Doru Melnic - Ipostazele iubirii

   Doru Melnic, autor de texte umoristice, pe teme erotice, impresiona în urmă cu peste treizeci de ani, generaţiile de studenţi, care umpleau sala de spectacol de la Casa de Cultură a Tineretului şi Sudenţilor  din Iaşi.

   Era aplaudat la scenă deschisă, pentru ingeniozitatea lui de îmbina limbajul ştiinţific, limbajul colocvial, cu cel literar, pentru prezenţa scenică, spontaneitatea, amabilitatea, felul cu totul special de a se face ,,plăcut”...

  În dialog cu Sala, atrăgea atenţia prin calităţi actoriceşti, lirice în manieră tradiţionalistă, muzicale, (şi aşa cum am aflat mai târziu, plastice, fiind autor a numeroase portrete...) Organiza spectacole ,,cu priză la public”, intervieva, conducea un cenaclu, numit nu întâmplător ,,MOLDAVIA”, unde era ,,răsfăţat cu aplauze furtunoase”, zâmbea mai tot timpul cu înţelepciune, receptiv la nou şi la umor, inofensiv la ironiile maliţioase...

  El este Doru Melnic : un om de talie mijlocie, cu un surâs şăgalnic, pe care îl întâlnesc, din când în când, într-o staţie de autobuz din Copou, aprinzându-şi o ţigară, la loc de popas în lungul drum lung spre ,,slujbă”... Într-o zi mi-a oferit un volum, care cuprindea poeziile de altădată de la cenaclu ,,MOLDAVIA” şi alte câteva, reliefând ipostezele iubirii, aşteptările misterioase, reveriile, speranţele, dezamăgirile, transfigurate în ,,jargon studențesc”...

  Despre un asemenea personaj, adorat de boema Iaşului de odinioară, îmi place să scriu...

  Tulburat de relativitatea existenţei, poetul încearcă să contemple în mediu acvatic, pustietetea sufletului, devenirea materială şi spirituală, o lume incomodă şi malefică, dar schimbarea perspectivei (ochii iubitei), îl umanizează, îi asigură o serie de certitudini şi o predispoziţie pentru filosofare despre ,,esenţa vieţii”, surprinsă într-o tonalitate tristă: ,,M-am privit într-un lac şi n-am văzut nimic.../ Sufletul meu era gol şi nu se vedea.../ Am crezut că nu exist sau că sunt prea mic, / Pentru a supravieţui într-o lume rea.../ Cînd m-am privit în ochii tăi, mi-am văzut ochii.../ Şi am simţit că am o inimă şi că exist, / Că am găsit încet esenţa vieţii / Şi-am început ca să trăiesc, dar eram trist... ”(Geneză 1974)

  Răbufniri sentimentale, combustii interioare în linia lui Petrarca şi Conachi, aspiraţie spre puritate în esenţă umilă, ,,suflet pierdut”, visuri, iluzii, ,,idei umanitare”, jălanii înfocate, în regăsirea de sine : ,,Încerc cu neputinţă / Să am ce nimeni n-are : / O dragoste eternă / Şi pură în esenţă…/ Idee ce-mi consternă / Umila-mi existenţă…” (Cine sunt eu ? 1974)

  În încercarea de a defini iubirea, poetul descoperă un sentiment intraductibil, o,,durere ascunsă”, un,,vis feeric”, imposibilitatea comunicării, frământarea, interogaţia, focul  ca element fundamental la baza lumii (,,foc nestins”, ,,vatra inimii”), ardere sentimentală mocnită :,,Iubirea e focul nestins, care arde, / În vatra inimii îndrăgostite / Şi care-l frământă şi care îl roade, / Pe cel ce n-o poate rosti în cuvinte...” (Ce e iubirea ? 1975)

  Sinceritatea, adevărul, minciuna, ar putea distruge iubirea, într-o avalanşă de argumente, pândită la fiecare pas de risc, de neînţeles, de o mare dezordine, dar şi de consiliere :,,Căci, de eşti sincer, rişti să pierzi ades, / Iubirea ce ai vrut-o cât mai pură, / Şi-atunci tu ai să pari de ne’nţeles, / Un cosmos fără de structură... ” (Sfat pentru îndrăgostiţi 1975)

  Mai întotdeauna, iubirea devine o măsură în legea firii, jurămintele sunt făcute cu uşurinţă, raţiunea e obscură, unităţile de orice fel sunt tolerate, numai ,,căldura din priviri” şi legătura cu miracolul Creaţiei Divine, devine din ce în ce mai evidentă :,,Splendoarea tainică şi adevărată, / A dragostei ce-n suflet  a-ncolţit / Şi care demonstrează totodată / Că omu-a fost creat spre-a fi iubit...”  (Unitatea de măsură a iubirii 1975)

  În jocul umbrelor, desluşim revenirea la pasiuni, iubirea ideală, existenţa banală : ,,Minţim spre-a excita simţirea, / Din lenevia-i prea lejeră” (Minciunile iubirii 1979), dar şi în Teoria sărutului , materializarea iubirii, simţită ca o muşcătură pe gură, dominată de o patimă dură, ruptă parcă dintr-un spectacol improvizat, în faţa cantinelor sau căminelor studenţeşti : ,,Unii sărută dând frumos spectacol, / În faţă la cantină sau cămin, / Să vadă toţi studenţii-acest miracol, / Că ei trăiesc iubirea lor din plin…”(Teoria sărutului 1975)

  Această rezonanţă erotică evidenţiază absenţa unui loc pentru un sărut (la nivelul anilor  ’74-’75), în Cartierul Studenţesc ,,Tudor  Vladimirescu”, cu aleile şi parcurile ,,modeste”, unde nu se putea nici un sărut fugar, în lipsa copacilor (care ar fi camuflat idila), dar în prezenţa pe de altă parte, a câinilor vagabonzi (singurii martori inocenţi la desfăşurarea momentelor ,,romantice”). La cinema studenţii erau ,,concuraţi” de cuplurile celebre de pe ecrane :,,La cinema nu poţi să te săruţi, / Că se sărută cei de pe ecrane…/ Şi-apoi în spate spectatori mai mulţi, / Încep s-arunce-n tine cu bomboane…” (Răspuns la teoria sărutului 1975)

  Şi în cele din urmă, intimitatea se depersonalizează, undeva într-un ungher ascuns într-o cameră de bloc : ,,Găseşti şi tu o cameră-ntr-un bloc,  Şi nu mai ştie nimenea de tine…”  (Răspuns la teoria sărutului).

  În alte poeme, Doru Melnic evidenţiază raportul bărbat-femeie, în termeni ştiinţifico-tehnici, la modă în folclorul studenţesc, pentru alienarea sinelui, într-o societate industrializată... Lumea sentimentelor se materializează, tânărul se înstrăinează de sine însuşi, devenind un mecanism, iar dragostea era înţeleasă la dimensiuni inginereşti, măsurată ştinţific; un univers obosit, degradant, exprimat în formule tehnice, (care-l măcina pe poet, care trăgea un semnal de alarmă!) :,,M-ai refulat un an de zile…/ Şi m-ai ştanţat şi matriţat, / Că nu mai ştiu ce e cu mine, / Că parc-aş fi un laminat…/ Flambează inima în mine, / Topindu-se de dragul tău.../ Şi simt că am fontă prin vine, / Ce curge-acum din cubilou... ”(Declaraţia unui mecanic 1976)

  Unele texte din acest volum, au fost recitate pe scenă, de autor, altele au fost puse pe muzică (,,Doar brazii...”, ,,Balada studentului grăbit”), parodiate, având o circulaţie mai mult orală, între care şi ,,Declaraţia unui constructor”, amestec de jargon profesional, cu resentimente dulcege, iubirea fiind luată în răspăr, în timp ce universul intim se sufocă de atâtea materiale de construcţii. Dacă în mitul estetic ,,Mânăstirea Argeşului”, iubirea stă la temelia unui edificiu grandios, aici emoţiile şi sentimentele se risipesc în uneltele de pe şantier... Intenţia mitică ,,iubirii să-i pun temelie”, este marcată de lipsuri :,,că n-am mortar şi nici mistrie”, ,,schele de lemn”, dar în speranţă că va finisa şi va atinge a ei ,,piloni”, constructorul se apucă de treabă :,,Şi curte-ţi fac din fier-beton, / Ca să-mi arunci doar o privire, / Căci voi căra în tomberon, / Tot materialul de iubire...”(Declaraţia unui constructor 1976)

  Văzându-şi iubirea ca o întrupare divină, ca o oază în pustiu, poetul aduce în prim-plan o recuzită romantică având şi elemente parnasiene, cu mineralizări (ochii revarsă nestemate) şi surâs cromatic : zâmbetul ,,e-un vârtej de culori”, într-o adresare la muză, căreia îi mărturiseşte dragostea eternă, în antiteză cu arta efemeră : ,,Căci eşti a mea muză, din zorii de zi, / Iar eu doar un glas care spune: / Căci versu-ntr-o zi s-ar putea să îl pierzi / Dar dragostea nu va apune…” ( Interferenţe 1978).

   Are loc o revelaţie erotică, în ritmuri eminesciene despre fiorul iubirii, începutul vieţii de cuplu în cadrele unui onirism sentimental, ideea permanenţei sugerată de antonimia temporală :,,Pe tine te văd printre visuri / Şi visu-l visez când sunt treaz, / În inimă eşti de-a pururi / Iubita de ieri şi de azi…”( Veneraţie - 1979).

   Melancolia unei toamne simboliste, cu sentimente degradate de stihii, neclarităţi, confuzii surprinzătoare, aduce gânduri învălmăşite cu iubiri zbuciumate, în acord cu atmosferă ploioasă, în Toamna despărţirilor :,,S-a ofilit iubirea în toamna siderală, / În inimi ruginite de vânturi şi de ploi, / Şi-n vălmăşag de gânduri, mă-ntreb de-a fost banală, / Iubirea zbuciumată trăită de noi doi…” ( Toamna despărţirilor - 1978)

  Un simbolism bacovian identificăm într-un alt poem, cu note de mister,

,,croncănituri neînţelese”, ciori care par ,,ţipăt de îndrăgostit”, disperare,

doliu,  în tonul grav al unui marş funebru, acum când iubirile sunt  moarte şi

întinderea pustie, întunecoasă :,,Vin ciorile îndoliate / Ca ciocli la un marş

funebru, / Conduc iubirile ce-s moarte, / Pe drumul lor pustiu şi negru…”

 ( Vin ciorile - 1979)

  Alternanţa unităţilor temporale (ieri – azi – mâine), este la fel de

fascinantă ca şi antiteza : ,,Ieri, zâmbetul tău de gheaţă”...Azi este ignorat

,,ca şi fumul de ţigară...” ( Zâmbete - 1976) sau cu trimiterea la cubismul lui

Picasso, prin multiplicarea punctelor de vedere, la nivel erotic, în vers alb, caracterizat prin mare simplitate şi lipsa figurilor de stil  ( Puncte contra punct – 1976). Altădată, poetul sugerează viaţa banală, tristă, plicticoasă, stupidă, cu zile pustii, în plină senectute, semnificată de o falsă ninsoare, când numai iubirea ne umple sufletul de frumuseţe :,,Când primii fulgi m-au înălbit la tâmple, / Ştiam că-mbătrânisem aşteptând, / Iubirea care sufletul mi-l umple, / De frumuseţi, pentru un tainic gând... ” ( Când primii fulgi... - 1978)

  În aceeaşi atmosferă hibernală, admirăm ,,mantia de gheaţă”, ,,zăpezi curate”, cu urme de paşi, fantasme din nu ştiu care vis... ( Iarna amintirilor - 1978), şi motivul bradului, atât de frecvent în folclorul românesc, amintindu-i poetului de fosta iubire, când tinerii se plimbau îmbrăţişaţi, focul dragostei topea zăpada, iubirea murea, iar brazii îndeplineau o funcţie funerară, dar şi una de renaştere, de speranţă :,,Şi vei găsi doi brazi micuţi, / Jucându-se c-un fir de iarbă…/ Din seva dragostei crescuţi / Şi din iubirea noastră oarbă…” ( Doar brazii... - 1974)

  Timpul universal este simbolizat de un şoricel, aflat în spaţiul intim, închis,

al unei cămăruţe de hotel, martor a unor scene erotice, în timp ce ronţăie

şindrila, degradează universul, privind curios, cu ochi atenţi la intimităţi, la

îmbrăţişările duioase, la evenimentele ce se derulează în ton de romanţă :

 ,,Dar cămăruţa de hotel / Pustie e acum.../  Vin alţi studenţi la şoricel, /

 Căci noi plecăm la drum... ” ( Şoricelul - 1979).

  Într-un alt poem, cu o structură de baladă, întâlnim cavalerul medieval, (legendarul cavaler rătăcitor), care îşi caută iubirea, iar povestea lui pare ciudată, ca şi moartea misterioasă, sau universul enigmatic :,,A fost odat-un cavaler / Plecat în pribegie, / Iar moartea lui e un mister / Şi nimenea n-o ştie… ”  ( Povestea unui cavaler - 1978).

  În altă parte, constatăm o compoziţie circulară, primele cuvinte din versurile primei strofe sunt reluate la începutul strofelor următoare, iar în final sunt reluate după acelaşi raţionament (iubirea, firul de iarbă, norii,

munţii), care îmbină armonios elementele uranice cu elementele telurice,

caracterizate prin dinamism (iarba saltă, norii spală, munţii se bat în creste), vocaţia ancestralului, lirismul elegant. ( Regăsire - 1977).

 Atras de chemările pădurii, poetul contemplă încântat ,,frunze calde”,

goliciunea, vuietul pădurii, mirajul iubirii, în timp ce speră ,,S- ajungă

undeva în neant ”, tulburat de o Noapte erotică : ,,În raza Lunii chipul ţi-l

zăream  / Plin de durere şi de muţumire…” Doru Melnic e un senzual care

descoperă  pofte şi dorinţi (Erotica), miresmele trupului gol (Supererotica),

ritualul împerecherii, focul dragostei, cu ,,flacăra lui sfântă”, ,,jucăuşă”,

neînţeleasă, care se pierde în pâlpâiri, se stinge, iar din cenuşă se

întrupează iubirea, precum pasărea Phoenix : ,,Iar fumul alb se-nalţă ca un

cânt, / Purtând cu el iubirea a două duhuri…”  ( Focul dragostei - 1975).

  În Ipostazele iubirii, poezie care dă şi titlul volumului, remarcăm iubirea carnală, plină de bucurie, pasiune, tulburare, fiind şi un elogiu adus coapselor şi iubirii emoţionale, ideale, ,,nemărginită în simţuri şi chemări”, care  anticipează finalul trist - despărţirea :,,Acum iubim doar pentru a iubi…/ Şi-aceasta ni se pare-o fericire…/ Iar totul va dura până-ntr-o zi, / Când va veni şi trista despărţire… ” ( Ipostazele iubirii - 1979)

  Doru Melnic are predispoziţie, pentru vizual şi reflexiv, poate şi datorită

talentului pentru pictură şi grafică, fiind un bun portretist.

  De fapt, Doru Melnic, va rămâne în sufletele multora ca o îmbinare reuşită

între poezie şi umor, între imaginile plastice din poezii şi picturile sale, între

preocupările zilnice de inginer proiectant şi limbajul tehnic din unele versuri,

între primele idile nevinovate şi analiza psihologică aprofundată a evoluţiei

unei iubiri, între ironie şi cruzimea adevărului : despărţirea inevitabilă prin

moarte...

  Treptele iubirii pe care le parcurgem în scurta noastră existenţă, se

 regăsesc fără tăgadă în ,,Ipostazele iubirii”...

 Doru MELNIC,  Ipostazele iubirii, Editura ,,Amurg sentimental”,  Bucureşti, 2010.

                                                                           George  BĂDĂRĂU

        

cezar  lăzărescu – Îmi place periferic 3

Activ de la sfârşitul anilor ’90 în arta contemporană, Cezar Lăzărescu a realizat un număr de 32 de lucrări sau documentaţii ale performance-urilor, la care se adaugă “Ţesătura Iaşi” (2011) şi “Rural” (2012), prezente în cadrul expoziţiei retrospective “Îmi place  Periferic 3”, în noul spațiu tranzit.ro din Iaşi, la etajul 7 al clădirii IAŞITEX în perioada 23 septembrie – 9 octombrie 2012. Aceasta reprezintă prima retrospectivă a artistului, după 15 ani de activitate şi este al doilea eveniment din seria “Fapt brut” concepută şi realizată de tranzit.ro (coordonatoare Livia Pancu) în parteneriat cu Fundaţia ERSTE. Evenimentul va cuprinde şi Propaganda Trips / plimbări cu caracter de propagandă, în Iași, concepute și realizate de către Cezar Lăzărescu pentru artistul Matei Bejenaru şi teoreticianul Vlad Morariu. Iniţiată la Iaşi de Matei Bejenaru, ca modalitate de prezentare a contextului local, Propaganda Trips a fost continuată de Livia Pancu în cadrul Vector şi tranzit.ro.

         La Festivalul Periferic 2, în timp ce se desfăşura un performace realizat de Dan Perjovschi, Cezar Lăzărescu, discret, ironic, enigmatic, a inclus în spaţiul cultural, lucrarea personală “Îmi place Periferic 3” (1998), o sacoşă inscripţionată cu textul ”ÎMI PLACE PERIFERIC 3”, pe care a purtat-o ca spectator în timpul evenimentului, anticipând evoluţia viitorului proiect artistic.

         Ne-am alăturat acestor plimbări inţiatice în lumea curatorilor, acti- viştilor, operatorilor, muncitorilor culturali şi am admirat secvenţele de artă conceptuală, pe care ni le-a oferit artistul, invitându-ne la mai multă implicare cu lucrarea Tricou UE (2005) - obiect (print pe tricou), prezentat prima oară în expoziția Click-a-Cliché, de la Galeria Reiner Tisch din Berlin, Germania. Tricoul are inscripţionată conjugarea în engleză a verbului a fi (în Uniunea Europeană). Fiind înzestrat cu funcţie participativă, obiectul vestimentar a fost îmbrăcat  de unii spectatori şi  purtat printre instalaţiile din galerie, până târziu în noapte, în timp ce eu mă plimbam cu un pahar de vin roşu, golit şi umplut din cinci în cinci minute; avea funcţie participativă.

         La intrarea în galerie, observăm o casetă luminoasă cu funcţii inver- sate, într-o societate în care ierarhia valorilor a fost răsturnată şi oamenii sensibili îşi manifestă revolta după un anumit tipic. Cezar Lăzărescu ne invită într-o “lume pe dos”, marcată de EXIT inside/ENTRANCE outside (2001), lucrare ce a fost expusă la Bienala Periferic. Semnul EXIT plasat la intrarea în Baia Turcească, unul din spațiile Bienalei şi semnul ENTRANCE, la ieşire. Pentru a fi convingător, artistul aplică pe un perete instalaţia MAI ÎNTÂI POLITICĂ ŞI APOI ARTĂ/FIRST POLITICS AND THEN ART(2005), două dreptunghiuri albe alăturate, în care identificăm inscripţii (în galben) în română şi engleză, printuri de 30x40 fiecare, care au fost expuse la Rhetorical Situations de la Galeria Cupola, Iaşi, România.

În mai multe lucrări remarcăm metafora timpului, reliefată în forme melancolice, degradate, privite cu amărăciune, uneori în linia unui para-lelism dureros, ca în fotografia  Nr. 55 (2012), unde alături de numărul de casă, vechi, ruginit, se află numărul nou, suprapus, aşa cum a stat multă vreme undeva pe Strada Eternitate. Fotografia a fost expusă în cadrul expoziției Ameninţarea oraşului – o privire critică asupra spaţiului urban de la Facultatea de Arhitectură “G.M.Cantacuzino” Iaşi, România. Dacă timpul are aici două intrări (ascensiune şi prăbuşire), într-o altă lucrare acesta se află sub semnul misterului, marcajul vizual fiind şters, existenţa fiind sugerată auditiv. E un ceas vopsit în alb, unde nu se văd minutarele, cifrele, un Timp ascuns (2009) - ceas de perete şi spray culoare, ediţie în şase exemplare, comisionată de către ULU|artă contemporană, Iaşi, din expoziţia  Friends of the Divided Mind de la Royal College of Art Galleries Kensington Gore, Londra, Marea Britanie.

         Uneori, spaţializarea, aglomerarea devine sufocantă, iar intervenţia capătă conotaţii politice, aşa cum se întâmplă în Dacă n-ar exista Casa Poporului (2005), unde doar metafora absenţei este salvatoare. Revoltat, autorul a şters de pe fotografia aflată pe calculator Casa Poporului, a coborât cerul la nivelul unui peisaj mirific şi a completat spaţiul vid, într-o tonalitate retorică; e o fotografie manipulată digital, expusă la On Differences#1. Local Contests – Hybrid Spaces de la Württembergischen Kunstverein Stuttgart, Stuttgart, Germania

         Altădată, artistul multiplică microcosmosul sugerat de baloane albe într-o cutie de carton, închipuind marginile, limitele, imposibilitatea umanului de a-şi depăşi condiţia, într-un univers transparent, frumos, curat, în afara timpului. Un copil din sală luă un balon, îl rostogoli în jocul lui nevinovat, până când obiectul fragil se sparse, amintind de condiţia efemerului, Alb 2 (1999).

         Aproape de intrarea în galerie, o instalaţie intitulată Rural (2012) înfăţişează un gard rustic, verde, stilizat, în amintirea bunicilor, în ton cu vegetaţia luxuriantă, care îmbină vizualul cu auditivul şi oferă spectatorilor o atmosferă bucolică la cască: păsări în foşnetul copacilor, gâlgâitul apei şi mai ales cântatul cocoşilor.

         În contrast cu nota  rurală, patru filme reliefează mărturisirile vieţii cotidiene urbane. Primele trei sunt surprinse cu camera ascunsă, la Bucureşti, în cadrul unei Rezidenţe In Progress (2007), organizate de Centrul Internaţional de Artă Contemporană. Mai întâi Strada cu paşii artistului, integraţi în cadenţa universală, cu zgomot scurt, oscilând între siguranţă şi nelinişte, sens şi incoerenţă; Linia 32, filmată de autor din tramvai, de la un capăt la altul, cu fisuri, buruieni, hârtii, grămezi de pietre împrăştiate aiurea, în timp ce în spaţiul interior se aud voci, zgomote, convorbiri; Parcul, redus la o singură imagine încremenită, într-o stare dezolantă, scoasă în relief de coji de seminţe, vocile triste, conversaţiile banale, jocul copiilor. Ultimul film Ţesătura Iaşi (2011) este un colaj de fotografii, executate la date diferite, care evidenţiază degradarea zidului unei fabrici, asociat cu efemerul uman. Acesta din urmă a fost prezentat la OPEN AIR CINEMA – DEMOLITION, program de proiecții internaționale, Chişinău, Moldova, 2012.

         Instalaţie intitulată Vecinătatea Palatelor (2007) ce constă în două fotografii înrămate, 50 x 80 cm și audio (căşti) a fost prezentată în cadrul concursului VISUAL EUROBAROMETER, NEIGHBORHOOD, proiect inţiat de Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană, finanţat de Uniunea Europeană, Europe Fund 2006, ce a avut loc la Galeria “Etaj ¾”, Teatrul Naţional, Bucureşti, România. Instalația înfăţişează Palatul Victoria (reprezentant oficial, Ponta) şi Palatul Cotroceni (reprezentant oficial, Băsescu). Vocile celor doi (la cască) se amestecă, se completează, se suprapun, se intersectează, se confundă, contribuind la un schimb de replici între Palate (simboluri colective), ancorate în realitate, dar şi în afara limitelor spaţiale, concrete şi totodată imaginare, în corpusul unor  dezbateri politice.

         O fotografie înrămată prezentată la expoziția Back to the future / Cu spatele la viitor la Galeria Nouă, Bucureşti, România, poartă numele generic Fără titlu (2007) şi apelează la tehnica suprapunerii : mesajul de ieşire de urgenţă din autobuz este proiectat pe fundalul blocurilor muncitoreşti.

Într-un colţ al galeriei, participanţii au apreciat o instalaţie, Transparenţa (2005) ce a luat menţiune în cadrul competiţiei BAROMETRUL VIZUAL – Valori româneşti / valori europene, organizată de Delegaţia Comisiei Europene în România şi Centrul pentru Artă contemporană din Bucureşti, Spaţiul Experimental de pe strada Franklin, Bucureşti, România. Instalaţia oferă spectatorilor prima pagină din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în varianta engleză, acoperită de sticlă transparentă, semnificând claritatea, profunzimea şi în varianta română, acoperită de sticlă opacă, sugerând confuzia, incertitudinea, lipsa de transparenţă.

         Mesajul ecologic “NU călcaţi iarba !” poate fi înţeles ca o falsă preocupare pentru natură, în contextul unei viziuni culturale  a relaxării. În Proiectul / intervenţie : Călcaţi pe iarbă ! (2005), prezentat prima dată la UTOPIA FESTIVAL, Bucureşti, România, autorul fiind interesat şi de o cultură a curăţeniei, se află în acord cu descoperirea unor spaţii înverzite, în vecinătatea unor instituţii, cu rol de relaxare şi transformă enunţul negativ, în unul imperativ, afirmativ.

În dreptul ferestrei fusese atârnat Drapelul Uniunii Europene cu inscripţia Voroneţ Blue, România, invers, ca să solicite privirea, în asociere cu albastrul cerului, iar pe parchet atrăgeau atenţia două lucrări vizuale (video): una, cu titlul Autoportret cu canapeaua lui Franz West, suprapunere, în loop, peste canapeaua lui Franz West, a unei imagini  a artistului, tăiată de trei fotografii, care se completează într-o dinamică perfectă, conturând un profil, într-un spaţiu cultural străin şi alta intitulată 11 septembrie (2003), cu trimitere la tragedia americană, un film prezentând în forme simplificate, simbolice, turnurile gemene, World Trade Center, atacate de un avion, după 7 secunde de la apariţia primei imagini. Dar aparatul de zbor se opreşte în faţa turnului şi întreaga imagine este acoperită de semnul “Accesul interzis”, exprimând totodată şi atitudi- nea de revoltă a autorului.

         Înainte de a părăsi prima sală, spectatorul descifrează câteva mesaje  care ţin de arta conceptuală, interesante prin sensul politic dar şi artistic: Apropo de situaţia din România şi Păianjen îngheţat (2011), 1 poster şi 11 fotografii expuse în cadrul PROJECTS SPACES – Vector Association la VIENNFAIR, Viena, Austria. Posterul este un mesaj cu majuscule, CE BINE CĂ NU SE POATE CUMPĂRA NEMURIREA ! ca un avertisment, într-o ţară dominată de spiritul mercantil, iar alături, poate nu întâmplător, un păianjen (foto) ucis de dezlănţuirea stihială, surprins în activitatea sa obişnuită.

         Dacă în Sala I am întâlnit mai multe instalaţii, în Sala II, sală de documentare, spectatorul are la dispoziţie fenomenul performance şi aflăm dintr-un orar afişat pe uşă, că artistul a fost prezent, în cele trei zile de expoziţie, timp de un minut pe zi Un minut (2001) la Frontiera 2, Iaşi, România. Undeva pe un perete atârnă geaca artistului, inscripţionată cu sintagma AESTHETICALLY CORRECT (2001), purtată în timpul şi după desfăşurarea expoziţiei 480 Minutes. E o invitaţie la judecăţi corecte din punct de vedere estetic, într-un univers în care obiectele sunt valorizate dincolo de propria lor funcţionalitate, iar artistul este un homo aestheticus, exteriorizat, materializat, surprins în acţiuni publicitare. Alături o intervenţie provoacă un surâs amar, prin titlu şi explicaţii ASCULTAŢI CUM SCÂRŢĂIE PARCHETUL (2004) ce a avut loc în Sala de Artă modernă şi contemporană românească din cadrul Complexului Național Muzeal ”Moldova” Iaşi. O pagină de ziar, cu un pasaj evidenţiat cu verde, face lumină în ceea ce priveşte sensul intervenţiei, intenţia artistului şi contextul apariţiei lucrării. Într-o sală, aşa numita de artă modernă şi contemporană parchetul scârţâia înlocuind orice comentariu acid, timp în care sunt introduşi în sală, în mod discret, fluturaşi cu invitaţia “Ascultaţi cum scârţâie parchetul”, ca alternativă.

         Din lucrarea AER DE IAŞI (2000), baloane umplute cu aer de Iaşi, transportate la Bucureşti şi dezumflate în galeria “Eforie”, în timpul ex- poziţiei Via Bucharest, au rămas câteva resturi marcând efemerul, nostalgia după atmosfera locală, implicarea individului în forme pure. Un alt obiect, Oglinda (2000), o oglindă purtată de către artist în timpul performance-urilor din cadrul Festivalului “Periferic 4”, trimite la simbolistica poetului Ion Barbu, la motivul dedublării, la criza de conştiinţă, dar şi la autocontemplare, în linia anticilor, la cunoaşterea de sine. În timp ce participanţii asistau la un performance, imaginile lor se reflectau în oglindă, ca într-o conştiinţă universală, având la bază tehnica fragmentarului.

         Fără titlu (2001), un avion jucărie agăţat cu extremitatea frontală pe partea galeriei « Cupola », în cadrul expoziţiei “ARTIS”, face un zgomot asurzitor, dar nu poate străpunge zidul, amintind în mod evident, tot de tragedia americană. Forma zidului, un dreptunghi înalt, reprezintă, la altă scară, turnurile gemene înainte de dezastru.

         Câteva xeroxuri după Constituţia României oferă consistenţă lucrării Constituţia României (1998) performance realizat în Piaţa Constituţiei, în faţa Parlamentului, găzduit de fosta Casă a Poporului, constând în citirea unor fragmente din Constituţia României şi oferirea unor fascicule din respectivul document trecătorilor. Asistăm la punerea în mişcare a maşinii de propagandă, multiplicarea, banalizarea mesajului, inutilitatea  unor atitudini ostentative, politizarea obositoare a vieţii zilnice.

Şi ca o gură de oxigen, apare într-un colţ al galeriei un recipient spray ce a fost folosit într-un performance de 25 min care a avut loc în cadrul Periferic 3, Iaşi, România. Performance-ul intitulat Alb (1999) a constat în vopsirea în alb a gunoiului dintr-un coş de gunoi la Festivalul Periferic 3. Mesajul are o evidentă tentă ecologică, exprimând revolta faţă de mizeria de orice fel, dincolo de salubritate şi militând pentru triumful albului.

         Un Insert (2006) oferă spectatorilor 6 fotografii publicate în cartea “Despre noi (şi) ceilalţi”, editată de h.arta Timişoara : “Urme de capete pe un zid dintr-o gară”, urme rămase în locul unde călătorii îşi sprijineau cu indiferenţă capetele; “Fereastra unui bloc mutată la locul dorit”, exprimând inventivitatea românului, care îşi zideşte fereastra şi face alta alături, după necesităţi ; “Suportul unui ciocan pentru spart geamul în caz de pericol”, în mijliacele de transport în comun, doar suportul, fiindcă ciocanul este mai întotdeauna furat ; “Saci cu pietriş folosiţi să susţină un panou publicitar” exprimă vocaţia românului pentru improvizaţii de durată ; “Un bolovan proptind o uşă făcută la standarde europene” are un titlu ironic având la bază antiteza între modernitatea la standarde înalte şi caracterul rudimentar al muncitorului care, într-o altă fotografie, lucrează sub steagurile UE şi României.

         Un poster și patru cărți poștale adunate într-un Insert (2007) în cartea Dada East? The Romanians of Cabaret Voltaire editată de către E-cart.ro (Doina Anghel, Eduard Constantin, Angelica Iacob, Raluca Voinea) şi Adrian Notz, prezentată în expoziția cu același nume la Färgfabriken, Stockholm, Suedia, au menirea să semnifice mercantilul (1. CE BINE CĂ NU SE POATE CUMPĂRA NEMURIREA!), integrarea în UE (2. I am in EU), confuzia (3. Romania Blur), tradiţia culturală românească exprimată de mămăligă, sarmale, fasole cu ciolan (4. Traditional Romanian Food) şi albastru de Voroneţ devenit albastru de Europa (5. Voroneţ Blue, Romania).

         Ultima lucrare din serie, Insert (2010), patru pagini în Vector-critical research in context, carte editată de Cătălin Gheorghe și Livia Pancu, prezentată în cadrul Frieze Projects la Frieze Art Fair, Londra. "Fitch Ratings awarded Friday BB+, the first grade in the non-investment category (junk bonds) to the five year Eurobonds issued on Thursday by the Romanian state, the rating being similar to that Romania received for long term foreign currency debt." (NewsIn Agency, 12 March 2010: Fitch awards BB+ to Romanian Eurobonds, grading them as junk).

         Un insert cu lucrări în corp de literă, cu mesaj politic referitor la aderare (Aderarea României la spaţiul Schengen), ratingul de ţară (textul BB+, ratingul României) şi fotografii care sugerează banalul, indiferenţa, dispreţul faţă de viaţa cotidiană (Un stâlp urinat de câine) sau degradarea, anacronicul, abandonul semnificat de un panou vechi şi un altul nou, de peisajul cu vegetaţie sălbatică (Halta Brăhăşoaia).

         Cezar Lăzărescu are contribuţii în 4 fanzine ÎNCEPEM (2004/2005) : Îmbătrânirea hârtiei în fanzinul cu tema Chimie, hârtie albă, provocatoare prin lipsa mesajului visual, misterioasă, în ton cromatic sugestiv  pentru senectute ; Hârtie în fanzinul cu tema Ieftin, reprezentată de un bon de casă xeroxat, justificativ, la un preţ derizoriu; Agenda 1989  în fanzinul cu tema Viitor, copie color dintr-o agendă din 1989, cu un inventar de obiecte şi $ în fanzinul cu tema Fără titlu, lucrare înfăţişând un dolar alb pe fond negru şi euro negru pe fond alb, simboluri ale puterii în jocul financiar, în alternanţă şi echilibru.

         Prezente în cărţi, reviste, cataloage, lucrările lui Cezar Lăzărescu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, pot fi văzute şi pe internet la adresa www.roclazarescu.blogspot.ro, în zilele de sărbătoare.

        

GEORGE  BĂDĂRĂU

Poezia naturii la Bunin și Esenin

Alexandru G. Şerban selectează şi traduce poezii din creaţia lui Bunin şi Esenin ( poezia naturii ), propunând cititorilor noi versiuni, pe care le prezintă sintetic în articole de 9 – 10 pagini. Într-o prefaţă densă, la obiect, Marina Vraciu se referă la specificul naturii ruse, la poetizarea întinderii sale, la dezordinea naturii care pune stăpânire pe ordinea culturii şi face trimitere la Puşkin, Lermontov, Bunin şi Esenin. I. A. Bunin este unul dintre cei mai buni poeţi-peisagişti, la care prezenţa umană este evacuată din natura ameninţătoare, tulburătoare, stârnind anxietatea, în timp ce poetul trăieşte singurătatea omului în mijocul naturii şi singurătatea naturii fără om. În opera lui Esenin, natura este un element atotcuprinzător, eroul liric fiind legat de natură congenital, într-o Rusie viu colorată şi răsunătoare. Fenomenele naturii apar pictural, în comparaţii zoomorfe şi antropomorfe, mesteacănul devenind arborele-simbol al Rusiei, între natură şi civilizaţia „cuceritoare” se stabilesc raporturi dificile, peisaje fantastice se intersectează cu cele cosmice.
Atras de sensibilitatea lui Ivan Bunin, Al. G. Şerban observă natura ca forţă binefăcătoare: bucurie, înţelepciune, frumuseţe, receptarea integralităţii Lumii, culori, tăceri, parfumuri ale nopţii, dragostea pentru pământurile natale. Natura în opera lui Bunin nu este una artificială, inventată, ci unica autentică, reală, multicoloră, cu stoluri de păsări, stepă adâncă şi pustie. În creaţia sa, poetul exprimă sentimente şi trăiri profunde, melancolia, sentimentul apropierii morţii ( Dimineaţa nu vine încă ), nostalgia, regretul ( Singurătate ), toamna şi iarna devin simboluri ale pierderii iubirii. În Ultimul bondar, tristeţea reprezintă o stare apăsătoare, permanentă, iar mica vietate este purtată de colo-colo de vântul solitar, zumzetul semnifică fericirea supremă, zborul înseamnă ascensiune către planul superior, cosmic. Seară aduce în prim-plan elementele naturale care asigură fericirea: grădina, cerul curat, ţinutul alb, norişorul lucitor, exprimate de caracterul pictural al limbajului.
Poezia de început a lui Esenin aminteşte prin limbaj, structură, stare de spirit de poezie populară şi Alexandru G. Şerban evidenţiază lumea de basm a copilăriei, munca, sărbătoarea, credinţa, tabloul casei, curtea părintească, modul de viaţă patriarhal, cu mulţimea de sunete, zgomote, culori specifice. O poezie interesantă este În bojdeucă.
Îndrăgostit de câmpii şi păduri, Esenin şi-a apropiat natura, care cuprinde alte elemente: Soarele, Cerul, Luna, Stelele, Apusul, Furtuni, Crânguri. Traducătorul constată că în poezia lui Esenin, culorile par a fi preluate din iconografia ortodoxă rusească: albastrul, zmeuriul, auriul. Într-un spaţiu existenţial obişnuit: râul, câmpia, satul, curtea, casa, copacii devin animale domestice ori sălbatice: boii ascultă cornul păstorului căzuţi pe gânduri, vaca scarmănă tristeţea din paie. Multe elemente pot fi extrase din Cântec despre un câine . Îndrăgind satul tradiţional, Esenin îşi va da seama de devastarea, de pustiirea Rusiei albastre , îşi va exprima ura împotriva cailor de fier, împotriva oraşului.
În articolul său despre Esenin, Alexandru G. Şerban reliefează natura ca un organism unic, un întreg univers, cu stepa rusească şi cu mesteacănul care reprezintă un simbol al naţiunii, al rusului puternic, aspru, ascunzându-şi sensibilitatea în cântece melancolice. Coaja mesteacănului aminteşte de puritatea zăpezilor din stepa rusească şi alină sufletele oamenilor.
În poezia Mesteacănul ( sensibilitate, blândeţe ), copacul pare un axis mundi între Cer şi Pământ, tinzând spre absolut, în vreme ce sufletul poetic se contopeşte cu spiritul naturii. În creaţia Pe fereastră – Luna, motivul poetic al lunii sugerează un spaţiu intim; în Negrăită albăstrime, fragilă apare obsesia morţii, tonalitatea funebră, unde „albăstrimea” este simbolul infinitului, al lumii perfecte, al speranţelor eului liric.
Doar Natura îşi păstrează frumuseţea suavă „lăcaşul pădurii domoale”; clopoţelul oferă o sugestie auditivă a vieţii, destinul este monoton, apăsător, ameninţând spiritul pur al creatorului. În final, Alexandru G. Şerban subliniază: Esenin nu este numai utimul poet al satului rusesc, ci şi poetul satului cosmic...

George Bădărău

Nicolae Busuioc - Biologie şi literatură

În volumul Biologie şi literatură, eseistul Nicolae Busuioc se referă la înţelegerea deplină la nivel de fenomen, cu tendinţe spre unitatea cunoaşterii, la transdisciplinaritate
( o nouă viziune asupra lumii ), dar şi la cercetarea disciplinară şi interdisciplinară. Cu ajutorul unor conexiuni subtile, idei, principii, concepte, omul vrea să cunoască interiorul şi exteriorul lucrurilor, fenomenelor, la graniţa dintre cunoscut şi necunoscut, în plan metafizic.
În interiorul transdisciplinarităţii, cercetătorul identifică mai multe nivele de realitate, pe care le sesizează lăuntric prin intuiţie, urmărind comunicarea om- plantă- animal, ritmul interuman, ritmul cosmic, metafizica apreciată de L. Blaga drept valoarea spirituală supremă. Omul trăieşte între mister şi revelare, este creator de cultură ( modul specific de existenţă a fiinţei în univers ) şi aspiră spre două tipuri de cunoaştere : cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică.
Un capitol se intitulează Principii şi teorii biologice în corelaţie cu evoluţia culturii şi literaturii şi are în prim- plan fiinţa umană care nu există decât în cultură ( Claude Levi Strausse, Goethe ), omul raţional- cultură- omul symbolicum ( Ernst Cassirer ), viziunea de totalitate a lumii ( Humboldt ), deplinătatea omului ( Emil Racoviţă ).
Înţelegând lectura Muntelui vrăjit de Thomas Mann ca o iluminare, miracol al subiectului existenţial, simbol viu, realitate transfiguratoare, cu punţi şi sinapse transdisciplinare, Nicolae Busuioc reliefează educarea eu-lui în condiţiile izolării, apoteoza naturii sau a cugetului, a sufletului sau a corpului, întruchipate de personajul Hans Castorp, care a cunoscut libertatea, genialitatea, frumuseţea, însoţit de Claudia prin ’’împărăţia suferinţei şi a morţii’’.
O incursiune de la antici la civilizaţia lumii contemporane scoate în evidenţă rolul culturii, în special a cărţii şi literaturii, a geniului ca sursă misterioasă de inspiraţie şi de creaţie artistică, a plăcerii lecturii ( Roland Barthes ), a complicităţii scriitorului cu cititorul, care înţelege să viseze pe marginea textelor, să interpreteze creaţia ca o pluralitate de înţelesuri.
Paginile despre istoria cărţii sunt memorabile, amintind de manuscrisul sub formă de sul, cartea cu file ( codex ), incunabule, târguri de carte, bibliofilii, tiparul, itinerarii critice
( jurnale, evocări , memorii, portretizări ), care trimit la formula : lectură, vis, idee, meditaţie.
În altă parte, eseistul scoate în evidenţă Scriitorii şi sentimentul naturii, după apelul rousseauist ’’întoarcerea la natură ’’, o adevărată revelaţie, dar şi după interpretările lui M. Eliade: urcuşul pe munte – aspiraţia spre sublimul spirit; grandoarea mării e de nuanţă spaţială; grandoarea pădurii e de nuanţă temporală, cu tendinţă de reintegrare în timpul mitic…Oamenii sunt meteodependenţi, au un ritm personal / universal, încât vremea frumoasă se află în corelaţie cu natura triumfătoare, iar naturalul, firescul, normalul, se raportează la psihismul oamenilor ( de pildă, în creaţia lui Sadoveanu ).
Dacă Emil Cioran se referea la om şi la natură, la pericolul îndepărtării omului de natură. care are ca efect îndepărtarea lui de el însuşi, M. Eliade cu erudiţia lui descifra legende, mistere, ritualuri, sensuri ( Omul şi religia ), Nicolae Busuioc apreciază literatura ca o formă de supravieţuire în spirit şi consideră că’’G. Călinescu nu citea cărţi, el citea literaturi ’’. Poezia sublimului poate fi desluşită la cei care iubesc natura, cultura înlocuind sentimentul de inutilitate, tristeţea, deznădejdea, în linia unui principiu parodiat : Citesc, deci exist .
Un capitol interesant este Omul şi transdisciplinaritatea, unde se pune problema unei noi viziuni asupra lumii, bazată pe principii, idei, concepte clare, acum când omul comunică şi ’’ gândeşte înainte ’’ ca nou ’’ joc de limbaj ’’ ( Wittgenstein ). Există tendinţa situării pe un alt nivel de realitate, dependent de acţiunea pentru tot şi pentru părţi.
Referindu-se la puterea de ’’luminare ’’ a naturii, Basarab Nicolescu concluziona că vederea aparţine Naturii creaturale, viziunea aparţine Naturii intermediare, iar Realitatea aparţine lumii Supranaturii. Dar, Evidenţa Absolută le luminează pe toate deodată.
Atracţia spre necunoscut este caracteristică atât omului cât şi naturii şi transdisciplinaritatea vrea să cunoască interiorul acestui ’’ necunoscut ’’. În transdisciplinaritate, omul modern îşi descoperă locul pe care i l-a rezervat natura, îl va cunoaşte cu ajutorul ştiinţei şi va căpăta bucuria de a trăi, înţeleasă ca o percepţie simultană a tuturor nivelelor de Realitate ( după Basarab Nicolescu ). În concluzie, nivelele de realitate concordă cu cele ale cunoaşterii şi ale evoluţiei conştiinţei.
Lumea rezistă prin cunoaştere şi înţelepciune, conturate în relaţia om- natură, om- cultură, în condiţiile în care exterminarea mediului ameninţă fiinţa noastră, din punct de vedere intelectual, moral, social; numai un volum imens de informaţii ne poate salva, în circuitul de la raţiune la natură şi înapoi. Natura fiind un pre- text, Cartea Naturii nu trebuie deci citită, ci scrisă ( Basarab Nicolescu ).
Fiecare fiind un Eu unic, e necesar să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne cunoaştem limitele, să nu ne izolăm de mediul cultural, să conversăm cu subconştientul nostru pe tema destinului individual şi colectiv. O nouă filosofie a Naturii presupune apropierea între natură şi cultură, între om şi sinele lui, îmbinarea ştiinţei cu tradiţia, ştiind că omul are de ales între supravieţuire şi autodistrugere. În perspectivă se va evidenţia omul eminamente spiritual, omul creator cu posibilităţi de exprimare aproape fără limite, între care şi scriitorul atras de cunoaşterea prin intuiţie şi fantezie, fascinat de mituri, legende, simboluri, tradiţii şi valori, aflate în armonizare culturală.
În finalul discursului său, Nicolae Busuioc ne aminteşte că marii noştri scriitori au avut cultul naturii şi al echilibrului, s-au orientat spre mit, religie, folclor ( definitoriu pentru sufletul românesc), au descoperit că toate componentele naturii sunt realităţi consubstanţiale sacrului şi intră în armonie cu lumea şi cu sinele omului.


George Bădărău

N.Busuioc - Între sensibilitate şi rigoare

N. Busuioc face o introducere amplă în arta şi ştiinţa lecturii, convins că lectura continuă să fie una din valorile pozitive ale vieţii noastre, o artă şi în acelaşi timp o ştiinţă, care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea. În actul de intercondiţionare scriitor/ cititor sunt relevate limbajul şi valoarea scriiturii, diversitatea textelor (texte de lectură şi texte de desfătare, Roland Barthes), care se schimbă de la un cititor la altul.
Urmărind repere importante din cultura universală, autorul încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la o serie de probleme, cum ar fi: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? şi intră tot mai adânc în labirintul text-citit, cuprins de uimiri, întrebări, în timp ce textul devine subiect în sine şi pentru sine.
Cartea rămâne deschisă spre infinit, oferă cititorului o lectură inedită, continuă, repetată, imprevizibilă, descoperitoare, devine vie şi prin scriitura dinamică acţionează în favoarea cititorului. În sub-capitolul Literatura ca voce a lecturii, N. Busuioc apelează la cunoştinţele de teoria lecturii şi observă orientarea criticului spre sociocritică, psihocritică, semiotică, naratologie, spre lecturi performante, cooperante, evaluative şi îşi modelează un limbaj simbolic. Cartea ca instrument de cultură, de cunoaştere este un partener permanent cititorului, invitându-l să descopere într-un sistem de relaţii, codul propus de scriitor, fapte concrete pentru interese concrete, gradele diferite de înţelegere profundă la nivel de text, pre-text, sub-text, metatext, structuri deschise şi închise, raporturi între personaje şi obiecte, între creator şi operă, între creator şi cititor. În funcţie de preferinţele şi interesele culturale, un bun cititor va face o lectură plurală, nu doar una psihanalitică, tematistă, structuralistă, se va înstrăina temporar, în timpul lecturii, care îi înlesneşte cunoaşterea şi autoevaluarea: „Sensul unui poem, ca şi cel al unui obiect este treaba cititorului“ (Paul Valery).
Parodiind textul biblic, autorul acestui eseu îşi imaginează că la început au fost „scrierile“, lectura s-a făcut în grup sub supravegherea iniţiaţilor, care puneau un accent deosebit pe interpretarea cuvântului scris, iar mai târziu, inventarea tiparului („cea mai strălucită născocire a creierului omenesc“, Victor Hugo) a înlesnit foarte mult actul lecturii.
Cărţile se afirmă prin ele însele, se lansează într-o căutare dramatică a timpului pierdut, oferă cititorului o şansă salvatoare prin refugiul în lectură (aventură şi cultură), desigur o aventură intelectuală, ştiind că spiritul nostru suferă metamorfoze, se întreabă, se tulbură, coboară în vis, în timp ce opera valoroasă intră în veşnicie.
În procesul decodării textului, cititorul atras de focul sacru al artei este înarmat cu preconcepţii, informaţii anterioare, are un anume nivel cultural, ştiind că lectura îl va conduce, prin acumulare culturală continuă şi esenţială spre acel „sentiment universal“. De aici ideea că omul există ca subiect creator şi receptor numai prin cultură.
Un alt capitol are în prim-plan Psihopedagogia lecturii. Analizând joncţiunea lumii culturale cu lumea individuală, N. Busuioc constată, împreună cu alţi teoreticieni, existenţa unor elemente psihosociale şi psihopedagogice, care relevă normele sociale ale grupului, un anumit tip de gândire (în tradiţii, obiceiuri, tradiţii comune), un anumit fel de a înţelege, percepe şi analiza lumea. Doar prin lectură cartea se transformă într-un mesaj uman, mai ales „cartea de căpătîi“ (Isaac Disraelli, în Curiozităţi ale literaturii) şi putem vorbi de educaţia prin lectură. Mircea Eliade recomandă anumite cărţi pentru ca „lectura să-şi regăsească funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între om şi cosmos...“
Prin lectură, cititorul poate năzui spre un ideal, spre viaţă adevărată, marcată de gândire şi reflecţie, atât timp cât scriitorul crede în introspecţie, dorind să se cunoască pe sine (Marcel Raymond), iar cititorul intră în comuniune cu sentimentul care-i invadează fiinţa. Chiar şi acum, când asistăm la o degradare culturală a individului, la instalarea subculturii în forme variate, mai sunt cititori serioşi, mai sunt cercetători din domeniul psihopedagogiei lecturii care descoperă texte expresive şi actuale.
În urma lecturilor, omul biologic devine om spiritual, prilej deosebit pentru eseistul ieşean de a face trimitere la cartea lui Mihai Cimpoi, Grigore Vieru – poetul arhetipurilor, un comentariu strălucit din care reţinem: sensuri mitice şi în relaţia cu femeia-iubită şi femeia-mamă; Grigore Vieru este un liric profund al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic şi al originilor; valorificarea abisului ontologic; viaţa este înfăţişată extatic, în simplitatea şi complexitatea ei, iar moartea ca pe o stare de calm mioritic; misticul se regăseşte în experienţa sufletească trăită sub semnul extazului; atitudinea ritualică faţă de divinitate este exprimată în dimensiunile noastre ortodoxe.
În capitolul Lectura ca artă, autorul vede în cititor o fiinţă a sensibilului, de fiecare dată diferită, dependent de funcţia estetică a lecturii, pornind de la izvoarele de informare, de la interpretarea intelectual-spirituală, înzestrat cu calitatea de a şti să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Lectorul îşi formează stilul de a gândi, de a judeca, de a reprezenta atitudini, convingeri, de a reface pe cont propriu un sistem de valori, nefiind indiferent la frumuseţea stilistică. El descoperă cu uimire sublimul într-o carte, impresionat de frumuseţe, demnitate şi nobleţe, de privirile plurale asupra unei lumi de complementarităţi dar şi de contradicţii.
Stabilind o relaţie: literatură-scriitor-cititor, unii teoreticieni au aprobat opera literară cu metodele esteticii sociologice, între care şi Robert Escarpit, în Sociologia literaturii. De astă dată lectura este înţeleasă ca ştiinţă, literatura având o dimensiune socială şi culturală, după dezvoltarea industriei de carte. O nouă viziune asupra textelor adânceşte înţelegerea operelor literare, a literaturii ca artă a cuvântului, prin intuiţie, fantezie, mituri, tradiţii, simboluri, valori, printr-o definire a literaturii dinspre gândirea comparată.
Scriitorul dispune de capacitatea de autoexprimare, are mistica cuvântului tipărit, încearcă să-şi ordoneze ideile şi faptele într-o formulă mai adecvată decât realitatea, comunică expresiv cunoaşterea prin scriitură. La celălalt pol, cititorul este un „consumator“ influenţat de gust, cu o motivaţie afectivă sau intelectuală, care renunţă la relaţiile lui individuale cu universul său obişnuit şi caută adevărul.
Roland Barthes atrage atenţia asupra unei posibile lecturi ştiinţifice, Goethe consideră un text important în relaţiile lui de intertextualitate, un text care utilizează cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În epoca modernă, ştiinţa lecturii înlocuieşte imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Cititorul îşi va alege metoda în funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.).
Mai întotdeauna, simbolul cărţii este reprezentat de spaţiul cultural, cartea devine o probă materială, analiza textului vizează plăcerea textului şi treptat se conturează voinţa de lectură, disciplinată, temeinică, reflexivă, până la uitarea de sine.
În timpul lecturii ne raportăm la experienţele şi trăirile noastre, încercăm să pătrundem sensul lecturii, raţiunea de a fi a textului, măreţia spiritului uman, multitudinea eroilor, în special eului cultural.
Capitolul Literatura ca etică, are şi informaţii despre etica scrisului şi etica lecturii, însuşi actul lecturii fiind o reacţie la o necesitate, prin care cititorul este influenţat. Etica lecturii este o consecinţă a eticii scrisului, care depinde uneori de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului şi reprezintă reflecţia morală la care ajunge cititorul. Elementele de morală se regăsesc în viaţa cotidiană, în realităţile naturale, în banalitatea existenţei umane; unele principii de ordin etic, aflate în lectură, sunt valorificate în viaţa cotidiană.
N. Busuioc a preluat şi a valorificat cele trei priviri asupra lumii: apolinică, cea a raţiunii, obiectivării şi ştiinţei; dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii; hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi provocare a calităţilor fiinţei umane (V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic).
Capitolul Lectura ca problemă vizează, în special lectura plurală, pătrunzătoare, riguroasă, dar şi lectura cerebrală care duce la drama cuvântului, atunci când cititorul fuge de ambiguitatea speculaţiilor filosofice şi sofisticate. Analizând lectura publică pe o perioadă de timp, deducem profilul spiritual al generaţiei, tipologia textelor literare, preferinţele şi influenţele beletristice, cu atât mai mult cu cât problematica lecturii trebuie asumată şi din perspectiva interdisciplinarităţii (psihologie, sociologie, critică literară). Interpretarea se leagă de înţelegerea textului literar, înţelegere care nu exclude relativizarea unor puncte de vedere. Citind mult îţi dai seama că ştii foarte puţin şi trăieşti un sentiment apăsător, paradoxal, deşi cărţile desfată sufletul, întăresc mintea, într-o lectură plurală, pătrunzătoare, consistentă.
Eseistul a scris câteva pagini memorabile referitoare la filosofia lecturii, analiza metafizică, conceptul filosofic al lecturii, utopie şi echivocuri. Cultura şi lectura sunt procese istorice din care omul înţelege că nu trebuie să renunţe la educaţie, la împlinirea naturii umane, acestea reprezintă o sumă a operelor, a configuraţiilor unor dorinţe posibile.
În timp ce unele cărţi rămân actuale, altele nu mai corespund preferinţelor, din cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii. Un cititor se recunoaşte într-un personaj de roman, alături de care trăieşte senzaţii, sentimente, pasiuni, impresii, convingeri; memoria lui conservă totul, dar această sumă de experienţe îşi are limitele sale. Identificăm legături directe şi indirecte între memorie şi unele genuri literare precum memorii, memorialistică, memorial, jurnal. Memorialistica se află la confluenţa cu istoria.
Între critica literară şi lectură se stabileşte o relaţie interdisciplinară, critica literară ajutând-l pe cititor să deosebească operele valoroase de celelalte la care se adună acribia filologică, dimensiunea polemică, luciditatea. Lectura este un act al voinţei, în care cititorul îşi impune singur principiile necesare, susţinut şi de dorinţa de a citi, conştient de relaţia interdisciplinară: lectură, informare, comunicare.
N. Busuioc s-a referit la funcţiile cărţii şi la principiile lecturii, a invocat direct şi indirect sociologi şi teoreticieni, dovedind că este un bun cititor, care oscilează între sensibilitate şi rigoare, şi totodată un eseist serios.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

N.Busuioc - Basarabia de suflet

Publicistul N. Busuioc alcătuieşte o antologie cu articolele sale despre Basarabia, aproximativ 180 de pagini, în care întâlnim recenzii, cronici literare, reflecţii, amintiri, interviuri, urmărind de fiecare dată să aducă un elogiu cărţii şi lecturii, în spaţiul spiritual basarabean.
În cele două secţiuni I Carte, lecturi, opinii, II Dialoguri esenţiale, desluşim sensibilitatea, cultura, dar şi dragostea autorului faţă de scriitorii români de peste Prut, unde a înfiinţat o Biblitecă de carte românească (Chişinău). Admirând viaţa spirtuală din Moldova, N. Busuioc a invitat scriitorii basarabeni la Salonul de carte românească (Iaşi), cu cărţile, revistele, albumele, almanahurile, calendarele lor şi mai ales cu sufletul lor curat. Valoarea acestora, ţinând seama şi de contextul socio-politic, a fost evidenţiată prin prezentări, lansări de carte, colocvii, interviuri, vizite la redacţia unor reviste, premii literare pentru conţinut, grafică, originalitate, comentarii în publicaţii de specialitate, la radio şi televiziune.
Într-un Cuvânt înainte, Ioan Holban apreciază calitatea articolelor selectate, necesitatea cunoaşterii spiritualităţii din spaţiul basarabean, în fraze cu o anume adâncime, în care ideile se înlănţuie disciplinate, expresive.
În volumul Basarabia de suflet, N. Busuioc visează pe marginea textelor, face din când în când însemnări, se cufundă în reverii şi caută analogii între literatura basarabeană şi anumite elemente de teoria lecturii. Fire interogativă, autorul îşi pune uneori întrebări retorice, iar alteori lansează interogaţii pe teme existenţiale sau culturale. Cât de reală este viaţa pe care o descoperim în textele literare? se întreabă publicistul şi se grăbeşte să constate că scriitorul trăieşte în iluzie (utopie, imaginar, dacă se retage în singurătate). Solitudinea i-a fost sugerată de o carte de poezii a Eugeniei Bulat, care se împarte între vis şi sensibilitate rănită, cuprinsă de meditaţie melancolică, uşor delirantă (Între vis şi sensibilitate rănită).
Observând că scrierile lui Aureliu Busuioc se situează la intersecţia dintre real, fantezie şi umor, publicistul subliniază calităţile scriitorului basarabean: imaginaţie, ironie, invenţie lingvistică, umor în tonuri grave, simboluri, fabulos, ludic, patetic, solemn, violent-sarcastic în poezie, proză, satiră, pamflet, parabolă, epigramă, dar şi meditativ, melancolic, ironic, maliţios, cu o retorică interogativă în creaţia lirică. În romanele sale, observăm voluptatea istorisirii, dramaticul, divertismentul, capacitatea prozatorului de a genera importante structuri epice, prin valorificarea materialului de viaţă, în tehnica ambiguităţii (Ştiinţa orchestrării scrisului).
Un alt articol trimite direct şi indirect la Borges, pentru care cartea este mit şi labirint, prilej de meditaţii profunde. Întâlnirea cu academicianul Mihai Cimpoi alungă tristeţea din sufletul publicistului, care îşi imaginează labirintul sinonim cu complicaţia sofisticată dusă la absurd. În concluzie, labirinturile sunt acte iniţiatice, pe care trebuie să le parcurgem cu toţii (Cartea ca mit, cartea ca labirint).
Analizînd tipurile de istorie literară, Mircea V. Ciobanu le enumeră: istoric-literară critică, didactică, deschisă, adevărată, tragică, grotescă, de azi pe mâine, şi propune o istorie literară paradoxală, acum când peisajul cultural este dominat de consecinţe neoavangardiste, o logică a elucubraţiei metafizice, jocul intertextual, obsesia scurgerii timpului în existenţial, într-o zonă a neliniştii vizibile sau previzibile. E un scriitor care sugerează, pune pe gânduri, provoacă, face ordine în „pulsiunile cotidianului“ (De la jocul intertextual la lirica obsesivă).
Cercetător al istoriei literare, Ion Ciocanu răsfoieşte cartea între scriitor şi cititor, meticulos şi îşi exprimă opiniile în volume de critică, istorie, teorie literară, studii monografice, studii sociolingvistice (Nevoia de vase comunicante). Un alt cercetător literar, Iurie Coleşnic, retras, timid, admirator al valorilor certe, scrie şi „lirică intelectuală“, ermetică, unde versul îşi păstrează puritatea, emoţia, complicarea metaforelor (Basarabia este încă necunoscută). Şi Dumitru Crihan atrage atenţia cu volumul Invitaţie în iad, în care se referă la spaţiul concentraţionar sovietic, fiind prizonier al „monstrului roşu“, care i-a provocat suferinţă, gânduri, reflecţii, trăiri (Periplu prin cercurile iadului).
Citind articolele, eseurile, poeziile şi traducerile lui N. Dabija, redactor-şef la Literatură şi artă, N. Busuioc remarcă teama de înstrăinare, în special, în lirică (De la limpezimea clasicităţii la patosul aprig). Un roman documentar, bazat pe documente de natură poloneză, rusă, basarabeană, a scris Efim Levit, referindu-se la Gheorghe Asachi, spirit renascentist, filosof, inginer, arhitect, pictor, poet, profesor, diplomat, tipograf, publicist, dramaturg, prozator, poliglot (Gheorghe Asachi, Romanul vieţii sale).
Un articol reliefează personalitatea lui Iulian Filip, poet, publicist, dramaturg, folclorist, grafician, cu voce caldă, fantezie, simţ al umorului, echilibru, creator al unui labirint în care ne rătăcim în lumea magică şi fermecătoare a cărţilor (Sufletul poetului deschis ca o bibliotecă).
Pe Ion Hadârcă, publicistul îl situează între romanticul încercat de tristeţe şi gânditorul vizionar al unei schimbări socio-culturale, apreciindu-i meditaţiile, diversitatea formelor culturale din Echipa de îngeri, poemele despre iubire şi divinitate, moarte şi suferinţă, în care fiinţele şi lucrurile din jur au o viaţă simbolică. Multe din acestea au ca punct de plecare celebrele mituri şi legende ale lumii (Poezia între simbolism şi existenţă).
În creaţia lui N. Leahu distinge subtilitate şi rafinament, atât în textele ludice cât şi în cele dramatice (Pendularea între poem şi eseu), iar în opera lui Dumitru Matcovschi întâlneşte nuanţe deosebite de lirism, metafore expresive în poezii, formule interesante în pamflete, rapsodii, balade, confesiuni, proză, dramaturgie, publicistică, traduceri; pentru el, scrisul a fost o formă de supravieţuire prin spirit (Scriitor şi om al cetăţii).
Lirica feminină este bine reprezentată de Irina Nechit, suflet visător; Covaric, o poetă care se joacă cu poezia senzaţiei imediate (Înfiorarea suav-metaforică a fiinţei) şi de Claudia Partole, înzestrată cu sensibilitate, puritate şi diafan, obsedată de tema religioasă, unde durerea se transformă în fascinaţie, ştiind să-şi strunească angoasele (De la poezie la proza de analiză psihologică).
Universul copilăriei rămâne în continuare un univers al fericirii la Tamara Vieru-Pereteatcu, cu sentimente delicate a ceea ce este natural, proaspăt, inocent; o copilărie care nu poate fi despărţită de intimitatea şi frenezia lumii animale, de cea a florilor şi copacilor (În universul fericirii).
La Vasile Romaniuc, autorul a remarcat diversitate semantică, versuri memorabile sub umbrela cugetărilor exprimate lapidar, metaforic; un talent viguros cu experienţă interioară care păstrează în suflet nostalgia copilăriei (Iluminarea fiinţei prin poezie).
Obsesii, revoltă, îndrăzneală, reflecţii, iubiri, iluzii în poezia lui Arcadie Suceveanu, având menirea să te provoace într-o lume de poveşti şi legende, în care distingem o mitologie fabuloasă a locului. E un lirism meditativ cu ton oracular, vers cantabil, sarcastic, acuzator, în stil direct sau aluziv (Poezia ca esenţă a înţelesurilor generale).
Remarcabile sunt miniaturalul lui Ianoş Ţurcanu, ludicul, hazul, umorul, copilăria magică (Izgonirea din Eden), existenţa luminoasă din creaţia lui Grigore Vieru, vitrina cu cărţile lui fiind marea atmosferă a paradisului borgesian, un fel de metaforă a solarităţii şi sublimului (O existenţă simbolică).
Pe Diana Vrabie o apreciază pentru efortul de documentarist, care porneşte de la cunoaştere şi insistă pe actul de autenticitate. În opinia lui N. Busuioc, drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii se caracterizează prin conflict şi lupta de idei, sentimente, atitudini (Cunoaştere şi autenticitate). Numele Claudiei Balaban este legat de un dicţionar Scriitorii Moldovei, în timp ce Gheorghe Prini este un editor de clasă, uluind prin ştiinţa de a face cărţi, în condiţii grafice deosebite.
Partea a doua a cărţii lui N. Busuioc, publicist rafinat, cuprinde interviuri cu o serie de personalităţi din Basarabia, şi se intitulează Dialoguri esenţiale. Cei intervievaţi sunt scriitori, pictori, muzicieni, istorici, jurnalişti, lingvişti, docmentarişti. Aceste dialoguri esenţiale au ca titlu un fragment din conversaţie, expresiv şi bineînţeles, esenţial, o sintagmă sau o întreagă propoziţie. Arta de a pune întrebări se bazează şi pe o documentare riguroasă dar şi pe o anume abilitate în a provoca la dialog, cu ocazia unor evenimente. Pe Claudia Balaban a invitat-o la dialog cu ocazia inaugurării primei biblioteci de carte românească, în centrul Chişinăului; existau pe atunci doar 30 de titluri de cărţi cu grafie latină. Maria Bieşu, reprezentantă de frunte a artei muzicale interpretative, cu numeroase turnee peste hotare, premii importante, mărturiseşte cu demnitate: „Poetul Alecsandri spune că românul e născut poet, dar eu aş spune că românul e născut şi cântăreţ“. Din interviul cu Aureliu Busuioc am selectat o întrebare incomodă: „În ce raport vă aflaţi cu ruşii?“ Voltaire întrebat în ce raport se află cu Dumnezeu a răspuns: „ne salutăm, dar nu ne vorbim“.
Cu Leo Butnaru, autorul conversează la nivel înalt despre dialoguri şi eseuri, despre definirea şi redefinirea omului în relaţie cu Divinitatea, istoria, alţi oameni. Nu întâmplător, interviul cu academicianul Mihai Cimpoi are titlul Eminescu – poet al fiinţei şi se axează pe descoperirea de noi dimensiuni ale fiinţei eminesciene; o conversaţie academică despre creaţia eminesciană şi despre lucrarea „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“. De la Iurie Colesnic aflăm că basarabeanul a fost, este şi va fi un om religios; natura lui este axată pe credinţa în Dumnezeu, Dumitru Crihan anticipă un eveniment istoric: „Unirea se va îndeplini, ea va fi făcută de cei tineri“, Gheorghe Ghimpu face observaţii de natură lingvistică: „Factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită“; Alexe Rău este entuziasmat de reforma bibliotecară: „Există şi un Dumnezeu al bibliologiei...“; Serafim Saka glosează pe marginea literaturii din Moldova: „Literatura basarabeană îşi are amprenta înstrăinării seculare“, iar Iuliana Gorea Costin crede că reforma învăţământului din Moldova ar avea şi har dumnezeiesc: „Şansa noastră este redescoperirea scânteii divine din noi“.
Pun în bibliotecă acest volum, mângâindu-i coperta, convins că N. Busuioc a întins încă o dată mâna fraţilor noştri de peste Prut.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Constantin Arcu - Cocteil în cranii mici

Constantin Arcu înfăţişează în romanul Cocteil în cranii mici secvenţe din societatea românească postrevoluţionară, surprinse la intersectarea mai multor universuri : social, ficţional, erotic, ocult, cultural. În frazele sale, de oarecare adâncime şi echilibru, desluşim aptitudinile unui psiholog, reporter, magistrat, om de lume şi ale unui scriitor stăpân pe mijloacele de exprimare.
Rând pe rând secvenţele narative se organizează în topoi. Primul topos ( Tribunalul ) aduce în prim –plan magistraţii, un fel de oameni- marionetă, înconjuraţi de dosare, obligaţi să participe la şedinţe plicticoase, unde doamna judecător Colan, influenţată de murfologie constată : ’’ Aşa-i la noi, când un lucru merge bine, numaidecât vrem să-l schimbăm’’, prezidentul avea abilitate pisicească, magistraţii se îmbulzeau spre ieşire. În această atmosferă monotonă se iveşte Delia, transferată recent în instanţă, care va avea partener de complet pe domnul F., nume redus la iniţială ca în proza lui Kakfa, de altfel individ cu personalitate comună. Singurele ieşiri din amorţeală sunt provocate de ameninţările cu bombă, alarmă falsă, asigurându-le tuturor o pauză plăcută.
Un alt topos ( Strada ) prezintă un cerşetor în dialog cu un magistrat, pe un ton familiar, cu afecţiune, condescendenţă : ’’ - Trăiască onorata instanţă! ’’, ’’ - Salut Chirică! ’’
Cerşetorul făcea parte dintr-o frăţie, care aduna bani mari, era mână în mână cu poliţia şi persifla trecătorul naiv, după ce primea moneda; în loc de ’’ bog-da-proste’’ murmura: ’’bă-da-prost-e!’’. O adunătură de escroci, parveniţi, făcându-şi loc într-o lume coruptă unde, dacă intri în conflict cu cerşetorul, vin mafioţii şi te’’ umflă’’ iar poliţiştii te arestează.
Toposul ( Localul, terasa) înfăţişează o lume pestriţă: muncitorii îmbrăcaţi în salopete murdare de var, magistraţii, profitorii revoluţiei, ariviştii, îmbogăţiţi peste noapte, ziaristul Emanoil Danciu, cunoscut sub numele Trakl, teribilist, lovit cu tava în cap de o chelneriţă după ce acesta îi băgase mâna sub fustă; un episod memorabil cu avansuri, care se reduc la un monolog pe tema sexualităţii şi fac din Danciu un personaj ridicol. Unul dintre ’’ ciocoii noi’’, Emil Mancaş, fals revoluţionar, reprezintă răsturnarea de valori în ţara noastră, parvenitul care ştie să scoată bani din orice, până şi dintr-o crescătorie de porci, fără instalaţie de epurare.
Ultimul topos (Acasă la F.) reliefează conflictul dintre F. şi soţia acestuia, presimţind un declin sentimental.
În universul ficţional există o lume secretă, a dosarelor care ascund numeroase destine; oameni-fantomă, anonimi , ’’existenţe’’ împinse dintr-o parte în alta a biroului sau de pe un birou pe altul; dosare purtate sub braţ, în genţi mari, răsfoite cu indiferenţă, amânate, reduse uneori la infracţiunea de ’’jafuri’’, oameni vinovaţi sau nevinovaţi, existenţe sufocate în spaţiul interior al tribunalului, piesele unui mecanism legislativ, în care oamenii şi-au pierdut încrederea, acum când corupţia a atins un nivel foarte înalt.
Universul ocult este întreţinut de stări de tensiune. Tribunalul, fostă închisoare comunistă, a devenit un fel de casă a diavolului, bântuită de fantome, cu semne materiale (zugravii înlocuiesc tencuiala ca să înlăture spiritele) şi semne spirituale (preoţii încearcă prin slujbele lor să înlăture demonii).
În universul cultural se perindă câteva figuri cu o evoluţie interesantă. Jurnalistul Emanoil Danciu trage sforile, inventează, dezinformeză, profită, anticipă intrările şi ieşirile sale din scenă, ca reporter de război (Transnistria, Irak). Naratorul la persoana I are 33 de ani (cifră cu semnificaţie biblică) şi renunţă la avocatură pentru o carieră universitară ştearsă, într-un mediu unde se vorbea numai despre pile şi note vândute.
Într-o bună zi apare în urbe Camelia Viola – Manu, poetesă, om de cultură, aducând cu ea semnele superiorităţii, în timp ce în local oamenii conversează şi răsfoiesc o revistă de drept, coordonată de Cosmin Anca, iar alţii comunică entuziasmaţi în epoca internetului, folosind calculatoarele. O franţuzoaică, îndeplinind rolul omului bun la toate, ştie să profite de evoluţia societăţii moderne.
Universul erotic iese în evidenţă atât prin întindere cât şi prin adâncime şi este prefaţat de metafora guguştiucilor din incipit, care anunţă o viitoare idilă ( F. şi Delia ). Portretul Deliei sugerează încă de la început un personaj malefic, având o ’’claie de păr mov ’’, metaforă cromatică asociată irisului şi implicit morţii, încât încăperea Tribunalului împrumută ceva din atmosfera unui cavou. E o femeie tulburătoare prin ’’ magnetismul ochilor’’, dar şi prin fizionomia trimiţând la o fiinţă răutăcioasă ’’ figură rotundă, nas ascuţit ’’, care emană senzualitate şi discursul ei capătă, nu o dată, iz erotic. Delia manifestă entuziasm faţă de meserie şi uneori îşi justifică reacţiile din această perspectivă: ’’ nu-mi plac pipăielile, nu avem timp de îmbrăţişări, vezi câte jafuri avem de discutat, arată spre dosare ’’. Fiind o femeie cu experienţă ştie să-şi tortureze, în plan sentimental, victimele: ’’pe bărbat îl înnebuneşti prin ceea ce-i ascunzi, nu prin ceea ce-i oferi’’.Este şi ea un personaj enigmatic, debordând de senzualitate, misterioasă, dar spre deosebire de eroina lui G. Călinescu, Otilia, aceasta pare a fi raţională, calculată până în vârful degetelor, atrasă de mirajul unei căsătorii de convenienţă, cu un final tragic, imprevizibil.
Pe de altă parte, F. trăieşte drama omului matur, ajuns la vârsta critică, răscolit de ceea ce soţia sa nu putea să-i mai ofere; trăieşte intens iubirea neîmplinită, mai ales la nunta Deliei, când suferinţa ia forma unui geamăt sinistru şi are impresia că ospătarul toarnă cocteil în cranii mici. E o secvenţă naturalistă, cu un rol semnificativ în destinul sinuos al eroului, subliniind încă o dată faptul că dragostea nu are vârstă.


Constantin Arcu, Cocteil în cranii mici, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.