe Ghimpu face observaţii de natură lingvistică: „Factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită“; Alexe Rău este entuziasmat de reforma bibliotecară: „Există şi un Dumnezeu al bibliologiei...“; Serafim Saka glosează pe marginea literaturii din Moldova: „Literatura basarabeană îşi are amprenta înstrăinării seculare“, iar Iuliana Gorea Costin crede că reforma învăţământului din Moldova ar avea şi har dumnezeiesc: „Şansa noastră este redescoperirea scânteii divine din noi“.
Pun în bibliotecă acest volum, mângâindu-i coperta, convins că N. Busuioc a întins încă o dată mâna fraţilor noştri de peste Prut.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
joi, 25 august 2011
Constantin Arcu - Cocteil în cranii mici
Constantin Arcu înfăţişează în romanul Cocteil în cranii mici secvenţe din societatea românească postrevoluţionară, surprinse la intersectarea mai multor universuri : social, ficţional, erotic, ocult, cultural. În frazele sale, de oarecare adâncime şi echilibru, desluşim aptitudinile unui psiholog, reporter, magistrat, om de lume şi ale unui scriitor stăpân pe mijloacele de exprimare.
Rând pe rând secvenţele narative se organizează în topoi. Primul topos ( Tribunalul ) aduce în prim –plan magistraţii, un fel de oameni- marionetă, înconjuraţi de dosare, obligaţi să participe la şedinţe plicticoase, unde doamna judecător Colan, influenţată de murfologie constată : ’’ Aşa-i la noi, când un lucru merge bine, numaidecât vrem să-l schimbăm’’, prezidentul avea abilitate pisicească, magistraţii se îmbulzeau spre ieşire. În această atmosferă monotonă se iveşte Delia, transferată recent în instanţă, care va avea partener de complet pe domnul F., nume redus la iniţială ca în proza lui Kakfa, de altfel individ cu personalitate comună. Singurele ieşiri din amorţeală sunt provocate de ameninţările cu bombă, alarmă falsă, asigurându-le tuturor o pauză plăcută.
Un alt topos ( Strada ) prezintă un cerşetor în dialog cu un magistrat, pe un ton familiar, cu afecţiune, condescendenţă : ’’ - Trăiască onorata instanţă! ’’, ’’ - Salut Chirică! ’’
Cerşetorul făcea parte dintr-o frăţie, care aduna bani mari, era mână în mână cu poliţia şi persifla trecătorul naiv, după ce primea moneda; în loc de ’’ bog-da-proste’’ murmura: ’’bă-da-prost-e!’’. O adunătură de escroci, parveniţi, făcându-şi loc într-o lume coruptă unde, dacă intri în conflict cu cerşetorul, vin mafioţii şi te’’ umflă’’ iar poliţiştii te arestează.
Toposul ( Localul, terasa) înfăţişează o lume pestriţă: muncitorii îmbrăcaţi în salopete murdare de var, magistraţii, profitorii revoluţiei, ariviştii, îmbogăţiţi peste noapte, ziaristul Emanoil Danciu, cunoscut sub numele Trakl, teribilist, lovit cu tava în cap de o chelneriţă după ce acesta îi băgase mâna sub fustă; un episod memorabil cu avansuri, care se reduc la un monolog pe tema sexualităţii şi fac din Danciu un personaj ridicol. Unul dintre ’’ ciocoii noi’’, Emil Mancaş, fals revoluţionar, reprezintă răsturnarea de valori în ţara noastră, parvenitul care ştie să scoată bani din orice, până şi dintr-o crescătorie de porci, fără instalaţie de epurare.
Ultimul topos (Acasă la F.) reliefează conflictul dintre F. şi soţia acestuia, presimţind un declin sentimental.
În universul ficţional există o lume secretă, a dosarelor care ascund numeroase destine; oameni-fantomă, anonimi , ’’existenţe’’ împinse dintr-o parte în alta a biroului sau de pe un birou pe altul; dosare purtate sub braţ, în genţi mari, răsfoite cu indiferenţă, amânate, reduse uneori la infracţiunea de ’’jafuri’’, oameni vinovaţi sau nevinovaţi, existenţe sufocate în spaţiul interior al tribunalului, piesele unui mecanism legislativ, în care oamenii şi-au pierdut încrederea, acum când corupţia a atins un nivel foarte înalt.
Universul ocult este întreţinut de stări de tensiune. Tribunalul, fostă închisoare comunistă, a devenit un fel de casă a diavolului, bântuită de fantome, cu semne materiale (zugravii înlocuiesc tencuiala ca să înlăture spiritele) şi semne spirituale (preoţii încearcă prin slujbele lor să înlăture demonii).
În universul cultural se perindă câteva figuri cu o evoluţie interesantă. Jurnalistul Emanoil Danciu trage sforile, inventează, dezinformeză, profită, anticipă intrările şi ieşirile sale din scenă, ca reporter de război (Transnistria, Irak). Naratorul la persoana I are 33 de ani (cifră cu semnificaţie biblică) şi renunţă la avocatură pentru o carieră universitară ştearsă, într-un mediu unde se vorbea numai despre pile şi note vândute.
Într-o bună zi apare în urbe Camelia Viola – Manu, poetesă, om de cultură, aducând cu ea semnele superiorităţii, în timp ce în local oamenii conversează şi răsfoiesc o revistă de drept, coordonată de Cosmin Anca, iar alţii comunică entuziasmaţi în epoca internetului, folosind calculatoarele. O franţuzoaică, îndeplinind rolul omului bun la toate, ştie să profite de evoluţia societăţii moderne.
Universul erotic iese în evidenţă atât prin întindere cât şi prin adâncime şi este prefaţat de metafora guguştiucilor din incipit, care anunţă o viitoare idilă ( F. şi Delia ). Portretul Deliei sugerează încă de la început un personaj malefic, având o ’’claie de păr mov ’’, metaforă cromatică asociată irisului şi implicit morţii, încât încăperea Tribunalului împrumută ceva din atmosfera unui cavou. E o femeie tulburătoare prin ’’ magnetismul ochilor’’, dar şi prin fizionomia trimiţând la o fiinţă răutăcioasă ’’ figură rotundă, nas ascuţit ’’, care emană senzualitate şi discursul ei capătă, nu o dată, iz erotic. Delia manifestă entuziasm faţă de meserie şi uneori îşi justifică reacţiile din această perspectivă: ’’ nu-mi plac pipăielile, nu avem timp de îmbrăţişări, vezi câte jafuri avem de discutat, arată spre dosare ’’. Fiind o femeie cu experienţă ştie să-şi tortureze, în plan sentimental, victimele: ’’pe bărbat îl înnebuneşti prin ceea ce-i ascunzi, nu prin ceea ce-i oferi’’.Este şi ea un personaj enigmatic, debordând de senzualitate, misterioasă, dar spre deosebire de eroina lui G. Călinescu, Otilia, aceasta pare a fi raţională, calculată până în vârful degetelor, atrasă de mirajul unei căsătorii de convenienţă, cu un final tragic, imprevizibil.
Pe de altă parte, F. trăieşte drama omului matur, ajuns la vârsta critică, răscolit de ceea ce soţia sa nu putea să-i mai ofere; trăieşte intens iubirea neîmplinită, mai ales la nunta Deliei, când suferinţa ia forma unui geamăt sinistru şi are impresia că ospătarul toarnă cocteil în cranii mici. E o secvenţă naturalistă, cu un rol semnificativ în destinul sinuos al eroului, subliniind încă o dată faptul că dragostea nu are vârstă.
Constantin Arcu, Cocteil în cranii mici, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.
miercuri, 2 februarie 2011
Andrei Patraş - Basm
Având ca punct de plecare folclorul, Andrei Patraş poetizează în maniera-i caracteristică, pe tema geniului, împrumutată din romantismul german. Poate , nu întâmplător , poetul apelează la o grafică în tonuri fantastice şi la caractere gotice pentru a sugera o anumită atmosferă. În viziunea sa, basmul are un rol formativ, în care se disting cele trei îngenuncheri iniţiatice. După formula de început, cu timpuri imemoriale ( ’’ În vremurile de demult, uitate’’ ) sunt creionate personaje hiperbolizate ( ’’ uriaşii ’’), un bătrân, mari palate şi cadrul se delimitează în opoziţia pustiu- împărăţie. Eroul este şi de data aceasta un prinţ lunatic, însingurat, aspirând spre Absolutul sugerat de ’’ văi stelare’’ , înrudit cu prinţul din Levant din’’ Mistreţul cu colţi de argint’’al lui Ştefan Aug. Doinaş, dar şi cu emirul din ’’ Noaptea de decemvrie ’’ de Al. Macedonski.
Primind binecuvântarea tatălui, prinţul se pregăteşte de plecare, însoţit de alaiul împărătesc până la hotar, element care semnifică ruptura dintre două lumi : ’’ Lăsă palate şi curtenii mii / Şi neînduplecat lăsă cetăţi, / Lăsă făgăduite avuţii, / Spre miazăzi porni-n pustietăţi ’’. Eroul rătăceşte pe un drum nesigur, pustiu, cu imagini bizare, cu o realitate iluzorie ( ’’ copaci de fum ’’), simboluri zoomorfe de sorginte populară ( ’’ balauri ’’ ), obiecte magice ( ’’ comori vrăjite ’’), sonorităţile singurătăţii ( ’’ ale pustiei cânturi ’’), aspre vânturi, ceţuri medievale. Poetul a valorificat motivul labirintului, rătăcirea, pregătind iniţierea într-un spaţiu necunoscut, cu elemente ireale semnificate de epitete metaforice, care trimit la metale nobile şi pietre preţioase : ’’ fluturi de aur ’’, ’’ inorogi de argint’’, ’’codrul de smarald ’’, ’’ libelule de mărgean ’’, care sugerează o cromatică de o anume nobleţe, dar şi artificialul. Luminile ( cunoaşterea ) sunt relevate de dansul fluturilor de aur, dans având menirea întotdeauna să transmită un cod secret : ’’ Dansează în fantastice lumini / Pe boltă uriaşi fluturi de aur, / Sugrumă stânci zvâcninde rădăcini / Ca nişte cozi rănite de balaur. ’’. Eroul intră într-un spaţiu spiritual, cu imagini mirifice, cuprinse de vrajă, cu păsări măiastre, o lună comparată cu un corn de fildeş, într-un cadru fantastic, unde vin zânele şi se prind într-o horă a ielelor. Mitul lui Narcis ( oglindirea în lac ) adânceşte enigmaticul. Intrarea zânelor în lac, simbol al purificării, configurează o atmosferă de basm: sunt goale dar înveşmântate în raze, inocente dar tulburătoare pentru prinţul care le contemplă, ascuns în ierburi, aşteptând îndurerat să iasă aleasa inimii. Măiastrele veneau din veşnicie, peste pajişti adormite, sporind tânjirea prinţului, până într-o seară, când are loc prima îngenunchere, primul pas spre cunoaştere
( autocunoaştere ), prin oglindirea care îl condamnă la uitare, într-un somn profund : ’’ Însă- ntr-o seară prinţu-ngenunchind / Se oglindeşte-n lacul fermecat, / Vârtejuri de uitare îl cuprind / Şi-n somn de plumb el cade săgetat’’. A doua zi destinul spulberă visul şi totodată iubirea prinţului. Urmează a doua îngenunchere ; o ruptură în spaţiul iniţiatic, după căderea din Eden, înţeleasă ca o moarte spirituală :’’ La căpătâiul florilor, plângând, / Petale –a adunat îngenuncheat / Şi a jelit întruna până când, / Sfârşit spre zări pierdute a plecat...’’. În risipa unor petale, eroul desluşeşte un adevărat dezastru spritual, jeleşte şi se pregăteşte de întoarcere la realitate, în spaţiul teluric, fără să fi atins iubirea absolută. În final, poezia sugerează a treia îngenunchere, în spaţiul profan, unde timpul are altă măsură, îmbătrânirea este bruscă şi moartea fizică, inevitabilă. La palatele părinteşti, prinţul, parcă se află sub semnul unui blestem şi metamorfoza îl întoarce în spaţiul mitic, spre începuturi : ’’.. ajunse iar la părinteşti palate. / Cu ochii stinşi se- opri lângă- o fântână, / Privi spre curţi pustii şi scufundate,/ Căzu-n genunchi şi se făcu ţărână’’. Reintegrarea în Marele Cosmos reface ciclul viaţă- moarte.
George Bădărău
Primind binecuvântarea tatălui, prinţul se pregăteşte de plecare, însoţit de alaiul împărătesc până la hotar, element care semnifică ruptura dintre două lumi : ’’ Lăsă palate şi curtenii mii / Şi neînduplecat lăsă cetăţi, / Lăsă făgăduite avuţii, / Spre miazăzi porni-n pustietăţi ’’. Eroul rătăceşte pe un drum nesigur, pustiu, cu imagini bizare, cu o realitate iluzorie ( ’’ copaci de fum ’’), simboluri zoomorfe de sorginte populară ( ’’ balauri ’’ ), obiecte magice ( ’’ comori vrăjite ’’), sonorităţile singurătăţii ( ’’ ale pustiei cânturi ’’), aspre vânturi, ceţuri medievale. Poetul a valorificat motivul labirintului, rătăcirea, pregătind iniţierea într-un spaţiu necunoscut, cu elemente ireale semnificate de epitete metaforice, care trimit la metale nobile şi pietre preţioase : ’’ fluturi de aur ’’, ’’ inorogi de argint’’, ’’codrul de smarald ’’, ’’ libelule de mărgean ’’, care sugerează o cromatică de o anume nobleţe, dar şi artificialul. Luminile ( cunoaşterea ) sunt relevate de dansul fluturilor de aur, dans având menirea întotdeauna să transmită un cod secret : ’’ Dansează în fantastice lumini / Pe boltă uriaşi fluturi de aur, / Sugrumă stânci zvâcninde rădăcini / Ca nişte cozi rănite de balaur. ’’. Eroul intră într-un spaţiu spiritual, cu imagini mirifice, cuprinse de vrajă, cu păsări măiastre, o lună comparată cu un corn de fildeş, într-un cadru fantastic, unde vin zânele şi se prind într-o horă a ielelor. Mitul lui Narcis ( oglindirea în lac ) adânceşte enigmaticul. Intrarea zânelor în lac, simbol al purificării, configurează o atmosferă de basm: sunt goale dar înveşmântate în raze, inocente dar tulburătoare pentru prinţul care le contemplă, ascuns în ierburi, aşteptând îndurerat să iasă aleasa inimii. Măiastrele veneau din veşnicie, peste pajişti adormite, sporind tânjirea prinţului, până într-o seară, când are loc prima îngenunchere, primul pas spre cunoaştere
( autocunoaştere ), prin oglindirea care îl condamnă la uitare, într-un somn profund : ’’ Însă- ntr-o seară prinţu-ngenunchind / Se oglindeşte-n lacul fermecat, / Vârtejuri de uitare îl cuprind / Şi-n somn de plumb el cade săgetat’’. A doua zi destinul spulberă visul şi totodată iubirea prinţului. Urmează a doua îngenunchere ; o ruptură în spaţiul iniţiatic, după căderea din Eden, înţeleasă ca o moarte spirituală :’’ La căpătâiul florilor, plângând, / Petale –a adunat îngenuncheat / Şi a jelit întruna până când, / Sfârşit spre zări pierdute a plecat...’’. În risipa unor petale, eroul desluşeşte un adevărat dezastru spritual, jeleşte şi se pregăteşte de întoarcere la realitate, în spaţiul teluric, fără să fi atins iubirea absolută. În final, poezia sugerează a treia îngenunchere, în spaţiul profan, unde timpul are altă măsură, îmbătrânirea este bruscă şi moartea fizică, inevitabilă. La palatele părinteşti, prinţul, parcă se află sub semnul unui blestem şi metamorfoza îl întoarce în spaţiul mitic, spre începuturi : ’’.. ajunse iar la părinteşti palate. / Cu ochii stinşi se- opri lângă- o fântână, / Privi spre curţi pustii şi scufundate,/ Căzu-n genunchi şi se făcu ţărână’’. Reintegrarea în Marele Cosmos reface ciclul viaţă- moarte.
George Bădărău
duminică, 16 ianuarie 2011
Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă
În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.
Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.
Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
Abonați-vă la:
Postări (Atom)