La Iaşi, în cadrul Festivalului Internaţional Origami Peace Tree s-a desfăşurat Concursul International de Haiku, 93 participanţi din 32 de ţări : SUA, Croaţia, Brazilia, Canada, Argentina, Franţa, Noua Zeelandă, Australia, Belgia, Bosnia-Herzegovina, Germania, Japonia, Marea Britanie, Serbia, Spania, Suedia, Trinidad- Tobago, Austria, Bulgaria, Elveţia, Finlanda, India, Irlanda, Italia, Mexic, Nigeria, Polonia, Portugalia, Republica Cosovo, Ungaria, Vietnam şi România. Comitetul de organizare a fost condus de Viorica Dobre, director Liceul '' Miron Costin '', Iaşi.
Răsfoiesc, încet, cu interes această antologie, apreciată de mulţi specialişti, coordonator Eduard Ţară. La o răscruce, aflăm dintr-un haiku, se află un semn sacru ( troiţa ) şi în spaţiul sacralizat cad flori de cireş, simbol al graţiei, al inocenţei, al ornamentalului. Asociind cele două elemente, poeta are acum revelaţia unui ritual religios, pur, exprimat metaforic sub forma unui canon: '' mătănii albe-/ floare de cireş căzând /peste troiţă'' ( Simona Dobrescu- Crăciun ). Într-un alt haiku apare sentimentul zădărniciei, pe tema fortuna labilis, nimicnicia, perisabilul. Viaţa este iluzorie, redusă la '' castele de nisip '', gata să se năruie, să fie spulberate de vânt. Nimic durabil, într-un cadru răscolit de stihii şi de convulsii sociale : '' castele de nisip-/ vântul prea aspru/ urme nicăieri'' ( Anastasia Dumitru ).
Continuând această temă a nimicului, un poet configurează dimensiunea ontologică, se autodefineşte, face trimitere la comuniunea cu natura. Pe un ton domol, acesta mărturiseşte integrarea în cosmos, relaţia de armonie cu natura, folosind cuvinte care demonstrează implicarea eului liric : '' Sunt doar un om / trăiesc în armonie/ cu natura '' ( Daniel Lăcătuş ). Tot despre armonie, aflăm câte ceva dintr-un haiku autumnal, cu personaje la fontainiene, care convieţuiesc într-o pace deplină. Micropoemul debutează cu o interogaţie retorică, referitoare la lungimea unităţii temporale. Dar, sintagma rămâne suspendată şi în golul semantic se conturează o furnică în compania unui greiere : '' Toamna prea lungă ? / Furnică şi greiere / În armonie... ( Amalia Voicu ).
Cocorii origami fascinează prin gingăşia lor dar şi printr-o simbolistică profundă, legată de speranţă. La fel ca altădată, în satul patriarhal, bătrânii se întâlnesc să-şi pună la un loc înţelepciunea şi intră în jocul nevinovat al cocorilor origami. Ultimele lor speranţe au un substrat ludic, nesigur, fac şi desfac zburătoare artificiale, fără încetare : '' Întâlnirea bătrânilor ;/ încă făcând şi desfăcând / cocori origami '' ( Oana Aurora Posnaieş ). Unii autori se întorc în epoca de aur a haiku-ului, unde fiecare obiect din natură este legat prin semnificaţie de universul poetic al lui Basho. Ba mai mult . Prin multiplicare fiinţele şi lucrurile au o rezonanţă deosebită, trimit la arhetipuri, amintind de origine. De aceea , broscuţa de altădată a devenit un cor de broaşte, iar mediul acvatic s-a personalizat după numele regelui haiku-ului : '' Concert festiv / coruri reunite de broaşte / în iazul lui Basho '' ( Adina Enăchescu ).
Un alt obiect sacralizează locul ( iconostasul ) în care se află o vietate miniaturală ( buburuza ) înzestrată cu calităţi profetice. Ea îşi orientează zborul după linia destinului fiecăruia. Pe un fond pictural sacru, contemplatoarea identifică ultima buburuză şi caută o explicaţie, o consecinţă cu dulce naivitate :'' În iconostas / ultima buburuză-/ prinos de copil '' ( Ana Ruse ). Alte micropoeme înfăţişează universul astral în relaţie cu cel teluric. Mai întâi galaxiile fără capăt pe o pânză nocturnă, în opoziţie cu un felinar pâlpâind, dintr-un pepene. În spaţiul uranic, uneori constelaţiile au un caracter decorativ, iar în cel terestru, semantica este orientată spre cunoaştere : '' Stelele-n noapte -/Una mică pe pământ/ Dintr-un pepene ''( Mariana Tănase ). Altfel de stele se ivesc în lumea pământeană, pe baza unor analogii şi secvenţe metaforice. Imaginile vizuale scot în evidenţă atmosfera feerică dintr-o livadă , la rasărit , când florile scuturate se aseamănă cu o cădere meteorică. În timp ce risipa cosmică te înfioară până la sublim, în grădină florile cad pline de gingăşie, într-un ritm armonios, ca astrele purpurii : '' atâţia pruni / scuturând la răsărit-/ stele purpurii '' ( Monica Trif ).
În final, amintim de micropoemul unui senior al speciei literare în discuţie, Vasile Moldovan ( Premiul I ), care s-a impus prin simplitate, eleganţă şi mai ales prin mister, cocorii din haiku-ul său fiind doar auziţi. Aşadar, speranţa pentru unii nu se materializează vizual, ci doar auditiv, prin foşnetul aripilor, atunci când treapta senzorială este deteriorată. Micropoemul său sugerează speranţa unui orb : '' Ascultând zborul / celor o mie de cocori.../ un veteran orb '' ( Vasile Moldovan ).
O mie de cocori, coordonatorul antologiei Eduard Ţară, Editura Pim, Iaşi, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
marți, 29 decembrie 2009
vineri, 25 decembrie 2009
Romanian Haiku -Primul cocor
Primul cocor adună micropoeme din anul I de concurs şi are un Cuvânt înainte semnat de Corneliu Traian Atanasiu. Coordonatorul acestei iniţiative editoriale este Dan Norea autorul unui haiku de excepţie. Decorul funerar aduce tristeţe până şi animalelor rătăcite în cimitir. În faţa unei naturi artificiale, caprele sunt dezamăgite, descoperind obiecte cu altă funcţionalitate : '' flori de hârtie-/caprele groparului/ nefericite''( Dan Norea ). În spaţiul închis ( coliba ) se disting două obiecte, care simbolizează conştiinţa ( oglinda ) şi cunoaşterea ( lumânarea aprinsă ). Între ele se stabileşte o relaţie de contemplare, amintind într-o oarecare măsură de nocturnele preromantice : '' noaptea în colibă / în faţa oglinzii, / o lumânare '' ( Ion Untaru ).
Universul modern al unui haiku înfăţişează un element al tradiţiei sacre ( schitul ), un loc de reculegere, mărturisire, încercare de a comunica, în sfârşit cu divinitatea. Dar, acest spaţiul sacru este '' ascuns '' de un banal panou publicitar, cu un mesaj denotativ, fără nicio legătură cu discursul religios. Doar turla domină împrejurimile, încărcându-le cu sacralitate : '' schitul ascuns de / panoul publicitar-/ turla-n asfinţit ''( Cornel Atanasiu ). Valorificând, într-o manieră personală tema singurătăţii, poetul descrie un maidan părăsit, în care uranicul, reprezentat de lună, coboară în spaţiul teluric, profan, printre câini şi gunoaie, într-o proiecţie înşelătoare pentru rasa canină : '' maidanul pustiu-/ câinii fugăresc luna / printre gunoaie '' ( Ioan Marinescu-Puiu ).
Fereastra e un spaţiu deschis, de unde se pot contempla vecinătăţile, dar şi un spaţiu simbolic permiţând uitatul în altă lume. Atunci, când acest spaţiu este confuz ( geam aburit ), are loc un transfer de semnificaţii, de transmitere a mesajelor cu semantică secretă : '' geamul aburit-/ cu degetul cineva/ lasă un mesaj '' ( Corneliu Beldiman). În viziunea multora, gard înseamnă transcendenţă, delimitare geografică şi spirituală, frontieră între două lumi. Atunci când transcendenţa lipseşte ( garduri căzute ), valorile se amestecă, se confundă, frumuseţea ( narcisele ) cu diformul, asperitatea ( ciulinii ) : '' garduri căzute-/ înfloresc trist ciulinii / printre narcise'' ( Sorin Toma Boc ).
Un spaţiu lipsit de umanitate (parcul ) capătă câteva note stranii prin prezenţa unei păsări malefice, care prefigurează prin înfăţişarea ei şi prin atitudine- moartea. În viziunea simbolistă, uneori ciorile sunt asociate cu corbii iubitori de cadavre. De astă dată, în lipsa umanului, cioara se mulţumeşte cu umbra unei statui: ''parcul părăsit-/ o cioară ciuguleşte/ umbra statuii'' ( Livia Ciupav ). O antiteză evidenţiază sensibilitatea şi meticulozitatea poetei care contemplă un cadru rustic şi aduce în prim-plan câteva note de pastel. Pe de o parte, strălucirea şi mirosul florii de salcâm, pe de altă parte dezlănţuirea unei ploi torenţiale, care alungă din preajmă albinele. Gingăşia florii iese în relief, cu atât mai mult, cu cât ploaia personificată pare nemiloasă : '' salcâm în floare / sub ploaia nemiloasă-/ nicio albină '' ( Maria Tirenescu ).
Nu odată, în folclorul românesc, un câine latră la lună a pustiu, jale, singurătate. Într-un micropoem, micul patruped intră în conflict cu stihiile, cu vântul aspru care '' bate'' ( comunicare colocvială, familiară ) şi reacţia acestuia provoacă fenomenul de'' zburlire''. Relaţia cauză- efect a fost foarte bine surprinsă în cele 17 silabe : '' câinele latră / la vântul care bate/ zburlindu-i blana'' ( Oana Bold ). Într-un alt haiku, în locul vântului furios, rămâne o uşoară briză, ochiul poetei desluşind un raport mirific între floarea de măr şi culoarea apusului. Ea recurge la pictural pentru a exprima cromatica peisajului de primăvară, în deplină armonie cu adierea, surprinsă în tainele înserării : '' o briză blândă-/ între florile de măr/ apusul roşu '' ( Henriette Berge ).
Motivul poetic al broscuţei, amintind de un haiku celebru, este legat de proiecţia lunii în apă şi de clătinarea acvatică, abia perceptibilă, trimiţând la feminitate şi sexualitate. Imaginile vizuale sunt completate de imagini motrice semicirculare ( broscuţa sare ) şi circulare ( talgerul clătinându-se ), într-un ritm universal, fascinant : '' broscuţa sare / într-un talger de argint-/ tremurul lunii '' ( Valeria Tamaş ).
Şi în micropoemul lui Ion Răşinaru se îmbină elementele acvatice, cu cele telurice şi selenare, într-un mod original. Barca pare să fie consecinţa unui naufragiu, luna şi-a pierdut vitalitatea, are nevoie de prim-ajutor, iar poetul înzestrat cu calităţile unui personaj biblic traversează pe jos întinderea apelor. E o comunicare poetică familiară, un registru stilistic presărat cu construcţii populare, colocviale , de o anume profunzime : '' barca ia apă - /cu luna goală-n cârcă / trec lacul pe jos '' ( Ion Răşinaru ).
Romanian Haiku, Primul cocor, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Universul modern al unui haiku înfăţişează un element al tradiţiei sacre ( schitul ), un loc de reculegere, mărturisire, încercare de a comunica, în sfârşit cu divinitatea. Dar, acest spaţiul sacru este '' ascuns '' de un banal panou publicitar, cu un mesaj denotativ, fără nicio legătură cu discursul religios. Doar turla domină împrejurimile, încărcându-le cu sacralitate : '' schitul ascuns de / panoul publicitar-/ turla-n asfinţit ''( Cornel Atanasiu ). Valorificând, într-o manieră personală tema singurătăţii, poetul descrie un maidan părăsit, în care uranicul, reprezentat de lună, coboară în spaţiul teluric, profan, printre câini şi gunoaie, într-o proiecţie înşelătoare pentru rasa canină : '' maidanul pustiu-/ câinii fugăresc luna / printre gunoaie '' ( Ioan Marinescu-Puiu ).
Fereastra e un spaţiu deschis, de unde se pot contempla vecinătăţile, dar şi un spaţiu simbolic permiţând uitatul în altă lume. Atunci, când acest spaţiu este confuz ( geam aburit ), are loc un transfer de semnificaţii, de transmitere a mesajelor cu semantică secretă : '' geamul aburit-/ cu degetul cineva/ lasă un mesaj '' ( Corneliu Beldiman). În viziunea multora, gard înseamnă transcendenţă, delimitare geografică şi spirituală, frontieră între două lumi. Atunci când transcendenţa lipseşte ( garduri căzute ), valorile se amestecă, se confundă, frumuseţea ( narcisele ) cu diformul, asperitatea ( ciulinii ) : '' garduri căzute-/ înfloresc trist ciulinii / printre narcise'' ( Sorin Toma Boc ).
Un spaţiu lipsit de umanitate (parcul ) capătă câteva note stranii prin prezenţa unei păsări malefice, care prefigurează prin înfăţişarea ei şi prin atitudine- moartea. În viziunea simbolistă, uneori ciorile sunt asociate cu corbii iubitori de cadavre. De astă dată, în lipsa umanului, cioara se mulţumeşte cu umbra unei statui: ''parcul părăsit-/ o cioară ciuguleşte/ umbra statuii'' ( Livia Ciupav ). O antiteză evidenţiază sensibilitatea şi meticulozitatea poetei care contemplă un cadru rustic şi aduce în prim-plan câteva note de pastel. Pe de o parte, strălucirea şi mirosul florii de salcâm, pe de altă parte dezlănţuirea unei ploi torenţiale, care alungă din preajmă albinele. Gingăşia florii iese în relief, cu atât mai mult, cu cât ploaia personificată pare nemiloasă : '' salcâm în floare / sub ploaia nemiloasă-/ nicio albină '' ( Maria Tirenescu ).
Nu odată, în folclorul românesc, un câine latră la lună a pustiu, jale, singurătate. Într-un micropoem, micul patruped intră în conflict cu stihiile, cu vântul aspru care '' bate'' ( comunicare colocvială, familiară ) şi reacţia acestuia provoacă fenomenul de'' zburlire''. Relaţia cauză- efect a fost foarte bine surprinsă în cele 17 silabe : '' câinele latră / la vântul care bate/ zburlindu-i blana'' ( Oana Bold ). Într-un alt haiku, în locul vântului furios, rămâne o uşoară briză, ochiul poetei desluşind un raport mirific între floarea de măr şi culoarea apusului. Ea recurge la pictural pentru a exprima cromatica peisajului de primăvară, în deplină armonie cu adierea, surprinsă în tainele înserării : '' o briză blândă-/ între florile de măr/ apusul roşu '' ( Henriette Berge ).
Motivul poetic al broscuţei, amintind de un haiku celebru, este legat de proiecţia lunii în apă şi de clătinarea acvatică, abia perceptibilă, trimiţând la feminitate şi sexualitate. Imaginile vizuale sunt completate de imagini motrice semicirculare ( broscuţa sare ) şi circulare ( talgerul clătinându-se ), într-un ritm universal, fascinant : '' broscuţa sare / într-un talger de argint-/ tremurul lunii '' ( Valeria Tamaş ).
Şi în micropoemul lui Ion Răşinaru se îmbină elementele acvatice, cu cele telurice şi selenare, într-un mod original. Barca pare să fie consecinţa unui naufragiu, luna şi-a pierdut vitalitatea, are nevoie de prim-ajutor, iar poetul înzestrat cu calităţile unui personaj biblic traversează pe jos întinderea apelor. E o comunicare poetică familiară, un registru stilistic presărat cu construcţii populare, colocviale , de o anume profunzime : '' barca ia apă - /cu luna goală-n cârcă / trec lacul pe jos '' ( Ion Răşinaru ).
Romanian Haiku, Primul cocor, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
marți, 22 decembrie 2009
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku
Autorul şi-a propus, într-o bună zi, să parcurgă drumul invers faţă de criticul literar, care pleacă de la operă. Florin Grigoriu a studiat cărţi de teoria şi practica haiku-ului, a alcătuit un morman de fişe, a sintetizat, a făcut clasificări personale, a fixat diferite jaloane, categorii, teme, tehnici, paralelisme, a reliefat particularităţi ale haiku-ului mioritic. Apoi a căutat modele în istoria haiku-ului românesc, micropoeme care să-i ilustreze pe rând reperele teoretice. Această antologie concepută didactic, pe un ton sfătos, profesoral, insistând asupra detaliilor, are o prefaţă semnată de Maria Adam. Exemplele au fost selectate iniţial din opera lui Basho, apoi din literatura noastră, fără o ordine anume.
Uneori autorul s-a referit la prozodie, la structura 5-7-5, care nu este întotdeauna respectată, în cazul unor mici bijuterii lirice, sau la absenţa comparaţiilor şi metaforelor, dar şi la senzaţia puternică pe care ţi-o oferă haiku-ul. Actul creaţiei pare să fie de natură divină şi rolul demiurgic nu poate fi pus la îndoială, nicio secundă. Relaţia (coală - înger - mâna scriitorului ) îşi urmează cursul firesc, într-o viziune romantică, arta poetică debutând cu invazia albului ( absenţa mesajului ), după care creaţia se desfăşoară sub semnul unui ritual sacru : '' Pe coala albă / aripa unui înger / îmi poartă mâna '' ( Vasile Moldovan ).
În unele micropoeme distingem gravitate, simplitate, nobleţe, prospeţime, în altele veselie, note satirice, umoristice ( senryu ), momente expresive ale vieţii, trăiri aparte. Atmosfera hibernală, cu imagini auditive amplificate la extrem, împinge fantasticul spre straniu, spre raţional, invocând cauza unui fenomen provocat de felinar. Nu numai dezlănţuirea stihială, ci şi obiectele deteriorate aduc în prim-plan, neliniştea : '' În vântul iernii -/ ce zgomot straniu face / felinarul spart'' ( Radu Patrichi ). Comuniunea om- natură este o constantă a liricii româneşti din toate timpurile. Într-un micropoem, cu atmosferă neptuniană, poeta contemplă marea neliniştită, dar agitaţia acesteia îi provoacă fiori. Infinitatea, nimicnicia o îndeamnă să revină în spaţiul teluric, armonios, atrasă de prezenţa unei fete cu flaut '' ( Laura Văceanu ).
Autorul acestui studiu atrage atenţia asupra materialităţii haiku-ului, care nu trebuie să fie abstract, dimpotrivă concreteţea, simplitatea, profunzimea îi conferă mai multă expresivitate. Un micropoem cu temă erotică îmbină natura şi dragostea, umanul şi vegetalul, dezvăluie latura senzuală sugerată de ploaie, de teiul în care anticipăm ceaiul, de un cuplu mai puţin vizibil sub copac şi totul într-o armonie fără sfârşit, unde se desfăşoară idila : ''În ploaia de vară /sub teiul din deal / două siluete'' ( Maria Tirenescu ).
În altă parte identificăm graţiosul, diafanul, sintaxa obişnuită, comună, notele livreşti, analogiile subtile. Valoarea poeţilor clasici este sugerată de acumulările hibernale care se înălţă peste tot. Clasicii sunt la fel de mari cât zăpezile, puri, glaciali, indiferenţi, inabordabili, încât să provoace interogaţii de tipul : unde sunt zăpezile de altădată? Aşadar, nostalgie, uimire şi admiraţie în '' Poeţii clasici -/ pe vremea lor nămeţii / până la streşini ''( Şerban Codrin ). Intimismul căminului oferă revelaţii nebănuite, chiar şi atunci când secvenţa poetică este de o simplitate dezarmantă. În complicitate cu felinele se poate supravieţui nutriţional şi sentimental. Cu un ton declarativ, poetul se mulţumeşte să rămână la nivelul mărturisirilor : '' Eu şi pisica / împărţim laptele / şi singurătatea'' ( Ioan Găbudean ).
Nu întâmplător am lăsat spre final, haiku-ul unui maestru al genului. Pentru el, atmosfera hibernală se asociază cu aceea de spital, de unde se poate contempla universul, glacialitatea lui care te înfioară, luna cu ţurţuri şi genialitatea artistului, obişnuit să intervină în metamorfoze, cu răsuflarea şi să schimbe rostul vieţii : '' Un geam de spital / topind luna de gheaţă/ cu răsuflarea'' ( Eduard Ţară ).
În ultima parte a acestui discurs amplu, Florin Grigoriu abordează acelaşi ton profesoral, invită politicos la lecţii, dă teme cursanţilor, amabil, cu un surâs delicat în colţul gurii, aşteptând confirmarea.
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Uneori autorul s-a referit la prozodie, la structura 5-7-5, care nu este întotdeauna respectată, în cazul unor mici bijuterii lirice, sau la absenţa comparaţiilor şi metaforelor, dar şi la senzaţia puternică pe care ţi-o oferă haiku-ul. Actul creaţiei pare să fie de natură divină şi rolul demiurgic nu poate fi pus la îndoială, nicio secundă. Relaţia (coală - înger - mâna scriitorului ) îşi urmează cursul firesc, într-o viziune romantică, arta poetică debutând cu invazia albului ( absenţa mesajului ), după care creaţia se desfăşoară sub semnul unui ritual sacru : '' Pe coala albă / aripa unui înger / îmi poartă mâna '' ( Vasile Moldovan ).
În unele micropoeme distingem gravitate, simplitate, nobleţe, prospeţime, în altele veselie, note satirice, umoristice ( senryu ), momente expresive ale vieţii, trăiri aparte. Atmosfera hibernală, cu imagini auditive amplificate la extrem, împinge fantasticul spre straniu, spre raţional, invocând cauza unui fenomen provocat de felinar. Nu numai dezlănţuirea stihială, ci şi obiectele deteriorate aduc în prim-plan, neliniştea : '' În vântul iernii -/ ce zgomot straniu face / felinarul spart'' ( Radu Patrichi ). Comuniunea om- natură este o constantă a liricii româneşti din toate timpurile. Într-un micropoem, cu atmosferă neptuniană, poeta contemplă marea neliniştită, dar agitaţia acesteia îi provoacă fiori. Infinitatea, nimicnicia o îndeamnă să revină în spaţiul teluric, armonios, atrasă de prezenţa unei fete cu flaut '' ( Laura Văceanu ).
Autorul acestui studiu atrage atenţia asupra materialităţii haiku-ului, care nu trebuie să fie abstract, dimpotrivă concreteţea, simplitatea, profunzimea îi conferă mai multă expresivitate. Un micropoem cu temă erotică îmbină natura şi dragostea, umanul şi vegetalul, dezvăluie latura senzuală sugerată de ploaie, de teiul în care anticipăm ceaiul, de un cuplu mai puţin vizibil sub copac şi totul într-o armonie fără sfârşit, unde se desfăşoară idila : ''În ploaia de vară /sub teiul din deal / două siluete'' ( Maria Tirenescu ).
În altă parte identificăm graţiosul, diafanul, sintaxa obişnuită, comună, notele livreşti, analogiile subtile. Valoarea poeţilor clasici este sugerată de acumulările hibernale care se înălţă peste tot. Clasicii sunt la fel de mari cât zăpezile, puri, glaciali, indiferenţi, inabordabili, încât să provoace interogaţii de tipul : unde sunt zăpezile de altădată? Aşadar, nostalgie, uimire şi admiraţie în '' Poeţii clasici -/ pe vremea lor nămeţii / până la streşini ''( Şerban Codrin ). Intimismul căminului oferă revelaţii nebănuite, chiar şi atunci când secvenţa poetică este de o simplitate dezarmantă. În complicitate cu felinele se poate supravieţui nutriţional şi sentimental. Cu un ton declarativ, poetul se mulţumeşte să rămână la nivelul mărturisirilor : '' Eu şi pisica / împărţim laptele / şi singurătatea'' ( Ioan Găbudean ).
Nu întâmplător am lăsat spre final, haiku-ul unui maestru al genului. Pentru el, atmosfera hibernală se asociază cu aceea de spital, de unde se poate contempla universul, glacialitatea lui care te înfioară, luna cu ţurţuri şi genialitatea artistului, obişnuit să intervină în metamorfoze, cu răsuflarea şi să schimbe rostul vieţii : '' Un geam de spital / topind luna de gheaţă/ cu răsuflarea'' ( Eduard Ţară ).
În ultima parte a acestui discurs amplu, Florin Grigoriu abordează acelaşi ton profesoral, invită politicos la lecţii, dă teme cursanţilor, amabil, cu un surâs delicat în colţul gurii, aşteptând confirmarea.
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
luni, 21 decembrie 2009
Antologia Romanian Kukai ( 2007-2009 )
Antologia este prefaţată de două notiţe semnate de Corneliu Traian Atanasiu, administratorul site-ului şi de Manuela Miga, antologator. În urma unui concurs online, cu haiku-uri apreciate prin vot de internauţi, Manuela Miga a selectat 82 de micropoeme din 3.400, bazându-se pe experienţa ei în exersarea diferitelor genuri literare japoneze aclimatizate.
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.
Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.
Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 6 decembrie 2009
Cornelia Atanasiu - Alb şi negru
Cornelia Atanasiu este autoarea a trei cărţi de haiku şi a trei antologii de haiku, tanka şi poeme într-un vers. Stăpână pe uneltele sale, poetizează în stil haiku, haiga, fotohaiku şi haibun, creaţii pe care le adună în volumul Alb şi negru, cu versiuni în engleză de Alexandra Flora Munteanu, Florin Daniel Onea şi în japoneză de Ana Maria Florescu. Într-un Cuvânt înainte, Vasile Moldovan subliniază, în mod discret, originalitatea micropoemelor româneşti, încă din titlu : '' Spirit nipon şi esenţe autohtone în poezia haiku.'' În final, autoarea dă o serie de explicaţii privitoare la ediţie, intitulându-şi discursul : Alb, negru, dar şi cenuşiu .
Dificil să înaintezi, fără să te rătăceşti în această constelaţie lirică, în care se amestecă textul cu desenul şi fotografia.Nici nu ştii asupra cărei specii lirice să te opreşti mai întâi. Din obişnuinţă, zăbovesc în intimitatea haiku-ului, care aduce în prim -plan atmosfera eminesciană a lacului. Poeta surprinde spaţiul acvatic, în zori, şi stabileşte o relaţie secretă între trestii şi pâcla care se distinge prin elementul cromatic. E o sugestie a sexualităţii, la ceasul matinal, anunţat de cocoş :'' Câteva trestii/împung pâcla albastră-/cântat de cocoş.'' Aceeaşi atmosferă erotică şi într-un alt micropoem, în care ritmul iubirii este semnificat de clătinarea papurei şi de feminitatea apei, uşor vălurind:'' Ici, colo, semne-/se scutură papura/ pe lacul ridat.''
Dintre poeziile vizuale, mi-a atras atenţia un fotohaiku, cu o fotografie enigmatică, înfăţişând o eprubetă, o riglă gradată şi un bulb amintind de poziţia fătului, cu un text care se opreşte la nivel conotativ, în linie blagiană, lăsând neatinsă '' corola de minuni a lumii''.
Până şi senzorialul( olfactivul) rămâne într-un univers ermetic, întreţinând misterul poetic:'' Micul bulb de crin/ totul este încifrat/ chiar şi parfumul.''
La fel de graţioase sunt şi compoziţiile de haiga, cu desene sugestive alb-negru şi cu inscripţii japoneze, exotice pentru noi, cu valori vizuale, care amplifică emoţia estetică. Mai întotdeauna, desenul prin simplitatea şi profunzimea lui completează semnificaţia micropoemului. Nu ne rămâne decât să fotografiem cu mintea suprafaţa misterioasă a paginii. Pe un ram, două păsări ocrotesc puişorii, iar mai jos, un text explicativ trimite la motivul cosmogonic al oului. O nouă naştere se proiectează, anticipativ, în plan ascensional, o dată cu zborul spre nesfârşirea uranică:'' O coajă de ou-/din interior puiul/ măsoară cerul.'' Într-o altă pagină, remarcăm imaginea dezolantă din deltă, cu vegetaţia care îşi pierde conturul, cu păsări singuratice, tulburând liniştea de-atâta teamă. Cel puţin aşa sugerează micropoemul, care surprinde contopirea uranicului în adâncul acvatic, culminând cu o imagine poetică auditivă, răscolitoare în lumea zburătoarelor:'' Pe lângă peşti/cerul pătrunde adânc-/ţipăt de păsări.''
O altă compoziţie haiga înfăţişează câteva păpădii ( simboluri ale efemerităţii), dintre care două mai mari, ca nişte tije metalice, murdare. Contemplând în adâncime, poeta are revelaţia unui câmp de păpădii, dominat de nesiguranţă, prin analogie cu paraşutele care nu au o ţintă precisă. Starea de nelinişte se amplifică, acum când teluricul a devenit vulnerabil şi existenţa umană cunoaşte metamorfoze vegetative. E un semn care anunţă contopirea în marele cosmos: '' Câmp de păpădii-/paraşute pe drumuri/ fără o ţintă.'' Motivul poetic al sperietorii este ilustrat în grafica unei pagini haiga, printre păsări şi flori. Ea reprezintă singurul element rezistent în viziunea umană, aducând o notă parodică în peisajul amorţit de-atâta căldură. Sperietoarea atrage atenţia prin aspectul ei comic, părând inconştientă, străină de utilitarismul cu care a fost înzestrată: '' Mai trece- o vară-/sperietoarea din lan / e încă bună.''
Dar cea mai valoroasă specie abordată de Cornelia Atanasiu, în acest volum, rămâne haibunul. Un text intitulat Pârâul trimite la Cartea Oltului de Geo Bogza, urmărind apa de la izvoare la vărsare, într-o simfonie colosală, care îmbină imaginile poetice auditive cu cele vizuale. După un scurt comentariu, poeta admiră confluenţa acvatică, în revărsarea căreia intuieşte contopirea cu Marele Tot:'' Firul de apă-/ creşte chemarea mării/ printre bolovani.'' Într-un alt haibun, textul în proză evidenţiază suferinţa poetei, după plecarea mamei la cele veşnice, într-un cimitir cu aspecte groteşti, cu poze şterse de vreme care zâmbeau. În haiku-ul cu tonalităţi triste, vegetalul atins de suferinţă, participă prin coloritul sobru la decorul funerar:'' Printre morminte / toate-s îndoliate-/chiar şi florile.''
Haibunul care dă titlul volumului prezintă antitetic albul şi negru, ziua şi noaptea, viaţa şi moartea, vegetaţia degradată( ramurile negre ) şi nesfârşirea albă (zăpada ), plinul şi golul, bărcile (negre ) şi troienele (albe), efemerul (moartea pescarului ) şi veşnicia (crinii mormântului ):'' De sub zăpadă / crinii mormântului lui-/ mereu acolo.''
Dintr-o secvenţă de haiku, reţinem două excelente micropoeme, care impresionează printr-o grafică subtilă, pe teme existenţiale, cu degradarea vegetalului:'' Pensulă cu tuş-/numai câteva linii/ şi cad frunzele.'' Dacă în acest haiku, perspectiva este în picaj, în nimicnicie, într-un alt text, atmosfera hibernală asigură contrastul unei ascensiuni... terestre, relevată de zborul ciorilor :'' Câmp cu zăpadă-/din tuş zboară ciorile / spre un singur pom.'' În ambele situaţii, frunzele şi ciorile îşi au originea în tuş, adică în creaţie, devenind obiecte poetice, iar'' singurul pom'' poate fi investit cu calităţile arborelui cosmic.
Cornelia Atanasiu, Alb şi negru, Editura Antar, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autoarea cărţii comentate are libertatea de a prelua această recenzie de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
Dificil să înaintezi, fără să te rătăceşti în această constelaţie lirică, în care se amestecă textul cu desenul şi fotografia.Nici nu ştii asupra cărei specii lirice să te opreşti mai întâi. Din obişnuinţă, zăbovesc în intimitatea haiku-ului, care aduce în prim -plan atmosfera eminesciană a lacului. Poeta surprinde spaţiul acvatic, în zori, şi stabileşte o relaţie secretă între trestii şi pâcla care se distinge prin elementul cromatic. E o sugestie a sexualităţii, la ceasul matinal, anunţat de cocoş :'' Câteva trestii/împung pâcla albastră-/cântat de cocoş.'' Aceeaşi atmosferă erotică şi într-un alt micropoem, în care ritmul iubirii este semnificat de clătinarea papurei şi de feminitatea apei, uşor vălurind:'' Ici, colo, semne-/se scutură papura/ pe lacul ridat.''
Dintre poeziile vizuale, mi-a atras atenţia un fotohaiku, cu o fotografie enigmatică, înfăţişând o eprubetă, o riglă gradată şi un bulb amintind de poziţia fătului, cu un text care se opreşte la nivel conotativ, în linie blagiană, lăsând neatinsă '' corola de minuni a lumii''.
Până şi senzorialul( olfactivul) rămâne într-un univers ermetic, întreţinând misterul poetic:'' Micul bulb de crin/ totul este încifrat/ chiar şi parfumul.''
La fel de graţioase sunt şi compoziţiile de haiga, cu desene sugestive alb-negru şi cu inscripţii japoneze, exotice pentru noi, cu valori vizuale, care amplifică emoţia estetică. Mai întotdeauna, desenul prin simplitatea şi profunzimea lui completează semnificaţia micropoemului. Nu ne rămâne decât să fotografiem cu mintea suprafaţa misterioasă a paginii. Pe un ram, două păsări ocrotesc puişorii, iar mai jos, un text explicativ trimite la motivul cosmogonic al oului. O nouă naştere se proiectează, anticipativ, în plan ascensional, o dată cu zborul spre nesfârşirea uranică:'' O coajă de ou-/din interior puiul/ măsoară cerul.'' Într-o altă pagină, remarcăm imaginea dezolantă din deltă, cu vegetaţia care îşi pierde conturul, cu păsări singuratice, tulburând liniştea de-atâta teamă. Cel puţin aşa sugerează micropoemul, care surprinde contopirea uranicului în adâncul acvatic, culminând cu o imagine poetică auditivă, răscolitoare în lumea zburătoarelor:'' Pe lângă peşti/cerul pătrunde adânc-/ţipăt de păsări.''
O altă compoziţie haiga înfăţişează câteva păpădii ( simboluri ale efemerităţii), dintre care două mai mari, ca nişte tije metalice, murdare. Contemplând în adâncime, poeta are revelaţia unui câmp de păpădii, dominat de nesiguranţă, prin analogie cu paraşutele care nu au o ţintă precisă. Starea de nelinişte se amplifică, acum când teluricul a devenit vulnerabil şi existenţa umană cunoaşte metamorfoze vegetative. E un semn care anunţă contopirea în marele cosmos: '' Câmp de păpădii-/paraşute pe drumuri/ fără o ţintă.'' Motivul poetic al sperietorii este ilustrat în grafica unei pagini haiga, printre păsări şi flori. Ea reprezintă singurul element rezistent în viziunea umană, aducând o notă parodică în peisajul amorţit de-atâta căldură. Sperietoarea atrage atenţia prin aspectul ei comic, părând inconştientă, străină de utilitarismul cu care a fost înzestrată: '' Mai trece- o vară-/sperietoarea din lan / e încă bună.''
Dar cea mai valoroasă specie abordată de Cornelia Atanasiu, în acest volum, rămâne haibunul. Un text intitulat Pârâul trimite la Cartea Oltului de Geo Bogza, urmărind apa de la izvoare la vărsare, într-o simfonie colosală, care îmbină imaginile poetice auditive cu cele vizuale. După un scurt comentariu, poeta admiră confluenţa acvatică, în revărsarea căreia intuieşte contopirea cu Marele Tot:'' Firul de apă-/ creşte chemarea mării/ printre bolovani.'' Într-un alt haibun, textul în proză evidenţiază suferinţa poetei, după plecarea mamei la cele veşnice, într-un cimitir cu aspecte groteşti, cu poze şterse de vreme care zâmbeau. În haiku-ul cu tonalităţi triste, vegetalul atins de suferinţă, participă prin coloritul sobru la decorul funerar:'' Printre morminte / toate-s îndoliate-/chiar şi florile.''
Haibunul care dă titlul volumului prezintă antitetic albul şi negru, ziua şi noaptea, viaţa şi moartea, vegetaţia degradată( ramurile negre ) şi nesfârşirea albă (zăpada ), plinul şi golul, bărcile (negre ) şi troienele (albe), efemerul (moartea pescarului ) şi veşnicia (crinii mormântului ):'' De sub zăpadă / crinii mormântului lui-/ mereu acolo.''
Dintr-o secvenţă de haiku, reţinem două excelente micropoeme, care impresionează printr-o grafică subtilă, pe teme existenţiale, cu degradarea vegetalului:'' Pensulă cu tuş-/numai câteva linii/ şi cad frunzele.'' Dacă în acest haiku, perspectiva este în picaj, în nimicnicie, într-un alt text, atmosfera hibernală asigură contrastul unei ascensiuni... terestre, relevată de zborul ciorilor :'' Câmp cu zăpadă-/din tuş zboară ciorile / spre un singur pom.'' În ambele situaţii, frunzele şi ciorile îşi au originea în tuş, adică în creaţie, devenind obiecte poetice, iar'' singurul pom'' poate fi investit cu calităţile arborelui cosmic.
Cornelia Atanasiu, Alb şi negru, Editura Antar, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autoarea cărţii comentate are libertatea de a prelua această recenzie de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
duminică, 29 noiembrie 2009
Ion Untaru, Radu Patrichi - Din tainele prieteniei
Ion Untaru şi Radu Patrichi se completează din punct de vedere semantic, într-un dialog liric, alcătuit dintr-o succesiune de poeme tanrenga. Autorii valorifică unele simboluri simboliste în care monotonia ploii nu mai este obositoare, dimpotrivă, înalţă fenomenul natural la dimensiunile unui concert simfonic, într-un decor sumar, reprezentat de noapte, burlan, greiere : '' în noapte-/ ascultând la burlan / sonata ploii/ împreună cu / un greiere.'' Noaptea este şi cadrul fabulos al comorilor apărate de flăcări diabolice, la vedere sau doar bănuite, în miez de noapte, la ora fantomelor, cu plopi singuratici pe post de santinele: '' Miez de noapte / flăcări pe comori / plopii străjuiesc misterul / dar câte comori ascunse / zac lângă noi ''.
În mai multe rânduri, întâlnim motive poetice acvatice, care sugerează zbuciumul dar şi acalmia, departele, nimicnicia dar şi feminitatea, senzualitatea. Cufundarea în tăcere este anticipată de o secvenţă sacră, înfăţişând sălciile personificate, în rugăciune. Poetul stabileşte o relaţie subtilă între soare şi armonia universală, prelucrând arhetipuri sud-est europene: '' pe malul apei / se-nchină trei sălcii-/ apune soarele / armonie / universală''. În altă parte, secvenţa este descriptivă prin excelenţă , imaginând un pastel al deltei, după retragerea lipovenilor. Un colţ de rai profanat vizual şi olfactiv, în timpul orgiilor bahice, simbolizate de o sticlă goală. Şi totuşi, în această natură răscolită desluşim cu entuziasm elementele omenescului : '' Pe malul apei / miros de saramură -/ un foc stins / iarba bătătorită / şi o sticlă goală''. În cadrul romantic al lacului se iveşte o pereche de îndrăgostiţi, aproape ruptă de realitate. Erosul are comunicarea lui secretă, cuplul îşi micşorează conturul, împins afară din contingent de vântul nebunatic :'' barcă pe lac -/ doi îndrăgostiţi / ies din lume / şi vântul îi duce /tot mai departe''.
Motivul poetic al drumului are valenţe semantice imprevizibile, sugerând nesiguranţa, îndoiala, într-o propoziţie interogativă simplă, deconcertantă : '' să plec la drum? ''. Mai apoi, o frază interogativă complică şi mai tare situaţia prin evidenţierea spaţiului teluric şi al spaţiului spiritual, prin opoziţia concretului dominat de luciditate faţă de abstractul caracterizat printr-o idealitate iluzorie ; melancolie ( frunze galbene ) în antiteză cu dezordinea ideatică din gânduri : '' să plec la drum ? / frunzele galbene / îmi mătură asfaltul / dar prin gânduri / cine face curat? ''.
Dar, drumul, plecarea spre necunoscut, poate fi redus la un element al decorului colinar, cu o libelulă, simbol al fragilităţii şi graţiei. Fascinaţia atinge sublimul, inexplicabilul, când contemplatorul cuprins de emoţie, se opreşte cu toate simţurile la pândă, la doi paşi de mica zburătoare. Notele senzoriale întreţin enigmaticul, până la un punct: '' pe cărăruie / cu doi paşi în faţa mea -/o libelulă; / mă opresc / aşteptând ''. La fel de enigmatic apare viţelul în ochii copilului, într-un text amintind de Esenin, ca motiv poetic, dar suprarealist prin denaturarea realităţii, până la confuzie, ca în vis. Aici, logica ţine de o dulce naivitate a copilului care încearcă să descopere realitatea. În viziunea lui, viţelul are alte caracteristici zoomorfe, prin analogie cu fiinţele care populează universul domestic al căminului : '' copilul mângâie / părul umed /al viţelului de-abia născut-/ i se pare un pisoi / puţin mai mare''.
Motivul poetic al singurătăţii, al tristeţii copleşitoare, plasat într-un cadru primăvăratic, amplifică tonalităţile tragice. În antiteză cu anotimpul renaşterii, suferinţa umană se manifestă dincolo de realitatea strâmtă. Metamorfoza glacială ( a streşinelor ) spre un orfism secret ( streaşina cântă ) are efecte neaşteptat de ciudate ( tristeţe albă ). După un contorsionat fior metafizic, secvenţa poetică readuce în prim-plan terestritatea proaspătă : '' e primăvară -/ streaşina a început / deja să cânte / petice de tristeţe albă / peste pământul reavăn''.
Într-un alt tanrenga, bunicii solitari sunt asociaţi cu singuraticii cuci, simboluri preluate din folclorul românesc. În plan teluric, bătrânii rămân cu aspiraţiile lor, sugerate de ridicarea privirii spre cer. Pentru ei, contemplarea înaltului trece dincolo de contingent, spre o contopire secretă în marele cosmos. Împreună înving mai uşor singurătatea, caracteristică senectuţii, după modelul cucilor, care se avântă spre spaţiul uranic : '' bunicul şi bunica / privind cerul :/chiar şi cucii / zboară câte doi / în primăvara asta...''. Solitar este şi lampadarul de epocă, dezvăluind existenţa unui cuplu nefericit ( cerşetor şi câine ), surprins în afara adăpostului de noapte. Un itinerar dincolo de zona lor de penumbră le-ar fi fatal , fiind pus, din acest motiv, sub semnul relativităţii. Pentru cei doi, spaţiul deschis rămâne trist, nesigur, înfricoşător :'' lampadar solitar -/ rezemat de stâlp / cerşetor şi câine / nu ştiu dacă vor găsi / adăpostul liber''.
Multe poeme din acest volum ar putea fi selectate pentru o posibilă antologie tanrenga, într-un viitor apropiat.
Ion Untaru, Radu Patrichi, Din tainele prieteniei, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă- Autorii comentaţi au libertatea de a prelua de pe blog această recenzie şi de a o publica în tr-o revistă din ţară sau din străinătate.
În mai multe rânduri, întâlnim motive poetice acvatice, care sugerează zbuciumul dar şi acalmia, departele, nimicnicia dar şi feminitatea, senzualitatea. Cufundarea în tăcere este anticipată de o secvenţă sacră, înfăţişând sălciile personificate, în rugăciune. Poetul stabileşte o relaţie subtilă între soare şi armonia universală, prelucrând arhetipuri sud-est europene: '' pe malul apei / se-nchină trei sălcii-/ apune soarele / armonie / universală''. În altă parte, secvenţa este descriptivă prin excelenţă , imaginând un pastel al deltei, după retragerea lipovenilor. Un colţ de rai profanat vizual şi olfactiv, în timpul orgiilor bahice, simbolizate de o sticlă goală. Şi totuşi, în această natură răscolită desluşim cu entuziasm elementele omenescului : '' Pe malul apei / miros de saramură -/ un foc stins / iarba bătătorită / şi o sticlă goală''. În cadrul romantic al lacului se iveşte o pereche de îndrăgostiţi, aproape ruptă de realitate. Erosul are comunicarea lui secretă, cuplul îşi micşorează conturul, împins afară din contingent de vântul nebunatic :'' barcă pe lac -/ doi îndrăgostiţi / ies din lume / şi vântul îi duce /tot mai departe''.
Motivul poetic al drumului are valenţe semantice imprevizibile, sugerând nesiguranţa, îndoiala, într-o propoziţie interogativă simplă, deconcertantă : '' să plec la drum? ''. Mai apoi, o frază interogativă complică şi mai tare situaţia prin evidenţierea spaţiului teluric şi al spaţiului spiritual, prin opoziţia concretului dominat de luciditate faţă de abstractul caracterizat printr-o idealitate iluzorie ; melancolie ( frunze galbene ) în antiteză cu dezordinea ideatică din gânduri : '' să plec la drum ? / frunzele galbene / îmi mătură asfaltul / dar prin gânduri / cine face curat? ''.
Dar, drumul, plecarea spre necunoscut, poate fi redus la un element al decorului colinar, cu o libelulă, simbol al fragilităţii şi graţiei. Fascinaţia atinge sublimul, inexplicabilul, când contemplatorul cuprins de emoţie, se opreşte cu toate simţurile la pândă, la doi paşi de mica zburătoare. Notele senzoriale întreţin enigmaticul, până la un punct: '' pe cărăruie / cu doi paşi în faţa mea -/o libelulă; / mă opresc / aşteptând ''. La fel de enigmatic apare viţelul în ochii copilului, într-un text amintind de Esenin, ca motiv poetic, dar suprarealist prin denaturarea realităţii, până la confuzie, ca în vis. Aici, logica ţine de o dulce naivitate a copilului care încearcă să descopere realitatea. În viziunea lui, viţelul are alte caracteristici zoomorfe, prin analogie cu fiinţele care populează universul domestic al căminului : '' copilul mângâie / părul umed /al viţelului de-abia născut-/ i se pare un pisoi / puţin mai mare''.
Motivul poetic al singurătăţii, al tristeţii copleşitoare, plasat într-un cadru primăvăratic, amplifică tonalităţile tragice. În antiteză cu anotimpul renaşterii, suferinţa umană se manifestă dincolo de realitatea strâmtă. Metamorfoza glacială ( a streşinelor ) spre un orfism secret ( streaşina cântă ) are efecte neaşteptat de ciudate ( tristeţe albă ). După un contorsionat fior metafizic, secvenţa poetică readuce în prim-plan terestritatea proaspătă : '' e primăvară -/ streaşina a început / deja să cânte / petice de tristeţe albă / peste pământul reavăn''.
Într-un alt tanrenga, bunicii solitari sunt asociaţi cu singuraticii cuci, simboluri preluate din folclorul românesc. În plan teluric, bătrânii rămân cu aspiraţiile lor, sugerate de ridicarea privirii spre cer. Pentru ei, contemplarea înaltului trece dincolo de contingent, spre o contopire secretă în marele cosmos. Împreună înving mai uşor singurătatea, caracteristică senectuţii, după modelul cucilor, care se avântă spre spaţiul uranic : '' bunicul şi bunica / privind cerul :/chiar şi cucii / zboară câte doi / în primăvara asta...''. Solitar este şi lampadarul de epocă, dezvăluind existenţa unui cuplu nefericit ( cerşetor şi câine ), surprins în afara adăpostului de noapte. Un itinerar dincolo de zona lor de penumbră le-ar fi fatal , fiind pus, din acest motiv, sub semnul relativităţii. Pentru cei doi, spaţiul deschis rămâne trist, nesigur, înfricoşător :'' lampadar solitar -/ rezemat de stâlp / cerşetor şi câine / nu ştiu dacă vor găsi / adăpostul liber''.
Multe poeme din acest volum ar putea fi selectate pentru o posibilă antologie tanrenga, într-un viitor apropiat.
Ion Untaru, Radu Patrichi, Din tainele prieteniei, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă- Autorii comentaţi au libertatea de a prelua de pe blog această recenzie şi de a o publica în tr-o revistă din ţară sau din străinătate.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Ioan Marinescu-Puiu - U-mor de râs
În volumul U-mor de râs, Ioan Marinescu-Puiu exersează în linie umoristică, gen dificil şi poate de aceea captivant. Din prefaţa semnată de Marcel Mureşanu am aflat că autorul volumului în discuţie scrie cu aceeaşi dexteritate poezii grave, dar şi divertisment de bună calitate, exprimat în epigrame, proză scurtă umoristică, bancuri. Textele aruncate în volum pot fi clasificate în trei categorii: a. desemantizarea unor expresii prin căutarea unui context lingvistic adecvat; b.explicarea unor expresii, prin trimitere la un referent neaşteptat; c. proză scurtă umoristică după tehnica jocului de domino.
În timp ce unele construcţii oscilează între cugetare şi aforism, altele sunt expresii din banalitatea zilnică, iar altele sunt invenţii lexicale, cu menirea de a provoca un surâs, fie el şi tragic. Textele din prima categorie sunt desemantizate, distorsionate, cu o tematică diversă şi finalităţi hazlii. Prin fragmentarea unui cuvânt se obţin noi valori morfologice, cu înţeles comic : '' Ador mita '' ( Adormita ), sau prin jocul complementului intern :'' Nu rata rata !'' ( Un bancher ). Aluzia la oltenii care plecau la drum cu căruţa şi căţeaua credincioasă dă textului un colorit aparte: '' Ai grijă să nu rămâi de căruţă.'' Desemantizarea textului până la golirea de sens şi resemantizarea acestuia este un procedeu frecvent: '' Acum, aştept să moară şi capra vecinului'' ( Un ţap ).
Omonimia permite alternative semantice surprinzătoare prin deplasarea sensului de la concret la abstract ( fire umană şi fire din confecţia casnică): '' O să-mi ies din fire!'' ( Un război de ţesut). Expresia stânjenitoare adresată de un certăreţ unei persoane de condiţie modestă '' Te -am luat de la coada vacii '', capătă un înţeles concret, firesc, în dialogul dintre ţăran şi baligă. Umoristul Ioan Marinescu-Puiu ştie să valorifice limbajul colocvial prin trimitere la un referent, în sfera căruia se regăseşte până la un punct: '' S-a marcat ! ''( O casă ).
Expresia banală '' Mi s-a acrit!'' exprimă condiţia umană la limitele insuportabilului, dar sugerează normalul în relaţie cu iaurtul. În alte două expresii, omonimia permite lecturi alternative, în care cuvintele chior şi curent se desemantitează în raport cu referentul. Lipsa totală a banului , subliniată de expresia foarte cunoscută '' N-am nici un chior!'' intră în aria banalului atunci când este rostită de un orb. Aşa se întâmplă şi în cazul comunicării '' Ţine-mă la curent!'', solicitând informaţia proaspătă, dar banalizându-se în gura unui electrician.
Altădată, înţelegerea în micile afaceri, exprimată de expresia prăfuită de vreme '' Hai să batem palma! ''presupune o deplasare de sens în viziunea agresivă a pumnului. Rareori, o construcţie metaforică este urmată de alta, improvizată în ton umoristic prin analogie cu prima : '' Soare cu dinţi şi lună cu măsele!''
Umorul din a doua categorie este relevat de comentariu anapoda, în răspăr, a unor clişee lingvistice, a unor expresii împrumutate din vorbirea curentă, din paremiologia românească, din argoul profesional sau din gâlceava de mahala. Astfel, expresia '' A trage de timp'', familiară în special în limbajul sportiv, este continuată prin ricoşeu de un adaos interesant, pe teme existenţiale '' Fără să ştii ce te aşteaptă la capătul lui.'' Alternanţa singular-plural ( minte-minţi ) poate fi identificată în construcţii diferite, cu sens de nebunie sau uitare, comentariile rezumându-se la precizări :'' L-a scos din minţi! L-a scos din minţi, e una şi l-a scos din minte, e alta.''
O altă expresie de natură paremiologică are parte de un comentariu direct, ironic, maliţios : '' I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păcat că era gol. '' Iar în altă parte , o construcţie din aceeaşi lume a proverbelor şi zicătorilor provoacă surâsul, printr-o precizare aruncată din fuga condeiului : '' A te întinde cât ţi-e plapuma. Expresie valabilă numai iarna.'' După un salut oltenesc ( oltenii par a fi irlandezii noştri ) '' Adio şi un praz verde '', umoristul Ioan Marinescu-Puiu continuă să răsfoiască o carte imaginară a literaturii populare, oprindu-se la câte un proverb pe care îl comentează într-o manieră personală :'' Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Actualizat, proverbul sună astfel:'' Cine fură azi un ou, e un bou!'' Şi zicala are parte de ingenioasa luătură peste picior: '' La mintea cocoşului. Că la mintea găinii s-a renunţat demult.''
Ancorat puternic în realitate, umoristul valorifică secvenţe cotidiene, având ca punct de plecare expresii româneşti străvechi. Inutilitatea unei acţiuni, de natură socială şi culturală, are o explicaţie în doi peri, cu finalităţi din viaţa de zi cu zi : '' S-a dus bou şi s-a întors vacă. Operaţie de schimbare a sexului.'' Un mucalit de modă nouă continuă să răstălmăcească fondul paremiologic, bătându-te prieteneşte pe umăr, cu blândeţe şi înţelepciune. Cronologia are efectele ei enigmatice :'' Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine. Lasă pe poimâine că poate nu va mai trebui să faci.''
Umorul din a treia categorie de texte se află în două scurte proze umoristice, prima fiind remarcabilă. Camera de luat vederi trece de la o secvenţă la alta, dinamic, subtil, surprinzând aspecte din actualitatea imediată, realităţi amare , perspective sumbre, descrise cu zâmbetul pe buze.
Ioan Marinescu-Puiu, U-mor de râs, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autorul comentat are libertatea de a prelua recenzia de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
În timp ce unele construcţii oscilează între cugetare şi aforism, altele sunt expresii din banalitatea zilnică, iar altele sunt invenţii lexicale, cu menirea de a provoca un surâs, fie el şi tragic. Textele din prima categorie sunt desemantizate, distorsionate, cu o tematică diversă şi finalităţi hazlii. Prin fragmentarea unui cuvânt se obţin noi valori morfologice, cu înţeles comic : '' Ador mita '' ( Adormita ), sau prin jocul complementului intern :'' Nu rata rata !'' ( Un bancher ). Aluzia la oltenii care plecau la drum cu căruţa şi căţeaua credincioasă dă textului un colorit aparte: '' Ai grijă să nu rămâi de căruţă.'' Desemantizarea textului până la golirea de sens şi resemantizarea acestuia este un procedeu frecvent: '' Acum, aştept să moară şi capra vecinului'' ( Un ţap ).
Omonimia permite alternative semantice surprinzătoare prin deplasarea sensului de la concret la abstract ( fire umană şi fire din confecţia casnică): '' O să-mi ies din fire!'' ( Un război de ţesut). Expresia stânjenitoare adresată de un certăreţ unei persoane de condiţie modestă '' Te -am luat de la coada vacii '', capătă un înţeles concret, firesc, în dialogul dintre ţăran şi baligă. Umoristul Ioan Marinescu-Puiu ştie să valorifice limbajul colocvial prin trimitere la un referent, în sfera căruia se regăseşte până la un punct: '' S-a marcat ! ''( O casă ).
Expresia banală '' Mi s-a acrit!'' exprimă condiţia umană la limitele insuportabilului, dar sugerează normalul în relaţie cu iaurtul. În alte două expresii, omonimia permite lecturi alternative, în care cuvintele chior şi curent se desemantitează în raport cu referentul. Lipsa totală a banului , subliniată de expresia foarte cunoscută '' N-am nici un chior!'' intră în aria banalului atunci când este rostită de un orb. Aşa se întâmplă şi în cazul comunicării '' Ţine-mă la curent!'', solicitând informaţia proaspătă, dar banalizându-se în gura unui electrician.
Altădată, înţelegerea în micile afaceri, exprimată de expresia prăfuită de vreme '' Hai să batem palma! ''presupune o deplasare de sens în viziunea agresivă a pumnului. Rareori, o construcţie metaforică este urmată de alta, improvizată în ton umoristic prin analogie cu prima : '' Soare cu dinţi şi lună cu măsele!''
Umorul din a doua categorie este relevat de comentariu anapoda, în răspăr, a unor clişee lingvistice, a unor expresii împrumutate din vorbirea curentă, din paremiologia românească, din argoul profesional sau din gâlceava de mahala. Astfel, expresia '' A trage de timp'', familiară în special în limbajul sportiv, este continuată prin ricoşeu de un adaos interesant, pe teme existenţiale '' Fără să ştii ce te aşteaptă la capătul lui.'' Alternanţa singular-plural ( minte-minţi ) poate fi identificată în construcţii diferite, cu sens de nebunie sau uitare, comentariile rezumându-se la precizări :'' L-a scos din minţi! L-a scos din minţi, e una şi l-a scos din minte, e alta.''
O altă expresie de natură paremiologică are parte de un comentariu direct, ironic, maliţios : '' I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păcat că era gol. '' Iar în altă parte , o construcţie din aceeaşi lume a proverbelor şi zicătorilor provoacă surâsul, printr-o precizare aruncată din fuga condeiului : '' A te întinde cât ţi-e plapuma. Expresie valabilă numai iarna.'' După un salut oltenesc ( oltenii par a fi irlandezii noştri ) '' Adio şi un praz verde '', umoristul Ioan Marinescu-Puiu continuă să răsfoiască o carte imaginară a literaturii populare, oprindu-se la câte un proverb pe care îl comentează într-o manieră personală :'' Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Actualizat, proverbul sună astfel:'' Cine fură azi un ou, e un bou!'' Şi zicala are parte de ingenioasa luătură peste picior: '' La mintea cocoşului. Că la mintea găinii s-a renunţat demult.''
Ancorat puternic în realitate, umoristul valorifică secvenţe cotidiene, având ca punct de plecare expresii româneşti străvechi. Inutilitatea unei acţiuni, de natură socială şi culturală, are o explicaţie în doi peri, cu finalităţi din viaţa de zi cu zi : '' S-a dus bou şi s-a întors vacă. Operaţie de schimbare a sexului.'' Un mucalit de modă nouă continuă să răstălmăcească fondul paremiologic, bătându-te prieteneşte pe umăr, cu blândeţe şi înţelepciune. Cronologia are efectele ei enigmatice :'' Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine. Lasă pe poimâine că poate nu va mai trebui să faci.''
Umorul din a treia categorie de texte se află în două scurte proze umoristice, prima fiind remarcabilă. Camera de luat vederi trece de la o secvenţă la alta, dinamic, subtil, surprinzând aspecte din actualitatea imediată, realităţi amare , perspective sumbre, descrise cu zâmbetul pe buze.
Ioan Marinescu-Puiu, U-mor de râs, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autorul comentat are libertatea de a prelua recenzia de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Ion Marinescu Puiu - Întoarcerea cocorului
Ion Marinescu Puiu este autorul unui volum de haiku, senryu şi micropoeme intitulat Întoarcerea cocorului, traducere şi prefaţă Magdalena Dale, în care valorifică în mod original teme tradiţionale.
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 11 octombrie 2009
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu - '' Autoare de haiku din România ''
Această antologie e o carte de iniţiere în universul magic al micropoemului de sorginte niponă, în ţara noastră. În primul rând autorii se referă la structura haiku-ului, la câteva norme obligatorii care ţin de prozodia clasică. În al doilea rând, sunt menţionate în paginile cărţii societăţi, şcoli, cluburi, reviste, specii literare înrudite cu haiku-ul : Societatea Română de Haiku ( revista Haiku ), Bucureşti, Societatea de Haiku din Constanţa ( revista Albatros ), Şcoala de Renga, Tanka din Slobozia ( revistele Orion şi Micul Orion ), Clubul Naţional de Haiku din Târgu-Mureş ( revista Orfeu ), speciile literare haiku, tanka, renga, haibun, poeme într-un vers, Jurnalul de Haiku de la Târgovişte, foi literare ( Anotimpuri din Lehliu- Gară, Semn de la Piatra Neamţ, la care se adaugă cercuri şcolare de haiku ( Târgu- Mureş, Constanţa, Năvodari, Hârşova,Cluj ), ziare, pagini de internet.
Creaţia românească de haiku şi specii înrudite a fost adunată în volume personale, colective, antologii, apreciată cu premii naţionale şi internaţionale, despre care au scris criticii literari, eseiştii, interpreţii specializaţi în micropoeme. Susţinând natura misterioasă a haiku-ului, autorii acestui volum au evidenţiat şi posibilitatea vindecării de bolile cotidianului , prin intermediul poeziei.
În al treilea rând , acest eseu cuprinde modele de haiku ale autoarelor din România, însoţite de câteva impresii ale antologatorilor, care se constituie într-un fel de lecţii privind bijuteriile lirice.
Este un capitol de rezistenţă care confirmă importanţa poetizării în spaţiul mioritic. În alte secţiuni sunt amintite bibliografii la poezia de haiku, studii şi eseuri diverse, antologii, note, recenzii, traduceri, participările poetelor la congrese naţionale şi internaţionale, lansări de carte.
Nu lipsesc din volum fişele bibliografice ale celor doi autori; sunt reproduse diplomele obţinute la diferite concursuri internaţionale, o comunicare Haijini români premiaţi în ţară şi peste hotare, susţinută de Adina Enăchescu la Colocviul de toamnă, la Societatea de Haiku din Constanţa, 5,6,7, septembrie 2008, iar în final un indice de nume, care ajută cititorul grăbit să se orienteze mai uşor în universul liric subtil, alunecos, plin de graţie.
Dincolo de aspectul documentarist, autorii au ieşit în evidenţă prin selecţia haiku-urilor şi exprimarea impresiilor spontane. Florin Grigoriu remarcă: '' peisaj dincolo de timp ''( Cornelia Atanasiu), '' un haiku autentic, precum o acuarelă '' ( Cerasella Barbu ), '' un text plăcut, optimist. O joacă de două personaje ''( Ileana Buda ), '' o descriere atât de mincinoasă a clipei, încât şi Salvador Dali ar fi surprins'' ( Livia Ciupav ), '' nimic neadevărat, nimic livresc, nimic poetic, în sensul de făcut, încifrat, metaforic, dar câmpul poetic există'' ( Anastasia Dumitru ), '' poemul reflectă o stare de dezechilibru, o stare de solstiţiu a umbrei şi a persoanei'' ( Eugenia Faraon ), '' muzica acestui haiku are rol liniştitor ''( Coralia Ghiţă), '' într-un haiku apare o singură clipă, o stare , o experienţă, o descifrare'' ( Patricia Godoroja ), '' talentata eseistă vede în intercondiţionalitatea dintre lumi'' ( Clelia Ifrim ), '' imaginea este puternică, dinamică. Este ceea ce s-ar numi un haiku-metaforă...'' ( Daniela Leonte), '' poemul tulbură, emoţionează. Îmi plac aceste alăturări de solid şi fragil, de materialitate diafană şi aparentă...'' (Ana Marinoiu ). Şi exemplele ar putea continua, ceea ce demonstrează că haiku-ul românesc este un fenomen artistic deloc neglijabil.
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu, Autoare de haiku din România, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Creaţia românească de haiku şi specii înrudite a fost adunată în volume personale, colective, antologii, apreciată cu premii naţionale şi internaţionale, despre care au scris criticii literari, eseiştii, interpreţii specializaţi în micropoeme. Susţinând natura misterioasă a haiku-ului, autorii acestui volum au evidenţiat şi posibilitatea vindecării de bolile cotidianului , prin intermediul poeziei.
În al treilea rând , acest eseu cuprinde modele de haiku ale autoarelor din România, însoţite de câteva impresii ale antologatorilor, care se constituie într-un fel de lecţii privind bijuteriile lirice.
Este un capitol de rezistenţă care confirmă importanţa poetizării în spaţiul mioritic. În alte secţiuni sunt amintite bibliografii la poezia de haiku, studii şi eseuri diverse, antologii, note, recenzii, traduceri, participările poetelor la congrese naţionale şi internaţionale, lansări de carte.
Nu lipsesc din volum fişele bibliografice ale celor doi autori; sunt reproduse diplomele obţinute la diferite concursuri internaţionale, o comunicare Haijini români premiaţi în ţară şi peste hotare, susţinută de Adina Enăchescu la Colocviul de toamnă, la Societatea de Haiku din Constanţa, 5,6,7, septembrie 2008, iar în final un indice de nume, care ajută cititorul grăbit să se orienteze mai uşor în universul liric subtil, alunecos, plin de graţie.
Dincolo de aspectul documentarist, autorii au ieşit în evidenţă prin selecţia haiku-urilor şi exprimarea impresiilor spontane. Florin Grigoriu remarcă: '' peisaj dincolo de timp ''( Cornelia Atanasiu), '' un haiku autentic, precum o acuarelă '' ( Cerasella Barbu ), '' un text plăcut, optimist. O joacă de două personaje ''( Ileana Buda ), '' o descriere atât de mincinoasă a clipei, încât şi Salvador Dali ar fi surprins'' ( Livia Ciupav ), '' nimic neadevărat, nimic livresc, nimic poetic, în sensul de făcut, încifrat, metaforic, dar câmpul poetic există'' ( Anastasia Dumitru ), '' poemul reflectă o stare de dezechilibru, o stare de solstiţiu a umbrei şi a persoanei'' ( Eugenia Faraon ), '' muzica acestui haiku are rol liniştitor ''( Coralia Ghiţă), '' într-un haiku apare o singură clipă, o stare , o experienţă, o descifrare'' ( Patricia Godoroja ), '' talentata eseistă vede în intercondiţionalitatea dintre lumi'' ( Clelia Ifrim ), '' imaginea este puternică, dinamică. Este ceea ce s-ar numi un haiku-metaforă...'' ( Daniela Leonte), '' poemul tulbură, emoţionează. Îmi plac aceste alăturări de solid şi fragil, de materialitate diafană şi aparentă...'' (Ana Marinoiu ). Şi exemplele ar putea continua, ceea ce demonstrează că haiku-ul românesc este un fenomen artistic deloc neglijabil.
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu, Autoare de haiku din România, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 4 octombrie 2009
Adina A. Enăchescu- '' Dor de tine ''
Volumul Dor de tine, semnat de Adina A. Enăchescu, adună selectiv poeme tanka având o tematică diversă, care au atras atenţia prof. univ. dr. Marcel Crihană, autorul unei prefeţe substanţiale.
Un poem dezvăluie condiţia cârtiţei orbită de lumină, pentru a finaliza mai apoi într-un mediu cărturăresc, unde este evidenţiată, metaforic, lumina spirituală. În timp ce primele versuri exprimă, enunţiativ, linear, o secvenţă din viaţa unor vieţuitoare subterane, partea a doua construită după tehnica antitezei, reliefează opoziţia dintre ignoranţă şi cultură: '' Stând în lumină/cârtiţele orbesc şi / adeseori mor -/Întunericul lumii/e luminat doar de cărţi.''
Un alt poem are la bază demitizarea unei metafore blagiene care, golită de sensul figurat, trimite la alte realităţi semantice, concrete, sugerând ritmul universal. Marea trecere spre moarte rămâne doar o ficţiune, termenul abstract marea este înlocuit cu un omonim concret, menit să schiţeze cadrul acvatic, permanent :'' Marea trecere / dinspre viaţă -nspre moarte/ e o poveste-/Marea îşi leagănă lin / nedormitele valuri.''
Combustia interioară semnificată de focuri se află în antiteză cu realităţile exterioare, perisabile, sugerate de flori care se disting mai mult prin valoarea plastică. Pe de o parte mistuiri terestre şi spirituale, pe de altă parte, stingerea sugerată de cimitir, unde focul îşi află corespondent într-un epitet cromatic, floral, dublat de inversiune :'' Marile focuri / ale adâncurilor / din noi şi pământ-/În cimitirul din sat,/roşiile lalele''.
Într-o lume confuză, oamenii s-au îndepărtat de divinitate, fără a avea o ţintă precisă. Ei nu mai desluşesc acum chipul Mântuitorului în grâul cristoforic şi nici prezenţa lui Dumnezeu în macii roşii -succedanee ale picăturilor de sânge. E un delir universal, inexplicabil, fără finalitate : '' În macii roşii / Dumnezeu se odihneşte / în orice noapte-/ Omenirea aleargă / nebună spre altceva.'' Un oraş bacovian, aflat în delir, în suferinţă, surprinde printr-o notă optimistă : înflorirea măceşului la groapa de gunoaie. Cele câteva imagini poetice vizuale şi auditive pregătesc un final amintind de estetica urâtului, cu acorduri argheziene şi o antiteză care scoate în evidenţă opoziţia degradare-înflorire : '' Vuia oraşul / fremăta în delir, şi / străzile gemeau-/La groapa de gunoaie / înflorise măceşul.''
Un alt poem tanka înfăţişează'' o icoană'', în care nota dinamică este sugerată de clătinarea asinului, iar pacea interioară de un surâs divin. Din cele câteva repere geografice, biblice, nu lipsesc simbolurile suferinţei reprezentate de o floră însângerată : '' Spre Ierusalim / mergând pe albul asin / Iisus surâdea -/ pe Golgota mai cresc şi / acum maci însângeraţi.'' În alte texte întâlnim teme sociale, care au ca punct de plecare opoziţia dintre păsările oneste şi tâlharii de drumul mare. Poeta încearcă să explice acest behaviorism ciudat, prin efectele caniculei cu consecinţe nefaste la oameni şi la păsări. Comunicarea se opreşte la nivel constatativ, în linia unor banalităţi zilnice :'' Pe caniculă, / păsările se ascund /în verzi frunzişuri-/ Hoţii ies pe străzi, trufaşi...''.
O secvenţă matinală aduce în prim-plan spaţiul acvatic şi spaţiul terestru. Pe de o parte meduzele somnoroase, indiferente, purtate pe valuri, la nesfârşit, pe de altă parte, condiţia dramatică a oamenilor care îşi răsfoiesc, în memorie, agenda încărcată cu însemnări; meduzele încă mai dorm, oamenii s-au trezit îngânduraţi :'' Meduzele ies, / dimineaţa, pe valuri,/ plutind dorminde-/ Omenirea s-a trezit/ cu capul greu de gânduri.'' Într-un alt poem tanka , simbolurile graţiei sunt libelulele, prietenele apei şi culorilor, în altul macii sălbatici de lângă o gară pustie, în altul floarea soarelui îngândurată, în altul...
Adina A. Enăchescu, Dor de tine, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2007.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un poem dezvăluie condiţia cârtiţei orbită de lumină, pentru a finaliza mai apoi într-un mediu cărturăresc, unde este evidenţiată, metaforic, lumina spirituală. În timp ce primele versuri exprimă, enunţiativ, linear, o secvenţă din viaţa unor vieţuitoare subterane, partea a doua construită după tehnica antitezei, reliefează opoziţia dintre ignoranţă şi cultură: '' Stând în lumină/cârtiţele orbesc şi / adeseori mor -/Întunericul lumii/e luminat doar de cărţi.''
Un alt poem are la bază demitizarea unei metafore blagiene care, golită de sensul figurat, trimite la alte realităţi semantice, concrete, sugerând ritmul universal. Marea trecere spre moarte rămâne doar o ficţiune, termenul abstract marea este înlocuit cu un omonim concret, menit să schiţeze cadrul acvatic, permanent :'' Marea trecere / dinspre viaţă -nspre moarte/ e o poveste-/Marea îşi leagănă lin / nedormitele valuri.''
Combustia interioară semnificată de focuri se află în antiteză cu realităţile exterioare, perisabile, sugerate de flori care se disting mai mult prin valoarea plastică. Pe de o parte mistuiri terestre şi spirituale, pe de altă parte, stingerea sugerată de cimitir, unde focul îşi află corespondent într-un epitet cromatic, floral, dublat de inversiune :'' Marile focuri / ale adâncurilor / din noi şi pământ-/În cimitirul din sat,/roşiile lalele''.
Într-o lume confuză, oamenii s-au îndepărtat de divinitate, fără a avea o ţintă precisă. Ei nu mai desluşesc acum chipul Mântuitorului în grâul cristoforic şi nici prezenţa lui Dumnezeu în macii roşii -succedanee ale picăturilor de sânge. E un delir universal, inexplicabil, fără finalitate : '' În macii roşii / Dumnezeu se odihneşte / în orice noapte-/ Omenirea aleargă / nebună spre altceva.'' Un oraş bacovian, aflat în delir, în suferinţă, surprinde printr-o notă optimistă : înflorirea măceşului la groapa de gunoaie. Cele câteva imagini poetice vizuale şi auditive pregătesc un final amintind de estetica urâtului, cu acorduri argheziene şi o antiteză care scoate în evidenţă opoziţia degradare-înflorire : '' Vuia oraşul / fremăta în delir, şi / străzile gemeau-/La groapa de gunoaie / înflorise măceşul.''
Un alt poem tanka înfăţişează'' o icoană'', în care nota dinamică este sugerată de clătinarea asinului, iar pacea interioară de un surâs divin. Din cele câteva repere geografice, biblice, nu lipsesc simbolurile suferinţei reprezentate de o floră însângerată : '' Spre Ierusalim / mergând pe albul asin / Iisus surâdea -/ pe Golgota mai cresc şi / acum maci însângeraţi.'' În alte texte întâlnim teme sociale, care au ca punct de plecare opoziţia dintre păsările oneste şi tâlharii de drumul mare. Poeta încearcă să explice acest behaviorism ciudat, prin efectele caniculei cu consecinţe nefaste la oameni şi la păsări. Comunicarea se opreşte la nivel constatativ, în linia unor banalităţi zilnice :'' Pe caniculă, / păsările se ascund /în verzi frunzişuri-/ Hoţii ies pe străzi, trufaşi...''.
O secvenţă matinală aduce în prim-plan spaţiul acvatic şi spaţiul terestru. Pe de o parte meduzele somnoroase, indiferente, purtate pe valuri, la nesfârşit, pe de altă parte, condiţia dramatică a oamenilor care îşi răsfoiesc, în memorie, agenda încărcată cu însemnări; meduzele încă mai dorm, oamenii s-au trezit îngânduraţi :'' Meduzele ies, / dimineaţa, pe valuri,/ plutind dorminde-/ Omenirea s-a trezit/ cu capul greu de gânduri.'' Într-un alt poem tanka , simbolurile graţiei sunt libelulele, prietenele apei şi culorilor, în altul macii sălbatici de lângă o gară pustie, în altul floarea soarelui îngândurată, în altul...
Adina A. Enăchescu, Dor de tine, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2007.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 25 septembrie 2009
Oprica Pădeanu - '' Jocul libelulei ''
Oprica Pădeanu scrie un haiku prin excelenţă naturist ( versiune engleză : Vasile Moldovan ), bazat pe continuităţi şi discontinuităţi, pe valorificarea unor motive poetice în evantai, reliefând o mare varietate de nuanţe. Sfârşitul zilei este evidenţiat constatativ de substantivul nearticulat înserare, după care urmează o construcţie metaforică explicativă :'' Înserare -/singurele lumini / ghioceii bunicii.'' Un alt amurg este dominat de cromatica maladivă, amintind de Bacovia, unde epitetul metaforic ''zări sângerii '' caracterizează uranicul, în timp ce spaţiul teluric se vrea o replică, în aceeaşi tonalitate, a câmpului de maci : ''Zări sângerii -/învăluit în amurg /câmpul de maci.'' Interesant, atât ca mesaj cât şi ca sintaxă poetică, un alt haiku scoate în evidenţă gingăşia unei libelule împinsă de vântul năbădăios. Dar, forţa eoliană are aici semnificaţie mai adâncă sugerând prin trecerea podului, drumul micii zburătoare în nefiinţă :'' O libelulă-/singur vântul toamnei/ o trece podul.''
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit :'' Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor : ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real ( un pescăruş rănit ) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală : ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă :'' Ploaia de toamnă-/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard :'' Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate ; un decupaj dintr-o natură artificială : ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea ( dealul ) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om -natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz :'' Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor :'' Mare secetă-/ în ochii lebedelor/ dansează lacul '', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Oprica Pădeanu, Jocul libelulei, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mr georgebadarau
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit :'' Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor : ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real ( un pescăruş rănit ) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală : ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă :'' Ploaia de toamnă-/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard :'' Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate ; un decupaj dintr-o natură artificială : ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea ( dealul ) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om -natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz :'' Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor :'' Mare secetă-/ în ochii lebedelor/ dansează lacul '', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Oprica Pădeanu, Jocul libelulei, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mr georgebadarau
duminică, 20 septembrie 2009
Ştefan G. Theodoru -'' Încă un pas ''
Ştefan G. Theodoru a atras atenţia unor critici şi istorici literari cu micropoemele sale expresive, de o mare simplitate, în maniera haiku-ului clasic. Natura veşnică surprinsă în toată splendoarea ei, într-o zi însorită, dezvăluie condiţia umană efemeră, reprezentată de un bătrân epuizat: '' Soare cald de Mai -/un bătrân se odihneşte / rezemat de gard .'' Mai întotdeauna antiteza îi facilitează poetului reliefarea a două planuri : astral şi terestru. De pildă, spaţiul montan, ascensional, în picaj cu valuri de ceaţă, în timp ce spaţiul terestru de la poalele muntelui este domol, mioritic, puţin monoton cu turmele urcând:'' Din vârf de munte / valurile de ceaţă -/ urcă turmele.''
Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia :'' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor ( în linie picturală întreruptă ) la care se adaugă vegetalul perisabil ( păpădia ) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte : '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul : '' Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă : '' Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant : Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul ( căpriorul culcat în zăpadă ) este amplificat de cromatic ( pata roşie ) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit : '' Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''
Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar. ''
Ştefan G. Theodoru, Încă un pas , Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mrgeorgebadarau
Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia :'' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor ( în linie picturală întreruptă ) la care se adaugă vegetalul perisabil ( păpădia ) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte : '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul : '' Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă : '' Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant : Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul ( căpriorul culcat în zăpadă ) este amplificat de cromatic ( pata roşie ) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit : '' Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''
Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar. ''
Ştefan G. Theodoru, Încă un pas , Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mrgeorgebadarau
luni, 14 septembrie 2009
Valentin Nicoliţov - '' Exerciţii de respiraţie''
Ultima apariţie editorială, semnată de Valentin Nicoliţov, este un roman erotic, în care se amestecă tradiţia cu modernitatea, tensiunea cu stările de acalmie, enigmaticul cu divagaţiile pe teme existenţiale. Concepută în manieră eseistică, această naraţiune la persoana I are un prolog şi un epilog, unde naratorul se referă la caracterul exclusiv ficţional al scriiturii şi la câteva secvenţe realiste , întâmplătoare.
În prolog sunt invocate , indirect, acte gratuite, amintind până la un punct de gidism, deşi realitatea la care face trimitere este de astă dată una americană. Locuitorii unui mic oraş, într-o zi anume fac un gest inexplicabil: ies de-a lungul căii ferate şi îşi dau pantalonii jos, la trecerea expresului... Monotonie, neînţelegere, plictiseală?
Naratorul a descoperit într-o carte de yoga un capitol despre exerciţiile de respiraţie, pe care le-a aplicat ori de câte ori intervenea ceva neclar. Şi funcţiona... În viaţa inginerului Bogdan Predescu se acumulase atâta monotonie încât se hotărăşte să o părăsească pe Victoria, soţia lui şi să se întoarcă pe meleagurile natale.
Atent la detalii, scriitorul reuşeşte să schiţeze câteva portrete, să contureze fizionomii, să improvizeze microacţiuni care să justifice atitudinea protagoniştilor. Mai întâi remarcăm un portret în oglindă al inginerului Predescu, bărbat la 40 de ani, cu o căsnicie distrusă. Apoi portretul Silviei, iubirea lui de altădată, pe care o va regăsi în final şi schiţate fugar alte câteva figuri feminine, în tonuri cenuşii, reliefând mai mult notele sociale: Victoria, banala profesoară din capitală, doamna Lenuţa, vecina de la Focşani, creionată la repezeală, din trăsături grosolane şi Mărioara din Soveja, un fel de ''floare ofilită'' sadoveniană, obligată de împrejurări, să trăiască într-o pensiune izolată, alături de soţul ei , invalid.
Naraţiunea, bazată pe întoarcerea în timp, prezintă secvenţele în ordine cronologică, alternând din când în când trecutul cu prezentul. Ieşirea din monotonie se face, textual, printr-o frază caligrafiată pe o carte de vizită : ''Am plecat definitiv. Nu mă căuta, nu mă întorc ''. Prin acumulări de situaţii, prin explorări în psihologia protagonistului, naratorul evidenţiază câteva situaţii dilematice: nu ştia unde să plece, antiteza urbanismul cartierului Colentina şi atmosfera ceţoasă, rustică, peisajul de toamnă din provincie, nostalgia vremurilor de odinioară în care se conturează chipul mamei, casa coşcovită pe alocuri, mormântul mamei lăsat în paragină.
Până acum, o naraţiune socială, în linia lui Cezar Petrescu, având o acţiune care se încheagă treptat din motive narative colaterale, cum ar fi: Milică muşcat de un câine turbat, primele elemente de civilizaţie modernă în viaţa satului ( un petromax, patefonul, radio cu acumulatori etc. ). Dar , naraţiunea lui Valentin Nicoliţov este în acelaşi timp şi o tulburătoare poveste de dragoste, în cele mai bune pagini ale sale. Silvia, pe care naratorul o reîntâlneşte la Focşani, iubirea de altădată, era fiica unui locotenent -colonel de miliţie, atins de senilitate. Îmbinând genul epistolar cu cel reportericesc, naratorul aminteşte de tehnica lui Camil Petrescu din '' Patul lui Procust'', atunci când inserează două scrisori-document în substanţa narativă. Una este scrisă de Silvia, are un caracter exotic, înfăţişând un naufragiu şi complicaţiile tinerei doamne cu un negru, alături de care supravieţuise, iar cealaltă reprezintă mărturiile tatălui Silviei, în puţinele momente de luciditate, fiind un fel de fişă clinică, după tehnica H.P. Bengescu.
Eroina încearcă să se vindece prin destăinuire şi după moartea tatălui reface idila cu Bogdan Predescu.
Valentin Nicoliţov, Exerciţii de respiraţie, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
MrGeorgebadarau
www.edu. ro
În prolog sunt invocate , indirect, acte gratuite, amintind până la un punct de gidism, deşi realitatea la care face trimitere este de astă dată una americană. Locuitorii unui mic oraş, într-o zi anume fac un gest inexplicabil: ies de-a lungul căii ferate şi îşi dau pantalonii jos, la trecerea expresului... Monotonie, neînţelegere, plictiseală?
Naratorul a descoperit într-o carte de yoga un capitol despre exerciţiile de respiraţie, pe care le-a aplicat ori de câte ori intervenea ceva neclar. Şi funcţiona... În viaţa inginerului Bogdan Predescu se acumulase atâta monotonie încât se hotărăşte să o părăsească pe Victoria, soţia lui şi să se întoarcă pe meleagurile natale.
Atent la detalii, scriitorul reuşeşte să schiţeze câteva portrete, să contureze fizionomii, să improvizeze microacţiuni care să justifice atitudinea protagoniştilor. Mai întâi remarcăm un portret în oglindă al inginerului Predescu, bărbat la 40 de ani, cu o căsnicie distrusă. Apoi portretul Silviei, iubirea lui de altădată, pe care o va regăsi în final şi schiţate fugar alte câteva figuri feminine, în tonuri cenuşii, reliefând mai mult notele sociale: Victoria, banala profesoară din capitală, doamna Lenuţa, vecina de la Focşani, creionată la repezeală, din trăsături grosolane şi Mărioara din Soveja, un fel de ''floare ofilită'' sadoveniană, obligată de împrejurări, să trăiască într-o pensiune izolată, alături de soţul ei , invalid.
Naraţiunea, bazată pe întoarcerea în timp, prezintă secvenţele în ordine cronologică, alternând din când în când trecutul cu prezentul. Ieşirea din monotonie se face, textual, printr-o frază caligrafiată pe o carte de vizită : ''Am plecat definitiv. Nu mă căuta, nu mă întorc ''. Prin acumulări de situaţii, prin explorări în psihologia protagonistului, naratorul evidenţiază câteva situaţii dilematice: nu ştia unde să plece, antiteza urbanismul cartierului Colentina şi atmosfera ceţoasă, rustică, peisajul de toamnă din provincie, nostalgia vremurilor de odinioară în care se conturează chipul mamei, casa coşcovită pe alocuri, mormântul mamei lăsat în paragină.
Până acum, o naraţiune socială, în linia lui Cezar Petrescu, având o acţiune care se încheagă treptat din motive narative colaterale, cum ar fi: Milică muşcat de un câine turbat, primele elemente de civilizaţie modernă în viaţa satului ( un petromax, patefonul, radio cu acumulatori etc. ). Dar , naraţiunea lui Valentin Nicoliţov este în acelaşi timp şi o tulburătoare poveste de dragoste, în cele mai bune pagini ale sale. Silvia, pe care naratorul o reîntâlneşte la Focşani, iubirea de altădată, era fiica unui locotenent -colonel de miliţie, atins de senilitate. Îmbinând genul epistolar cu cel reportericesc, naratorul aminteşte de tehnica lui Camil Petrescu din '' Patul lui Procust'', atunci când inserează două scrisori-document în substanţa narativă. Una este scrisă de Silvia, are un caracter exotic, înfăţişând un naufragiu şi complicaţiile tinerei doamne cu un negru, alături de care supravieţuise, iar cealaltă reprezintă mărturiile tatălui Silviei, în puţinele momente de luciditate, fiind un fel de fişă clinică, după tehnica H.P. Bengescu.
Eroina încearcă să se vindece prin destăinuire şi după moartea tatălui reface idila cu Bogdan Predescu.
Valentin Nicoliţov, Exerciţii de respiraţie, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
MrGeorgebadarau
www.edu. ro
luni, 22 iunie 2009
Magdalena Dale, Vasile Moldovan - '' Mireasmă de tei''
Volumul ''Mireasmă de tei ''cuprinde poeme renga, un dialog între MD şi VM, două voci lirice aparţinând unor iniţiaţi în poezia de tip nipon. În '' Ilustrate de Anul Nou'', cei doi se completează în metafore, luna primeşte lumina nu de la soare, ci de la beteala pomului de Crăciun, iar colindătorii sunt reliefaţi în imagini olfactive, tulburaţi de miresme:'' Poveste de iarnă-/luna de staniol luminând / Pomul de Crăciun//Colindătorii dau de/mireasma de cozonac.''
Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: '' Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''
Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării:'' Urme proaspete / prin vechea trecătoare- / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''.
În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică :'' O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult '' Oda bucuriei ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: '' Zorii Anului Nou- /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei ''. Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului : '' Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei- /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine .''
Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: '' Şi cel dintâi surâs : / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase : '' Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul. ''
Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile : '' Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul. '' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de '' ramura de măslin '', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi : '' Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală.''
Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor :'' Apa sfinţită / într-o butelie de plastic- / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă :/ câinii mâncând prăjituri...''
În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare : '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Criza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime ; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic :'' Ora prânzului- / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod.''
Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive : '' Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău. '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi , o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: '' Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.''
Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă.'' În jur se mai văd pustietăţi semnificate de '' mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu '' rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Pheonix.
Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate : '' Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse ( '' colţ al odăii '', '' gura sobei '' ), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor : '' Toată pădurea / într-un colţ al odăii : /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.''
În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de '' mâţişoare '': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei- /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.''
Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare : '' Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina'' calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii.E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''
Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale : '' Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei :'' O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules.''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare ; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă : ''Pauză pe ogor :/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''
În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere : '' Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă-/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă : ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''
Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula :MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după :''unde sunt zăpezile de altădată?'':'' Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''.
Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală.'' Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre '' voalurile'' căruia se conturează miraculosul halou al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă ''par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri : ''Pământ pârjolit-/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''
Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor '' ghemotoace albe '', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator :'' În vântul tăios / ghemotoace albe-/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor '' triluri vesele '', care vin dinspre crâng :'' Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.''
Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în linişta bisericii luminată de trandafiri albi: '' Sub icoane / cununi din spicele de grâu-/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru : ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.''
Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui '' homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală : '' Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale :'' Simfonie în alb-/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.''
Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la '' dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii :''Picuri de soare-/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea ( viaţa şi moartea ) :'' Femeia singură / mângâindu-şi pântecul-/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.''
Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi : '' Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot.'' O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'' : '' Văpaia rece-/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''
Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii : ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale-/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri.'' În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice ( Parcul Copou ) şi culturale, eminesciene ( ''lumină lină ''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol : '' Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''
Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene ; un echilibru , susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei :'' Vântul bate /când din nord când din sud-/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele(uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire :'' Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''
Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă :'' Deschid fereastra :/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm ( o noapte albă ) şi a două tipuri de habitat:uman ( cu colindători ) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor : '' În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii.''
Motivul poetic al'' luminii'' este valorificat în două ipostaze :lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii ) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii : '' În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii.''Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră :'' Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.''
În lipsa luminii electrice are loc , totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă :'' Pană de curent-/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.''
Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii -limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii ( tunet- coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi : ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.''
Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic ( Flăcări pe frunze ) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui :Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.''
Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri : '' Neaua topită-/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. '' Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă :'' Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de
vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''
Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului '' pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu '' neaua pură'', succedaneu al oglinzii :''Prima ninsoare :/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate :'' Vară bogată-/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.''
Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie :luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.''
Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii '' peste noapte'' :'' Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o '' perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte : '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada-/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.''
O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia : '' Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă.'' Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism :''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă-/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''
Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici ( prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente :'' Chipuri de copii / privind de la fereastră :/prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări.'' Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută :'' Spuma mării/ spălând plaja aurie-/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.''
Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul : ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii :'' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''
Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă:'' Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte -o libelulă.''
Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă- fluture:''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture.''O perspectivă tristă oferă un autentic '' Peisaj marin''schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie ( pescăruşi, ciori ) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială :'' Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.''
În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer ) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut:'' Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă-/pe puntea vaporului / primele umbrele.''
Din secţiunea '' Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii ( porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor ( alb-negru ), de opoziţia spaţială ( deschidere- acoperişul bisericii ) şi ( închidere- loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului ( '' La pândă''). Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie .'' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' ( ''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: '' O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor.
Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei, Editura Făt- Frumos, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: '' Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''
Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării:'' Urme proaspete / prin vechea trecătoare- / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''.
În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică :'' O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult '' Oda bucuriei ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: '' Zorii Anului Nou- /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei ''. Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului : '' Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei- /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine .''
Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: '' Şi cel dintâi surâs : / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase : '' Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul. ''
Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile : '' Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul. '' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de '' ramura de măslin '', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi : '' Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală.''
Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor :'' Apa sfinţită / într-o butelie de plastic- / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă :/ câinii mâncând prăjituri...''
În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare : '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Criza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime ; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic :'' Ora prânzului- / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod.''
Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive : '' Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău. '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi , o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: '' Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.''
Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă.'' În jur se mai văd pustietăţi semnificate de '' mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu '' rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Pheonix.
Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate : '' Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse ( '' colţ al odăii '', '' gura sobei '' ), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor : '' Toată pădurea / într-un colţ al odăii : /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.''
În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de '' mâţişoare '': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei- /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.''
Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare : '' Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina'' calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii.E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''
Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale : '' Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei :'' O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules.''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare ; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă : ''Pauză pe ogor :/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''
În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere : '' Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă-/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă : ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''
Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula :MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după :''unde sunt zăpezile de altădată?'':'' Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''.
Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală.'' Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre '' voalurile'' căruia se conturează miraculosul halou al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă ''par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri : ''Pământ pârjolit-/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''
Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor '' ghemotoace albe '', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator :'' În vântul tăios / ghemotoace albe-/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor '' triluri vesele '', care vin dinspre crâng :'' Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.''
Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în linişta bisericii luminată de trandafiri albi: '' Sub icoane / cununi din spicele de grâu-/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru : ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.''
Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui '' homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală : '' Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale :'' Simfonie în alb-/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.''
Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la '' dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii :''Picuri de soare-/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea ( viaţa şi moartea ) :'' Femeia singură / mângâindu-şi pântecul-/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.''
Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi : '' Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot.'' O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'' : '' Văpaia rece-/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''
Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii : ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale-/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri.'' În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice ( Parcul Copou ) şi culturale, eminesciene ( ''lumină lină ''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol : '' Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''
Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene ; un echilibru , susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei :'' Vântul bate /când din nord când din sud-/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele(uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire :'' Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''
Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă :'' Deschid fereastra :/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm ( o noapte albă ) şi a două tipuri de habitat:uman ( cu colindători ) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor : '' În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii.''
Motivul poetic al'' luminii'' este valorificat în două ipostaze :lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii ) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii : '' În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii.''Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră :'' Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.''
În lipsa luminii electrice are loc , totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă :'' Pană de curent-/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.''
Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii -limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii ( tunet- coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi : ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.''
Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic ( Flăcări pe frunze ) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui :Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.''
Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri : '' Neaua topită-/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. '' Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă :'' Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de
vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''
Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului '' pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu '' neaua pură'', succedaneu al oglinzii :''Prima ninsoare :/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate :'' Vară bogată-/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.''
Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie :luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.''
Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii '' peste noapte'' :'' Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o '' perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte : '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada-/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.''
O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia : '' Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă.'' Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism :''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă-/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''
Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici ( prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente :'' Chipuri de copii / privind de la fereastră :/prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări.'' Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută :'' Spuma mării/ spălând plaja aurie-/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.''
Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul : ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii :'' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''
Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă:'' Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte -o libelulă.''
Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă- fluture:''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture.''O perspectivă tristă oferă un autentic '' Peisaj marin''schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie ( pescăruşi, ciori ) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială :'' Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.''
În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer ) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut:'' Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă-/pe puntea vaporului / primele umbrele.''
Din secţiunea '' Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii ( porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor ( alb-negru ), de opoziţia spaţială ( deschidere- acoperişul bisericii ) şi ( închidere- loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului ( '' La pândă''). Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie .'' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' ( ''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: '' O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor.
Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei, Editura Făt- Frumos, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
luni, 1 iunie 2009
Valentin Nicoliţov - De la un poem la altul
Antologia lui Valentin Nicoliţov ( Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2008 ) cuprinde poeme haiku, haibun, haiga în limbile română, engleză, franceză şi precizări terminologice în legătură cu aceste specii literare. Interesante sunt frazele despre haiga, specie mai puţin cunoscută în literatura româneasca şi temele haiku-ului modern: teme din mediu urban, zonele dezafectate în care au trăit oamenii şi în care au mai rămas câte un câine vagabond, aurolacii şi cerşetorii de la intrările de metrou, o stradă pustie cu un indicator la colţ.
Prima secţiune a cărţii reprezintă o selecţie de poeme haiku. Permanenţa interogaţiilor existenţiale este evidenţiată în prima zi a anului. Timpul prezent se suprapune peste timpul trecut, continuitatea şi fragmentul se asociază în aceeaşi imagine filmică, într-un haiku de o mare simplitate, la nivel constatativ: '' Prima zi din an-/ rămân întrebările / din anul trecut ''. Atmosfera latină, văzută cu ochiul turistului, împrumută ceva din decorul filmelor neorealiste, aducând în prim-plan civilizaţia de periferie, cu ferestre murdare, camuflate de rufele întinse la uscat. E un interior, care aparent se refuză contemplatorului: '' Turist la Napoli /ferestre murdare / cârpe la uscat ''.
Revenind obsesiv la prima zi a anului, poetul se lasă cuprins de vraja cotidianului, de mirajul erotic sugerat de calendarul cu femei goale, sau se mulţumeşte să admire pozele din albume de vacanţă: '' Prima zi din an- /privesc fotografii / de astă vară .''O noapte, care ar trebui să fie întotdeauna fascinantă, este dominată de tristeţe, are arhitectură sărăcăcioasă şi un univers reprodus ca în peştera lui Platon. Într-o casă pustie, locuiesc doar imagini care animă discret atmosfera dezolantă: ''Noapte de An Nou- /doar poze pe pereţi / în casa pustie ''. Noua perspectivă a ghiocelului, de cele mai multe ori, are la bază reveria romantică, lumea amintirilor, vremurile de altădată: ''Primul ghiocel.../îl cumpăr să-mi amintesc / de tinereţe.''
Primăvara e un anotimp al dezlănţuirilor vegetale dar şi sexuale, sub semnul soarelui, când femeile privesc un cuplu canin, cuprins de febra împerecherilor; o imagine vizuală cu conotaţii care trimit la psihanaliză : '' Soare de april /două femei privesc /doi câini împerecheaţi.''
Un alt haiku se caracterizează printr-un decor luxuriant, în care ornamentalul şi sentimentalul se completează. Mai întotdeauna, cireşul este admirat pentru valoarea lui plastică. În acest cadru superb se perindă perechile de îndrăgostiţi, mereu altele, care asigură continuitate sentimentului erotic, dar şi graţie, simetrie, mişcare domoală, extaz: ''Cireşi în floare- /şi o altă fată la braţ /cu un alt băiat.'' Uneori, zilele de primăvară aduc o notă de nostalgie în peisajul proaspăt. Abundenţa vegetativă nu poate înlocui lipsa mamei, într-un spaţiu intim, familiar, care este grădina. În câteva cuvinte, poetul sugerează condiţia efemeră a omului, în raport cu veşnicia naturii: ''Zi de martie -/învie doar florile /în grădina mamei.''
Într-un alt micropoem este poetizat'' balconul '', prelungire a spaţiului interior, între cer şi pământ, marcat de singurătatea poetului. Comuniunea om- natură este reliefată printr-o imagine tactilă, în care, fiinţa gânditoare este atinsă de o floare. Numele acesteia, ''muşcată'', amplifică răscolul simţurilor, amintind de analogia femeie - floare: ''Singur în balcon- / floarea unei muşcate/ îmi atinge faţa ''. Noaptea de vară nu are note coşbuciene, fiind mai degrabă o meditaţie, o răsfrângere în propria-i conştiinţă, simbolizată de lună, acum un succedaneu al oglinzii. E o imagine vizuală a depărtărilor şi a contopirii pământ -cosmos: ''Noapte de vară- /privesc de unul singur / omul din Lună''. O altă noapte de vară înfăţişează teluricul în ceea ce are mai banal, construit pe opoziţia'' sunet- zgomot''. Melodiosul concert al greierilor este întrerupt brusc de zgomotosul şi enervantul sforăit al bunicului. În ultimele versuri distingem şi opoziţiile : senectute- tinereţe; urieşenie- miniatural:'' Noapte de vară- / sforăind bunicul /alungă greierii.''
Un excelent micropoem are o notă teatrală, clovnescă, reliefând mişcările unei marionete cu înfăţişare tragicomică. Pe neaşteptate , au loc dezlănţuiri stihiale, menţionate într-un fragment de buletin meteo. În linia lui George Topârceanu, poetul recurge la personificare pentru a sugera starea de panică, dar nu starea plantelor, ci a unei sperietori cu atribute umane: ''Vine furtuna- /sperietoarea-şi strânge/ vechile zdrenţe.''
Într-o noapte adâncă, artistul are presentimentul morţii, auzind cântecul cucuvelei. În folclorul românesc, pasărea are viziuni thanatice, înfioară şi este izgonită de peste tot. De data aceasta , simbolul funerar se încarcă de mister, în urma transferării păsării din spaţiul teluric în cel cosmic:''Noapte adâncă-/cântecul cucuvelei/ vine din Lună.''
Altădată, constatăm un conflict nedeclarat între om şi micile vietăţi care, cu bâzâitul lor ,fac nopţile chinuitoare. O acumulare de consoane dă expresivitate unei metafore fonetice, semnificând bâzâitul ţânţarului, iar jocul vocalelor din următoarele versuri sugerează chinul nocturn:'' Ţânţar bâzâind- / nu voi putea să dorm / nici noaptea asta.'' Un ritual în plină desfăşurare este cel al băutorilor de bere. Imaginea statuară a acestora, cu paharele goale în mâini, a devenit o măsură a timpului torid. Sfârşitul ritualului echivalează cu sfârşitul anotimpului călduros:'' Băutori de bere / cu pahare goale-/sfârşitul verii.''
Un peisaj autumnal ar fi trecut neobservat, dacă nu s-ar fi rătăcit un fluture, într-un univers artificial. E o ultimă secvenţă din peripeţiile micii vietăţi atrase de floarea din plastic. Antiteza fluture- floare semnifică opoziţia ''viaţă - moarte'', sau altfel spus , fluturele se îndreaptă spre neant: '' Zi de toamnă -/un fluture poposit / pe floarea din plastic.'' În unele micropoeme, poetul dezvoltă teme din actualitate, poetizând elemente ale civilizaţiei moderne, între care şi'' becul''. Tema esenţială este'' ameţeala'' surprinsă în plan terestru, dar şi în văzduh. În primul plan, reperul este reprezentat de poet pe o terasă, iar în cel de-al doilea plan, obiectul în jurul căruia se învârte o molie este'' becul'': ''Singur pe terasă / şi o molie ameţită / în jurul becului .''
Câteva elemente de pastel aflăm într-un haiku pe tema degradării materiei, a trecerii timpului, având ca punct de plecare opoziţia'' viaţă- moarte''. În atmosfera simbolistă, omul îşi măsoară existenţa cu semnele morţii vegetale, undeva , într-un parc , pe o bancă : '' Frunze moarte / lângă tine pe bancă -/ încă o toamnă...'' Comuniunea omului cu natura este secretă, intimă, presupunând asocieri neaşteptate (frunză - iubită ), la vreme de seară. Iubita a plecat asemeni ultimei frunze:'' Seara a plecat / ultima frunză din ram,/ dar şi iubita.''Aşadar, degradarea vegetală se asociază cu degradarea sentimentală.
Într-un alt micropoem sunt reliefate ritmurile morţii, în spaţiul parcului, unde două obiecte au valoare de simbol: balansoarul semnifică timpul universal, iar'' frunza'' simbolizează timpul biologic, efemer. Prin asocierea lor, poetul sugerează armonia cosmică, echilibrul, nevoia de ritm, finit şi infinit: ''Plimbare prin parc-/ un balansoar leagănă / o frunză moartă. '' Motivul melcului, de sorginte barbiană, apare într-un haiku, unde două obiecte prevestesc schimbări ale vremii : '' melcul '' îngheţat şi '' frunzele '' uscate. Acestea fac parte dintr-un decor funerar, care permite interpretări ezoterice. În final, se exprimă o stare neliniştitoare: ''Un melc îngheţat / printre frunze uscate-/ vine iarna grea.''
Rar întâlnim într-un text liric analogia'' cimitir- spital''. Un micropoem dezvoltă acestă temă, înfăţişând cimitirul cu cruci acoperite de zăpadă. Culoarea face trimitere la saloanele de spital şi atmosfera devine înfricoşătoare pentru un posibil vizitator : ''Zi de vizită / Pe crucile din cimitir / un strat gros de nea.'' Linişte, singurătate, atmosferă glacială într-un micropoem în linia liricii de notaţie ; un micropoem care sugerează însingurarea prin adjective: '' adâncă'', '' părăsită'', '' mari'' , acumulări de ninsoare, cadenţe hibernale învăluind necuprinsul. În observaţia iniţială referitoare la'' linişte'' intuim o stare de nelinişte, iar analogia poetului cu o'' casă părăsită'' este previzibilă: '' Linişte adâncă /Pe casa părăsită / ninge cu fulgi mari ''.
Alteori, metamorfozele naturii sunt asociate cu închiderea stagiunii la circ. La urma urmei intrarea în moarte ('' prima ninsoare '') poate fi interpretată ca un spectacol tragic, în care arta se salvează migrând spre un context favorabil. Dar totul depinde de spectator? se întreabă laconic, poetul : '' Prima ninsoare-/ circul ambulant pleacă./ Spre ţări mai calde?''. Într-o iarnă răscolită de viscol, pe o stradă, abia se zăreşte o bătrână cu o pisică în braţe. E o stampă de epocă în care senectutea, decrepitudinea se află în consonanţă cu glacialitatea naturii. Bătrâna este adusă din folclorul românesc, iniţiată în tainele vrăjitoriei, purtând în braţe un adjuvant magic, în care recunoaştem pisica :'' Ninge viscolit -/pe stradă o bătrână / c-o pisică -n braţe ''.
Atunci când întunericul se amestecă involuntar cu amorţeala frigului, atmosfera devine halucinantă, cu obsesii erotice şi poetul descoperă lenjeria intimă a vecinei, pe o sfoară. E o imagine cu efect de narcotic, în care bănuim, dincolo de atmosfera îngheţată, combustiile interioare ale contemplatorului :'' Seară de iarnă-/ chiloţii vecinei / îngheţaţi pe sfoară''. Din nou în imaginarul civilizaţiei moderne; un restaurant pustiu, unde două fiinţe savurează plăcerea alcoolului: poetul şi o muscă rătăcită. Aici solitudinea se completează cu dizgraţiosul reprezentat de mica zburătoare: ''Restaurant gol -/ doar eu şi o muscă bem/ halba cu bere.''
Trecerea timpului este semnificată în stil sorescian, de mijloacele de transport. Şi undeva, într-un cadru balcanic, o femeie smolită la faţă, întrerupe reveria, cerând o ţigară. E o secvenţă temporală decupată din timpul universal, care aduce în prim-plan o ţigancă, interesantă prin nota exotică şi prin atributele fertilităţii: '' Tren de călători-/ o ţigancă c-un copil / cere -o ţigară.''
Altădată, încăperile au aspect de muzeu cu obiecte care tulbură vizitatorul prin valoarea simbolică. Ele sunt auxiliarele organelor de simţ, care au dispărut în lumea amintirilor : '' Curăţenie-/pe masa bunicului/ ultimii ochelari''. Dacă altădată restaurantul era pustiu, acum gălăgia din bar, rotocoalele de fum, ochii injectaţi de băutură, configurează un tablou obişnuit , pe tema banalului. Printr-o enumeraţie succintă, poetul evidenţiază nimicurile zilnice, dintr-o gară, în care sosirile se intersectează cu plecările :'' Bufetul gării/ fum, vodcă, ochi înroşiţi/ şi gălăgie''.
Raportul dintre realitate şi ficţiune este evidenţiat de o molie şi de imaginea filmică. Din spaţiu interior (dulapul ) o molie zboară finalizând într-un picaj, care deteriorează ficţiunea. Acest salt aminteşte de atitudinea broscuţei, din poezia clasică japoneză:'' Zburând din dulap / o molie pe ecran/ strică programul''.
Cu tot dramatismul ei, viaţa are şi secvenţe fascinante. Împrumutând de la romantici tema '' lumea ca teatru'', poetul imaginează încântat un spectacol comic, întrerupt de căderea cortinei. Aceasta desparte lumea noastră , de lumea cealaltă şi revenirea la realitate este dureroasă:''Cortina cade/ s-a sfârşit comedia / rămân cu drama.'' Având la bază acumularea de imagini, eul liric schiţează portretul iubitei în linii domoale, insistând asupra ochilor, a strălucirii lor, mai presus decât a cerului senin. Metafora este de sorginte populară, câştigă în concizie, expresivitate, unduire melodică: '' Cerul senin-/ mai multe stele-n ochii/ iubitei mele.'' Aceeaşi temă apare într-un alt haiku; se schimbă culoarea ochilor, unitatea temporală, dar se menţine strălucirea ochilor negri, blagieni, din '' Izvorul nopţii''. Aceştia sunt succedaneele luminilor după stingere:''Sting luminile-/mă ghidează strălucitori / negri, ochii tăi''.
Într-un amurg, se conturează dualitatea'' corpul iubitei- umbra corpului'', aceasta din urmă având atribute existenţiale proprii. Umbra nu este o răsfrângere a materiei, are independenţă şi ar dori să se desprindă de corp, ca în prozele romanticilor. Dar destinul nemilos o împinge în întunericul care se revarsă treptat: '' Apus de soare-/ la plecare umbra ta / ar mai rămâne ''. Un portret schiţat , în câteva linii cenuşii, înfăţişează atmosfera unui cimitir, în care poetul rătăceşte îngândurat. În aceste cadre, solitudinea se amplifică, deşi poetului îi ţine companie o pasăre cu însuşiri malefice. Imaginea vizuală se îmbină cu imaginea auditivă, reliefând un contrast coloristic, ameninţător, de natură simbolistă : '' Singur prin cimitir-/ doar o cioară croncăne / pe-o cruce albă.''
În acelaşi cimitir trist, în care s-a aşternut de multă vreme tăcerea, poetul constată cu amărăciune, condamnarea la anonimat. Dezlănţuirea stihială şterge orice urmă, până şi inscripţiile de pe crucea bunicului. În lipsa acestora, capul este invadat de'' amintiri'' care mută privirea contemplatorului din afară, înlăuntru: '' Nu mai sunt litere/ pe crucea bunicului-/ doar amintiri...'' Un alt haiku are la bază enumerarea unor obiecte cotidiene, exprimate de substantive cu un grad mare de simbolizare, care au fost aşezate într-o anumită ordine. O zi începe cu o cafea şi după multe peripeţii se termină cu maşina salvării; o zi sau poate o viaţă : ''Încep înc-o zi :/ cafea, tramvai, metro/ sirena salvării.''
O altă secţiune din cartea lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haibun, finalizând întotdeauna cu un haiku, un micropoem care sintetizează mesajul textului în proză. Un eseu scurt se referă la o sectă religioasă din India, care susţine protejarea vieţuitoarelor. E un prilej minunat pentru poet de a medita asupra condiţiei umane. Oare nu ar trebui protejate şi fiinţele umane? Dar până atunci, solitudinea sfâşie totul în jur, căminul este pustiu şi păianjenul se clatină abia perceptibil, în pânză: ''În casa goală / nu m-aşteaptă nimeni- /doar un păianjen'' ('' Cum putem deveni mai buni'').
În câteva fraze de memorialistică este evidenţiat comportamentul păsărilor: sentimentalismul vrăbiilor, egoismul turturelelor şi mai apoi, indiferenţa umană. În haiku, o perdea a căzut între lumea reală şi cea imaginară, iar dincolo de ea, totul se reduce la lupta pentru existenţă a micilor zburătoare:'' Privesc prin perdea-/ pe-o coajă de pâine /se bat două vrăbii'' ('' Păsările''). Alte însemnări aduc în planul din faţă, toamna cu melancolii, amintiri, rătăciri prin laboratorul intim de creaţie, primele exhibiţii culturale româno-nipone, care l-au apropiat pe poet de natură. În atmosfera autumnală, frunzele se rotesc în căderea lor, de parcă ar vrea să sugereze perfecţiunea şi lentoarea morţii :'' A sosit toamna / frunzele-n rotire lină-/ moarte uşoară''.
Prin analogie cu natura, înţelegem condiţia efemeră a omului - o frunză melancolică, alunecând în ritmuri romantice spre moarte. Într-o seară ploua mărunt, ceaţa acoperise vârfurile copacilor, avertizând asupra consecinţelor nefaste, şi în pomul gol, rămăsese un măr ca un simbol al rezistenţei în faţa dezlănţuirii stihiale :'' Doar un singur măr/ în pomul fără frunze. Şi vine iarna...'' ( ''Anotimpul amintirilor'').
Un alt haibun reprezintă o meditaţie despre zborul fluturelui şi îşi are izvoarele livreşti într-un micropoem al japonezului Kawai Sora. În zborul acestuia nu trebuie să distingem doar frumuseţe şi armonie, ci şi lupta pentru supravieţuire. Conştient că natura nu trebuie privită în mod simplist, poetul îşi exprimă observaţia subtilă, în trei haiku-uri de mare profunzime. Distrugând plasa de păianjen, fluturii nu vor mai dansa în aer în celebrele lor arabescuri, dar vor fi în siguranţă. O primă secvenţă evidenţiază romantismul unui cuplu, în parc, unde soseşte un mesager al morţii, cu victima în cioc: ''Noi doi pe-o bancă./O turturea soseşte / c-un fluture-n cioc ''. Altădată, atmosfera thanatică este surprinsă în mediul acvatic, imaginând la nivel miniatural, pânza de corabie, dar şi consecinţa capturii :''Plutind pe apă,/pânza de corabie:/ fluturele mort.'' Din ignoranţă, omul ucide fluturele, luându-i polenul din aripi, iar interogaţia retorică amplifică dramatismul situaţiei. Amprenta rămasă pe deget este mărturia inocenţei sau ignoranţei: ''Polen pe deget.../ Cine poate învia/ fluturele alb?'' ('' Fluturii ').
Într-un alt haibun este evocată figura spirituală a unui prieten, care a dispărut pe neaşteptate, în lumea umbrelor. Prietenul apare în trei ipostaze diferite: ''muribund'', într-un salon de spital; ''fantomă'', plimbându-se în parc şi '' inscripţie'', pe-o piatră de mormânt. În ultimul haiku, suferinţa este exprimată enunţiativ, în trei versuri cu o tăietură elegantă, asociate pentru a evidenţia o atmosferă terifiantă. Obiectele exprimate prin substantive comune, sunt însoţite de atribute expresive: ''Cimitir pustiu./ Pâlpâit de candele / croncănit de ciori'' ( '' Prietenul '').
În ultimul haibun, poetul se lasă în voia reveriei, întorcându-se în timp, în universul inocent, copilăros, la casa părintească. Acum comuniunea cu natura este relevată de existenţa unui nuc, încărcat de mister, ca şi salcâmul moromeţian. Mai întâi, poetul îşi aminteşte de răpăitul nucilor pe acoperiş, cu tulburări existenţiale şi insomnii: '' Nopţi cu insomnii-/ Pe acoperiş iarăşi / dansul nucilor.'' Apoi descrie casa părintească, pustie, înconjurată de bălării, cu un nuc bătrân , care se apleca tot mai mult peste locuinţa şubredă. Un trăznet a căzut în mijlocul curţii, pereţii casei s-au clătinat, nucul a început să geamă, acoperişul a pârâit, o creangă uriaşă, înnegrită, s-a prăbuşit peste locuinţă. A doua zi, poetul a înţeles că nucul i-a salvat viaţa şi s-a grăbit să poetizeze acest simbol al rezistenţei, în faţa forţelor nefaste ale naturii. Într-un haiku a asociat decrepitudinea copacului şi manifestarea zgomotoasă a unor păsări, pentru a reliefa singurătatea. Din urieşenia nucului răzbat bocetele morţii reunite într-un concert:'' În nucul bătrân/ concertul ciorilor. / Singurătate'' (''Nucul '').
Ultima secţiune a cărţii lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haiga( un poem haiku însoţit de o pictură alb -negru sau color ). Pentru grafica poemelor haiga, autorul a apelat la Alexandra Ivoylova, din Bulgaria. Aceeaşi temă obsesivă a solitudinii deschide noua serie de micropoeme. Prin fereastra deschisă, natura trimite ca mesager, o frunză. În timp ce fereastra reprezintă o deschidere spre macrocosmos, frunza asigură comuniunea om-natură, improvizând o uvertură la marele spectacol al morţii: ''Singur în casă. /Prin fereastra deschisă / intră o frunză''. În desen, spaţiul ferestrei este ocupat de ramuri, care amintesc de radiografia corpului omenesc, iar frunza (în centrul imaginii) agonizează înainte de a se desprinde. E un tablou, un decupaj vegetal sau un desen primitiv peste pielea cafenie a vânătorului ancestral.
Un alt motiv frecvent în poezia haiga este cel al'' sperietorii'', ilustrat în manieră tradiţională. Aceste marionete în zdrenţe au efecte doar în lumea păsărilor, în timp ce pentru om ele sunt jucării naive şi simpatice. Mai întâi câteva precizări temporale, apoi o schiţă fugară a sperietorii pe care dorm fluturii roşii: '' Solstiţiul verii./ Pe sperietoare dorm / doi fluturi roşii.'' În desen, configurarea sperietorii e de natură comică, redusă la câteva linii, o pălărie pleoştită şi două zdrenţe , de care se atârnă în disperarea lor, fluturii.
Motivul bufniţei, preluat din folclor, se regăseşte într-un poem haiga, în tonurile roşietice ale amurgului, când această pasăre nefastă tulbură prin imobilitate:'' Grădina-n amurg./ O bufniţă mare / mă priveşte fix ''. În centrul desenului, o bufniţă mare, cu ochi rotunzi, nemişcaţi, pare să iradieze mulţimea de linii frânte, care se întretaie, se răsucesc, se pierd.
Un haiga expresiv, atât în structura haiku-ului cât şi în simbolistica desenului poate fi o meditaţie pe tema condiţiei efemere. Deşi, aparent, textul are ca referent omul de zăpadă, poetul ţinteşte mult mai departe. Aşadar, un sfârşit de iarnă, anunţat pe un ton neutru, ca o simplă constatare; au rămas trei obiecte: un morcov, o tingire, o mătură. Doar acestea au rezistat metamorfozelor şi reprezintă mărturia unei existenţe parodice:'' Zăpada s-a dus:/ un morcov şi-o tingire / lâng-o mătură...''. În universul domestic, desenatoarea le-a aşezat într-un ungher, îngroşându-le formele, până la robusteţe, în tonuri gri şi umbre intense.
Într-un alt haiga, monotonia toamnei este obositoare, enervantă, cu ploi ţârâitoare, dar favorabilă inspiraţiei, melancoliei şi reveriilor fără sfârşit. Pe foi albe, se preling încet gândurile, odată cu intemperiile care degradează, în secret, materia: '' Ploaie de toamnă. / Gândurile se preling / pe foaia albă ''. Desenatoarea şi-a imaginat o foaie cu câteva cuvinte scrise în limba franceză, care transfigurează starea de spirit.
Şi în haiga sunt teme moderne , valorificate atât în haiku-ul sugestiv cât şi în desen. În salon fascinează concertul de pian, în opoziţie cu ploaia care bate cadenţa prin fereastra deschisă. E o deschidere a artei spre universal, care estompează vocea interjecţională a ploii: '' Concert de pian./ Prin fereastra deschisă /tic-tacul ploii''. În desen, doar umbrele amintesc de ploaia care cade pieziş în grădină. Într-un alt text, prin ploaia călduţă aleargă două umbrele. Imaginea lor personificată întreţine o stare emoţională deosebită :''Două umbrele / fug prin ploaia de vară :/ îndrăgostiţii.'' Existenţa cuplului poate fi bănuită şi în desenul graţios al umbrelelor, sub care se ascund tinerii. În stradă, obiectele se deplasează, iar tinerii profitând de camuflaj dispar din ''tablou''.Un alt poem haiga evocă mormântul mamei, acoperit de tristeţe, cu semnele eternităţii vegheate de o'' floare pitică ''. Această opoziţie între masivitatea lespedei şi gingăşia unei flori amplifică durerea poetului, care se pierde în explicaţii de natură spaţială, având nostalgia departelui: '' Mormântul mamei / doar c-o floare pitică. / Am fost departe...''La fel de profund se manifestă desenatoarea, imaginând cavoul, în faţa căruia se răsucesc plantele aflate în suferinţă.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Prima secţiune a cărţii reprezintă o selecţie de poeme haiku. Permanenţa interogaţiilor existenţiale este evidenţiată în prima zi a anului. Timpul prezent se suprapune peste timpul trecut, continuitatea şi fragmentul se asociază în aceeaşi imagine filmică, într-un haiku de o mare simplitate, la nivel constatativ: '' Prima zi din an-/ rămân întrebările / din anul trecut ''. Atmosfera latină, văzută cu ochiul turistului, împrumută ceva din decorul filmelor neorealiste, aducând în prim-plan civilizaţia de periferie, cu ferestre murdare, camuflate de rufele întinse la uscat. E un interior, care aparent se refuză contemplatorului: '' Turist la Napoli /ferestre murdare / cârpe la uscat ''.
Revenind obsesiv la prima zi a anului, poetul se lasă cuprins de vraja cotidianului, de mirajul erotic sugerat de calendarul cu femei goale, sau se mulţumeşte să admire pozele din albume de vacanţă: '' Prima zi din an- /privesc fotografii / de astă vară .''O noapte, care ar trebui să fie întotdeauna fascinantă, este dominată de tristeţe, are arhitectură sărăcăcioasă şi un univers reprodus ca în peştera lui Platon. Într-o casă pustie, locuiesc doar imagini care animă discret atmosfera dezolantă: ''Noapte de An Nou- /doar poze pe pereţi / în casa pustie ''. Noua perspectivă a ghiocelului, de cele mai multe ori, are la bază reveria romantică, lumea amintirilor, vremurile de altădată: ''Primul ghiocel.../îl cumpăr să-mi amintesc / de tinereţe.''
Primăvara e un anotimp al dezlănţuirilor vegetale dar şi sexuale, sub semnul soarelui, când femeile privesc un cuplu canin, cuprins de febra împerecherilor; o imagine vizuală cu conotaţii care trimit la psihanaliză : '' Soare de april /două femei privesc /doi câini împerecheaţi.''
Un alt haiku se caracterizează printr-un decor luxuriant, în care ornamentalul şi sentimentalul se completează. Mai întotdeauna, cireşul este admirat pentru valoarea lui plastică. În acest cadru superb se perindă perechile de îndrăgostiţi, mereu altele, care asigură continuitate sentimentului erotic, dar şi graţie, simetrie, mişcare domoală, extaz: ''Cireşi în floare- /şi o altă fată la braţ /cu un alt băiat.'' Uneori, zilele de primăvară aduc o notă de nostalgie în peisajul proaspăt. Abundenţa vegetativă nu poate înlocui lipsa mamei, într-un spaţiu intim, familiar, care este grădina. În câteva cuvinte, poetul sugerează condiţia efemeră a omului, în raport cu veşnicia naturii: ''Zi de martie -/învie doar florile /în grădina mamei.''
Într-un alt micropoem este poetizat'' balconul '', prelungire a spaţiului interior, între cer şi pământ, marcat de singurătatea poetului. Comuniunea om- natură este reliefată printr-o imagine tactilă, în care, fiinţa gânditoare este atinsă de o floare. Numele acesteia, ''muşcată'', amplifică răscolul simţurilor, amintind de analogia femeie - floare: ''Singur în balcon- / floarea unei muşcate/ îmi atinge faţa ''. Noaptea de vară nu are note coşbuciene, fiind mai degrabă o meditaţie, o răsfrângere în propria-i conştiinţă, simbolizată de lună, acum un succedaneu al oglinzii. E o imagine vizuală a depărtărilor şi a contopirii pământ -cosmos: ''Noapte de vară- /privesc de unul singur / omul din Lună''. O altă noapte de vară înfăţişează teluricul în ceea ce are mai banal, construit pe opoziţia'' sunet- zgomot''. Melodiosul concert al greierilor este întrerupt brusc de zgomotosul şi enervantul sforăit al bunicului. În ultimele versuri distingem şi opoziţiile : senectute- tinereţe; urieşenie- miniatural:'' Noapte de vară- / sforăind bunicul /alungă greierii.''
Un excelent micropoem are o notă teatrală, clovnescă, reliefând mişcările unei marionete cu înfăţişare tragicomică. Pe neaşteptate , au loc dezlănţuiri stihiale, menţionate într-un fragment de buletin meteo. În linia lui George Topârceanu, poetul recurge la personificare pentru a sugera starea de panică, dar nu starea plantelor, ci a unei sperietori cu atribute umane: ''Vine furtuna- /sperietoarea-şi strânge/ vechile zdrenţe.''
Într-o noapte adâncă, artistul are presentimentul morţii, auzind cântecul cucuvelei. În folclorul românesc, pasărea are viziuni thanatice, înfioară şi este izgonită de peste tot. De data aceasta , simbolul funerar se încarcă de mister, în urma transferării păsării din spaţiul teluric în cel cosmic:''Noapte adâncă-/cântecul cucuvelei/ vine din Lună.''
Altădată, constatăm un conflict nedeclarat între om şi micile vietăţi care, cu bâzâitul lor ,fac nopţile chinuitoare. O acumulare de consoane dă expresivitate unei metafore fonetice, semnificând bâzâitul ţânţarului, iar jocul vocalelor din următoarele versuri sugerează chinul nocturn:'' Ţânţar bâzâind- / nu voi putea să dorm / nici noaptea asta.'' Un ritual în plină desfăşurare este cel al băutorilor de bere. Imaginea statuară a acestora, cu paharele goale în mâini, a devenit o măsură a timpului torid. Sfârşitul ritualului echivalează cu sfârşitul anotimpului călduros:'' Băutori de bere / cu pahare goale-/sfârşitul verii.''
Un peisaj autumnal ar fi trecut neobservat, dacă nu s-ar fi rătăcit un fluture, într-un univers artificial. E o ultimă secvenţă din peripeţiile micii vietăţi atrase de floarea din plastic. Antiteza fluture- floare semnifică opoziţia ''viaţă - moarte'', sau altfel spus , fluturele se îndreaptă spre neant: '' Zi de toamnă -/un fluture poposit / pe floarea din plastic.'' În unele micropoeme, poetul dezvoltă teme din actualitate, poetizând elemente ale civilizaţiei moderne, între care şi'' becul''. Tema esenţială este'' ameţeala'' surprinsă în plan terestru, dar şi în văzduh. În primul plan, reperul este reprezentat de poet pe o terasă, iar în cel de-al doilea plan, obiectul în jurul căruia se învârte o molie este'' becul'': ''Singur pe terasă / şi o molie ameţită / în jurul becului .''
Câteva elemente de pastel aflăm într-un haiku pe tema degradării materiei, a trecerii timpului, având ca punct de plecare opoziţia'' viaţă- moarte''. În atmosfera simbolistă, omul îşi măsoară existenţa cu semnele morţii vegetale, undeva , într-un parc , pe o bancă : '' Frunze moarte / lângă tine pe bancă -/ încă o toamnă...'' Comuniunea omului cu natura este secretă, intimă, presupunând asocieri neaşteptate (frunză - iubită ), la vreme de seară. Iubita a plecat asemeni ultimei frunze:'' Seara a plecat / ultima frunză din ram,/ dar şi iubita.''Aşadar, degradarea vegetală se asociază cu degradarea sentimentală.
Într-un alt micropoem sunt reliefate ritmurile morţii, în spaţiul parcului, unde două obiecte au valoare de simbol: balansoarul semnifică timpul universal, iar'' frunza'' simbolizează timpul biologic, efemer. Prin asocierea lor, poetul sugerează armonia cosmică, echilibrul, nevoia de ritm, finit şi infinit: ''Plimbare prin parc-/ un balansoar leagănă / o frunză moartă. '' Motivul melcului, de sorginte barbiană, apare într-un haiku, unde două obiecte prevestesc schimbări ale vremii : '' melcul '' îngheţat şi '' frunzele '' uscate. Acestea fac parte dintr-un decor funerar, care permite interpretări ezoterice. În final, se exprimă o stare neliniştitoare: ''Un melc îngheţat / printre frunze uscate-/ vine iarna grea.''
Rar întâlnim într-un text liric analogia'' cimitir- spital''. Un micropoem dezvoltă acestă temă, înfăţişând cimitirul cu cruci acoperite de zăpadă. Culoarea face trimitere la saloanele de spital şi atmosfera devine înfricoşătoare pentru un posibil vizitator : ''Zi de vizită / Pe crucile din cimitir / un strat gros de nea.'' Linişte, singurătate, atmosferă glacială într-un micropoem în linia liricii de notaţie ; un micropoem care sugerează însingurarea prin adjective: '' adâncă'', '' părăsită'', '' mari'' , acumulări de ninsoare, cadenţe hibernale învăluind necuprinsul. În observaţia iniţială referitoare la'' linişte'' intuim o stare de nelinişte, iar analogia poetului cu o'' casă părăsită'' este previzibilă: '' Linişte adâncă /Pe casa părăsită / ninge cu fulgi mari ''.
Alteori, metamorfozele naturii sunt asociate cu închiderea stagiunii la circ. La urma urmei intrarea în moarte ('' prima ninsoare '') poate fi interpretată ca un spectacol tragic, în care arta se salvează migrând spre un context favorabil. Dar totul depinde de spectator? se întreabă laconic, poetul : '' Prima ninsoare-/ circul ambulant pleacă./ Spre ţări mai calde?''. Într-o iarnă răscolită de viscol, pe o stradă, abia se zăreşte o bătrână cu o pisică în braţe. E o stampă de epocă în care senectutea, decrepitudinea se află în consonanţă cu glacialitatea naturii. Bătrâna este adusă din folclorul românesc, iniţiată în tainele vrăjitoriei, purtând în braţe un adjuvant magic, în care recunoaştem pisica :'' Ninge viscolit -/pe stradă o bătrână / c-o pisică -n braţe ''.
Atunci când întunericul se amestecă involuntar cu amorţeala frigului, atmosfera devine halucinantă, cu obsesii erotice şi poetul descoperă lenjeria intimă a vecinei, pe o sfoară. E o imagine cu efect de narcotic, în care bănuim, dincolo de atmosfera îngheţată, combustiile interioare ale contemplatorului :'' Seară de iarnă-/ chiloţii vecinei / îngheţaţi pe sfoară''. Din nou în imaginarul civilizaţiei moderne; un restaurant pustiu, unde două fiinţe savurează plăcerea alcoolului: poetul şi o muscă rătăcită. Aici solitudinea se completează cu dizgraţiosul reprezentat de mica zburătoare: ''Restaurant gol -/ doar eu şi o muscă bem/ halba cu bere.''
Trecerea timpului este semnificată în stil sorescian, de mijloacele de transport. Şi undeva, într-un cadru balcanic, o femeie smolită la faţă, întrerupe reveria, cerând o ţigară. E o secvenţă temporală decupată din timpul universal, care aduce în prim-plan o ţigancă, interesantă prin nota exotică şi prin atributele fertilităţii: '' Tren de călători-/ o ţigancă c-un copil / cere -o ţigară.''
Altădată, încăperile au aspect de muzeu cu obiecte care tulbură vizitatorul prin valoarea simbolică. Ele sunt auxiliarele organelor de simţ, care au dispărut în lumea amintirilor : '' Curăţenie-/pe masa bunicului/ ultimii ochelari''. Dacă altădată restaurantul era pustiu, acum gălăgia din bar, rotocoalele de fum, ochii injectaţi de băutură, configurează un tablou obişnuit , pe tema banalului. Printr-o enumeraţie succintă, poetul evidenţiază nimicurile zilnice, dintr-o gară, în care sosirile se intersectează cu plecările :'' Bufetul gării/ fum, vodcă, ochi înroşiţi/ şi gălăgie''.
Raportul dintre realitate şi ficţiune este evidenţiat de o molie şi de imaginea filmică. Din spaţiu interior (dulapul ) o molie zboară finalizând într-un picaj, care deteriorează ficţiunea. Acest salt aminteşte de atitudinea broscuţei, din poezia clasică japoneză:'' Zburând din dulap / o molie pe ecran/ strică programul''.
Cu tot dramatismul ei, viaţa are şi secvenţe fascinante. Împrumutând de la romantici tema '' lumea ca teatru'', poetul imaginează încântat un spectacol comic, întrerupt de căderea cortinei. Aceasta desparte lumea noastră , de lumea cealaltă şi revenirea la realitate este dureroasă:''Cortina cade/ s-a sfârşit comedia / rămân cu drama.'' Având la bază acumularea de imagini, eul liric schiţează portretul iubitei în linii domoale, insistând asupra ochilor, a strălucirii lor, mai presus decât a cerului senin. Metafora este de sorginte populară, câştigă în concizie, expresivitate, unduire melodică: '' Cerul senin-/ mai multe stele-n ochii/ iubitei mele.'' Aceeaşi temă apare într-un alt haiku; se schimbă culoarea ochilor, unitatea temporală, dar se menţine strălucirea ochilor negri, blagieni, din '' Izvorul nopţii''. Aceştia sunt succedaneele luminilor după stingere:''Sting luminile-/mă ghidează strălucitori / negri, ochii tăi''.
Într-un amurg, se conturează dualitatea'' corpul iubitei- umbra corpului'', aceasta din urmă având atribute existenţiale proprii. Umbra nu este o răsfrângere a materiei, are independenţă şi ar dori să se desprindă de corp, ca în prozele romanticilor. Dar destinul nemilos o împinge în întunericul care se revarsă treptat: '' Apus de soare-/ la plecare umbra ta / ar mai rămâne ''. Un portret schiţat , în câteva linii cenuşii, înfăţişează atmosfera unui cimitir, în care poetul rătăceşte îngândurat. În aceste cadre, solitudinea se amplifică, deşi poetului îi ţine companie o pasăre cu însuşiri malefice. Imaginea vizuală se îmbină cu imaginea auditivă, reliefând un contrast coloristic, ameninţător, de natură simbolistă : '' Singur prin cimitir-/ doar o cioară croncăne / pe-o cruce albă.''
În acelaşi cimitir trist, în care s-a aşternut de multă vreme tăcerea, poetul constată cu amărăciune, condamnarea la anonimat. Dezlănţuirea stihială şterge orice urmă, până şi inscripţiile de pe crucea bunicului. În lipsa acestora, capul este invadat de'' amintiri'' care mută privirea contemplatorului din afară, înlăuntru: '' Nu mai sunt litere/ pe crucea bunicului-/ doar amintiri...'' Un alt haiku are la bază enumerarea unor obiecte cotidiene, exprimate de substantive cu un grad mare de simbolizare, care au fost aşezate într-o anumită ordine. O zi începe cu o cafea şi după multe peripeţii se termină cu maşina salvării; o zi sau poate o viaţă : ''Încep înc-o zi :/ cafea, tramvai, metro/ sirena salvării.''
O altă secţiune din cartea lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haibun, finalizând întotdeauna cu un haiku, un micropoem care sintetizează mesajul textului în proză. Un eseu scurt se referă la o sectă religioasă din India, care susţine protejarea vieţuitoarelor. E un prilej minunat pentru poet de a medita asupra condiţiei umane. Oare nu ar trebui protejate şi fiinţele umane? Dar până atunci, solitudinea sfâşie totul în jur, căminul este pustiu şi păianjenul se clatină abia perceptibil, în pânză: ''În casa goală / nu m-aşteaptă nimeni- /doar un păianjen'' ('' Cum putem deveni mai buni'').
În câteva fraze de memorialistică este evidenţiat comportamentul păsărilor: sentimentalismul vrăbiilor, egoismul turturelelor şi mai apoi, indiferenţa umană. În haiku, o perdea a căzut între lumea reală şi cea imaginară, iar dincolo de ea, totul se reduce la lupta pentru existenţă a micilor zburătoare:'' Privesc prin perdea-/ pe-o coajă de pâine /se bat două vrăbii'' ('' Păsările''). Alte însemnări aduc în planul din faţă, toamna cu melancolii, amintiri, rătăciri prin laboratorul intim de creaţie, primele exhibiţii culturale româno-nipone, care l-au apropiat pe poet de natură. În atmosfera autumnală, frunzele se rotesc în căderea lor, de parcă ar vrea să sugereze perfecţiunea şi lentoarea morţii :'' A sosit toamna / frunzele-n rotire lină-/ moarte uşoară''.
Prin analogie cu natura, înţelegem condiţia efemeră a omului - o frunză melancolică, alunecând în ritmuri romantice spre moarte. Într-o seară ploua mărunt, ceaţa acoperise vârfurile copacilor, avertizând asupra consecinţelor nefaste, şi în pomul gol, rămăsese un măr ca un simbol al rezistenţei în faţa dezlănţuirii stihiale :'' Doar un singur măr/ în pomul fără frunze. Şi vine iarna...'' ( ''Anotimpul amintirilor'').
Un alt haibun reprezintă o meditaţie despre zborul fluturelui şi îşi are izvoarele livreşti într-un micropoem al japonezului Kawai Sora. În zborul acestuia nu trebuie să distingem doar frumuseţe şi armonie, ci şi lupta pentru supravieţuire. Conştient că natura nu trebuie privită în mod simplist, poetul îşi exprimă observaţia subtilă, în trei haiku-uri de mare profunzime. Distrugând plasa de păianjen, fluturii nu vor mai dansa în aer în celebrele lor arabescuri, dar vor fi în siguranţă. O primă secvenţă evidenţiază romantismul unui cuplu, în parc, unde soseşte un mesager al morţii, cu victima în cioc: ''Noi doi pe-o bancă./O turturea soseşte / c-un fluture-n cioc ''. Altădată, atmosfera thanatică este surprinsă în mediul acvatic, imaginând la nivel miniatural, pânza de corabie, dar şi consecinţa capturii :''Plutind pe apă,/pânza de corabie:/ fluturele mort.'' Din ignoranţă, omul ucide fluturele, luându-i polenul din aripi, iar interogaţia retorică amplifică dramatismul situaţiei. Amprenta rămasă pe deget este mărturia inocenţei sau ignoranţei: ''Polen pe deget.../ Cine poate învia/ fluturele alb?'' ('' Fluturii ').
Într-un alt haibun este evocată figura spirituală a unui prieten, care a dispărut pe neaşteptate, în lumea umbrelor. Prietenul apare în trei ipostaze diferite: ''muribund'', într-un salon de spital; ''fantomă'', plimbându-se în parc şi '' inscripţie'', pe-o piatră de mormânt. În ultimul haiku, suferinţa este exprimată enunţiativ, în trei versuri cu o tăietură elegantă, asociate pentru a evidenţia o atmosferă terifiantă. Obiectele exprimate prin substantive comune, sunt însoţite de atribute expresive: ''Cimitir pustiu./ Pâlpâit de candele / croncănit de ciori'' ( '' Prietenul '').
În ultimul haibun, poetul se lasă în voia reveriei, întorcându-se în timp, în universul inocent, copilăros, la casa părintească. Acum comuniunea cu natura este relevată de existenţa unui nuc, încărcat de mister, ca şi salcâmul moromeţian. Mai întâi, poetul îşi aminteşte de răpăitul nucilor pe acoperiş, cu tulburări existenţiale şi insomnii: '' Nopţi cu insomnii-/ Pe acoperiş iarăşi / dansul nucilor.'' Apoi descrie casa părintească, pustie, înconjurată de bălării, cu un nuc bătrân , care se apleca tot mai mult peste locuinţa şubredă. Un trăznet a căzut în mijlocul curţii, pereţii casei s-au clătinat, nucul a început să geamă, acoperişul a pârâit, o creangă uriaşă, înnegrită, s-a prăbuşit peste locuinţă. A doua zi, poetul a înţeles că nucul i-a salvat viaţa şi s-a grăbit să poetizeze acest simbol al rezistenţei, în faţa forţelor nefaste ale naturii. Într-un haiku a asociat decrepitudinea copacului şi manifestarea zgomotoasă a unor păsări, pentru a reliefa singurătatea. Din urieşenia nucului răzbat bocetele morţii reunite într-un concert:'' În nucul bătrân/ concertul ciorilor. / Singurătate'' (''Nucul '').
Ultima secţiune a cărţii lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haiga( un poem haiku însoţit de o pictură alb -negru sau color ). Pentru grafica poemelor haiga, autorul a apelat la Alexandra Ivoylova, din Bulgaria. Aceeaşi temă obsesivă a solitudinii deschide noua serie de micropoeme. Prin fereastra deschisă, natura trimite ca mesager, o frunză. În timp ce fereastra reprezintă o deschidere spre macrocosmos, frunza asigură comuniunea om-natură, improvizând o uvertură la marele spectacol al morţii: ''Singur în casă. /Prin fereastra deschisă / intră o frunză''. În desen, spaţiul ferestrei este ocupat de ramuri, care amintesc de radiografia corpului omenesc, iar frunza (în centrul imaginii) agonizează înainte de a se desprinde. E un tablou, un decupaj vegetal sau un desen primitiv peste pielea cafenie a vânătorului ancestral.
Un alt motiv frecvent în poezia haiga este cel al'' sperietorii'', ilustrat în manieră tradiţională. Aceste marionete în zdrenţe au efecte doar în lumea păsărilor, în timp ce pentru om ele sunt jucării naive şi simpatice. Mai întâi câteva precizări temporale, apoi o schiţă fugară a sperietorii pe care dorm fluturii roşii: '' Solstiţiul verii./ Pe sperietoare dorm / doi fluturi roşii.'' În desen, configurarea sperietorii e de natură comică, redusă la câteva linii, o pălărie pleoştită şi două zdrenţe , de care se atârnă în disperarea lor, fluturii.
Motivul bufniţei, preluat din folclor, se regăseşte într-un poem haiga, în tonurile roşietice ale amurgului, când această pasăre nefastă tulbură prin imobilitate:'' Grădina-n amurg./ O bufniţă mare / mă priveşte fix ''. În centrul desenului, o bufniţă mare, cu ochi rotunzi, nemişcaţi, pare să iradieze mulţimea de linii frânte, care se întretaie, se răsucesc, se pierd.
Un haiga expresiv, atât în structura haiku-ului cât şi în simbolistica desenului poate fi o meditaţie pe tema condiţiei efemere. Deşi, aparent, textul are ca referent omul de zăpadă, poetul ţinteşte mult mai departe. Aşadar, un sfârşit de iarnă, anunţat pe un ton neutru, ca o simplă constatare; au rămas trei obiecte: un morcov, o tingire, o mătură. Doar acestea au rezistat metamorfozelor şi reprezintă mărturia unei existenţe parodice:'' Zăpada s-a dus:/ un morcov şi-o tingire / lâng-o mătură...''. În universul domestic, desenatoarea le-a aşezat într-un ungher, îngroşându-le formele, până la robusteţe, în tonuri gri şi umbre intense.
Într-un alt haiga, monotonia toamnei este obositoare, enervantă, cu ploi ţârâitoare, dar favorabilă inspiraţiei, melancoliei şi reveriilor fără sfârşit. Pe foi albe, se preling încet gândurile, odată cu intemperiile care degradează, în secret, materia: '' Ploaie de toamnă. / Gândurile se preling / pe foaia albă ''. Desenatoarea şi-a imaginat o foaie cu câteva cuvinte scrise în limba franceză, care transfigurează starea de spirit.
Şi în haiga sunt teme moderne , valorificate atât în haiku-ul sugestiv cât şi în desen. În salon fascinează concertul de pian, în opoziţie cu ploaia care bate cadenţa prin fereastra deschisă. E o deschidere a artei spre universal, care estompează vocea interjecţională a ploii: '' Concert de pian./ Prin fereastra deschisă /tic-tacul ploii''. În desen, doar umbrele amintesc de ploaia care cade pieziş în grădină. Într-un alt text, prin ploaia călduţă aleargă două umbrele. Imaginea lor personificată întreţine o stare emoţională deosebită :''Două umbrele / fug prin ploaia de vară :/ îndrăgostiţii.'' Existenţa cuplului poate fi bănuită şi în desenul graţios al umbrelelor, sub care se ascund tinerii. În stradă, obiectele se deplasează, iar tinerii profitând de camuflaj dispar din ''tablou''.Un alt poem haiga evocă mormântul mamei, acoperit de tristeţe, cu semnele eternităţii vegheate de o'' floare pitică ''. Această opoziţie între masivitatea lespedei şi gingăşia unei flori amplifică durerea poetului, care se pierde în explicaţii de natură spaţială, având nostalgia departelui: '' Mormântul mamei / doar c-o floare pitică. / Am fost departe...''La fel de profund se manifestă desenatoarea, imaginând cavoul, în faţa căruia se răsucesc plantele aflate în suferinţă.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)