Anastasia Dumitru mi-a atras atenţia prin câteva haiku-uri graţioase şi profunde, prin valorificarea laturii educative, folosind structura micropoemelor de sorginte niponă, prin implicarea elevilor în scrierea haiku-ului. Într-o zi, poştaşul mi-a adus o carte de poezii de la Constanţa, pe care am răsfoit-o cu plăcere şi m-am oprit la anexe, la fotografiile cu Grigore Vieru. L-am cunoscut în vremea studenţiei, la Muzeul ’’ M. Sadoveanu’’ din Iaşi., la protocol, unde fuseseră invitaţi scriitorii consacraţi şi doar trei din generaţia tânără. Prin anii ‘ 75-’76, Grigore Vieru era un tânăr frumos, romantic, prudent în vorbire şi gesturi, cu un ziar sub braţ. Se formaseră câteva grupuri, ca întotdeauna la întâlnirile scriitoriceşti şi eu mă aflam în apropierea bardului din Basarabia, lângă poeţii Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Horia Zilieru. Poetul de peste Prut ne-a privit cu blândeţe, apoi cu o voce molcomă a spus: ’’Fraţilor! Vreau să vă citesc o poezie de-a mea, publicată într-o gazetă, care apare în limba moldovenească…’’ şi a scos publicaţia de sub braţ. Scriitorii au zâmbit cu o anume tristeţe, văzând scrierea slavonă şi au clătinat cu înţelegere, capetele lor pleşuve. ’’Grigore! Dar ce limbă moldovenească e asta, cu asemenea litere, că noi nu înţelegem? ’’, grăi unul dintre poeţi, cu subînţelesuri. În loc de răspuns, Grigore Vieru a citit poezia, care curgea aşa frumos în limba noastră comună, cum avea să curgă Prutul la Podul cu flori, când bardul din timpul studenţiei mele devenise simbol naţional.
Am recitit versurile Anastasiei Dumitru, cu elemente clasice şi romantice, motive poetice având ca sursă mitologia greacă şi latină, folclorul românesc, Biblia, mituri poetice blagiene: Marea Trecere, Marele Anonim, , Marele Orb, Luntrea lui Charon, totul turnat într-o viziune neomodernistă, în care se resimt, pe alocuri, acorduri eminesciene. Într-un text, mitul labirintului se intersectează cu mitul adamic, rătăcirea erotică are ca punct de plecare arborele originar . ’’ Nebănuit e labirintul iubirii, / adâncă – prăpastia regretului, / am căzut în capcana păcatului, / muşcând mărul dintâi ’’( Labirintul iubirii ).
Altădată, poeta regretă ispita şarpelui, păcatul în care alunecase şi speră în dematerializare, într-o lume a spiritului marcat de eros. De data aceasta, iubirea nu mai este una încărcată de terestritate, ci tinde spre esenţa divină: ’’ De şarpe aş vrea să nu mai ştiu, / ţelul meu e să-mi revin în fire, / să mă lepăd de timp, spirit să fiu…/ să mă hrănesc doar cu iubire ’’( M-am săturat ).
Unele poezii au o tonalitate religioasă, secvenţele biblice sunt proiectate în universul dacic, interior ( grota lui Zalmoxis ), repetitive, spre veşnicie. Aici, mitul christic apare ca o revelaţie a zeului dacic, aflat într-o meditaţie adâncă : ’’Din grote în noapte/ Zalmoxis veghează/ şi vede în cale:/ Iisus sângerează ’’( Veşnicie ). Un personaj funerar , valorificat şi de L. Blaga, cere vamă sufletelor. Este celebrul Charon, stăpân pe infinitatea acvatică, pe care plutesc doar suflete în derivă: ’’Charon cere vamă, / mă-nghite valul/ în jur doar ape / suflete-n derivă ’’( Ecou ). Într-un alt poem, revine mitul integrării în Marele Tot, văzut ca o stingere eminesciană, la marginea mării, ca o întoarcere la fărâma dintâi, într-o viziune mioritică. E o dispersare a teluricului în acvatic, până la anularea materialităţii: ’’Dar valul vine, mă-nvăluie, mă poartă / Mă duce pe un ţărm, devin fărâmă…/ din mine rămâne ce-am fost, o dâră…/ nisipul mă cheamă în matca bătrână- ’’ ( În prada gândului ). Acorduri eminesciene, mai evidente, apar într-un poem cu detalii uranice, unde este proiectat portretul spiritual al Luceafărului, în spaţii siderale. Cele câteva personificări conturează mai bine intimitatea cosmică: ’’Tu în ceruri nu eşti singur, / nu cunoşti singurătatea,/ stele multe îţi surâd, / sărutându-ţi jalnic fruntea’’ ( Poetului).
Privind viaţa ca o încătuşare, poeta îşi imaginează eliberarea numai prin forţa divină, care face apel, uneori,, la smerenie, la ritual, împrumutat din scenariul biblic ( spălarea picioarelor ). Numai căinţa ar putea favoriza ieşirea din timp: ’’ lăsaţi-mă… gândul să mă descătuşeze/ sclavă nu vreau să fiu nimănui, / cu lacrimi vreau să spăl picioarele Lui / din clepsidra timpului să mă elibereze ’’( Nu vreau ). O altă poezie are un caracter ludic, iar motivul poetic lumea ca teatru este valorificat într-o manieră personală. Într-un univers himeric ( ficţional) există doar tentaţia grandorii, a puterii pentru cei care nu pot să comunice ( dialogul muţilor ) în semiobscuritate : ’’ Adesea cad pe gânduri şi constat / că lumea-n sine e un joc himeric, / fiecare se vrea se vede împărat / în dialogul muţilor, pe întuneric ’’( De când ).
Nu a fost ocolită nici tema senectuţii, imaginată ca o ninsoare, ca o răceală a structurilor anatomice, care capătă arhitecturi hibernale ( sloi, cristale, ţurţuri ), în timp ce polii geografici mobilează universul uman. E o corespondenţă perfectă, dureroasă, până la disperare: ’’De-o viaţă ninge peste mine, / Timpul e sloi, celulele- cristale, / ţurţuri s-au făcut din capilare / Şi Polul Nord mi s-a mutat în vene’’( Disperare ). Alte poezii sunt arte poetice, care evidenţiază misiunea poetului, un rob’’ al scrisului şi al slovei ’’, cu trimiteri la mitul prometeic şi la crucificarea christului, dar şi la arborele cosmic, din mitologia românească, având menirea să facă legătura cu pomul cunoaşterii. În viziunea poetei, coloana cerului îmbină elementele angelice cu elementele demonice : ’’un pom al vieţii, / crin cu floarea în cer/ aliniată de îngeri, / cu rădăcina în infern / arsă de neadormiţii demoni / ce au cheia cunoaşterii ’’( Ce e poetul ? ). Anastasia Dumitru vrea să umple cu sufletul transfigurat prăpastia dintre ea şi semeni.
Anastasia Dumitru, În cuvânt, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010.
George Bădărău
