Vasile Moldovan - Într-o zi de vară...

Această recenzie ar putea avea subtitlul: '' O zi şi o noapte din viaţa unui haijin '', cuprinzând secvenţe reflexiv-picturale, încărcate de emoţie şi muzicalitate. Autorul a organizat antologia de haiku-uri în douăzeci şi patru de secţiuni, cu titluri semnificative, de la '' Răsărit de lună '' la '' Ora stingerii '', intersectând unităţile temporale cu cele metaforice, armonioase, senzoriale, pline de voluptate. În câteva micropoeme apare motivul lunii ca obiect astral, în metafore, personificări sau în asociere cu elemente ale sacrului. Un text reliefează inocenţa, alăturând imaginea terestră a unui copil, pierdut în contemplaţii şi imaginea selenară, decorativă. Pe de o parte, haiku-ul dezvoltă tema cunoaşterii, într-o mişcare ascensională, străbătând spaţiul cosmic spre lună ; pe de altă parte, poate fi interpretată ca o mişcare descendentă, o proiecţie selenară în geam, unde imaginea dobândeşte calităţi antropomorfe: '' Faţa unui copil / lipită de geam, / să vadă luna.''
Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''
În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.'' Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.
În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''
Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''
În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'
Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.

Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com