În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.
Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
