Primul cocor adună micropoeme din anul I de concurs şi are un Cuvânt înainte semnat de Corneliu Traian Atanasiu. Coordonatorul acestei iniţiative editoriale este Dan Norea autorul unui haiku de excepţie. Decorul funerar aduce tristeţe până şi animalelor rătăcite în cimitir. În faţa unei naturi artificiale, caprele sunt dezamăgite, descoperind obiecte cu altă funcţionalitate : '' flori de hârtie-/caprele groparului/ nefericite''( Dan Norea ). În spaţiul închis ( coliba ) se disting două obiecte, care simbolizează conştiinţa ( oglinda ) şi cunoaşterea ( lumânarea aprinsă ). Între ele se stabileşte o relaţie de contemplare, amintind într-o oarecare măsură de nocturnele preromantice : '' noaptea în colibă / în faţa oglinzii, / o lumânare '' ( Ion Untaru ).
Universul modern al unui haiku înfăţişează un element al tradiţiei sacre ( schitul ), un loc de reculegere, mărturisire, încercare de a comunica, în sfârşit cu divinitatea. Dar, acest spaţiul sacru este '' ascuns '' de un banal panou publicitar, cu un mesaj denotativ, fără nicio legătură cu discursul religios. Doar turla domină împrejurimile, încărcându-le cu sacralitate : '' schitul ascuns de / panoul publicitar-/ turla-n asfinţit ''( Cornel Atanasiu ). Valorificând, într-o manieră personală tema singurătăţii, poetul descrie un maidan părăsit, în care uranicul, reprezentat de lună, coboară în spaţiul teluric, profan, printre câini şi gunoaie, într-o proiecţie înşelătoare pentru rasa canină : '' maidanul pustiu-/ câinii fugăresc luna / printre gunoaie '' ( Ioan Marinescu-Puiu ).
Fereastra e un spaţiu deschis, de unde se pot contempla vecinătăţile, dar şi un spaţiu simbolic permiţând uitatul în altă lume. Atunci, când acest spaţiu este confuz ( geam aburit ), are loc un transfer de semnificaţii, de transmitere a mesajelor cu semantică secretă : '' geamul aburit-/ cu degetul cineva/ lasă un mesaj '' ( Corneliu Beldiman). În viziunea multora, gard înseamnă transcendenţă, delimitare geografică şi spirituală, frontieră între două lumi. Atunci când transcendenţa lipseşte ( garduri căzute ), valorile se amestecă, se confundă, frumuseţea ( narcisele ) cu diformul, asperitatea ( ciulinii ) : '' garduri căzute-/ înfloresc trist ciulinii / printre narcise'' ( Sorin Toma Boc ).
Un spaţiu lipsit de umanitate (parcul ) capătă câteva note stranii prin prezenţa unei păsări malefice, care prefigurează prin înfăţişarea ei şi prin atitudine- moartea. În viziunea simbolistă, uneori ciorile sunt asociate cu corbii iubitori de cadavre. De astă dată, în lipsa umanului, cioara se mulţumeşte cu umbra unei statui: ''parcul părăsit-/ o cioară ciuguleşte/ umbra statuii'' ( Livia Ciupav ). O antiteză evidenţiază sensibilitatea şi meticulozitatea poetei care contemplă un cadru rustic şi aduce în prim-plan câteva note de pastel. Pe de o parte, strălucirea şi mirosul florii de salcâm, pe de altă parte dezlănţuirea unei ploi torenţiale, care alungă din preajmă albinele. Gingăşia florii iese în relief, cu atât mai mult, cu cât ploaia personificată pare nemiloasă : '' salcâm în floare / sub ploaia nemiloasă-/ nicio albină '' ( Maria Tirenescu ).
Nu odată, în folclorul românesc, un câine latră la lună a pustiu, jale, singurătate. Într-un micropoem, micul patruped intră în conflict cu stihiile, cu vântul aspru care '' bate'' ( comunicare colocvială, familiară ) şi reacţia acestuia provoacă fenomenul de'' zburlire''. Relaţia cauză- efect a fost foarte bine surprinsă în cele 17 silabe : '' câinele latră / la vântul care bate/ zburlindu-i blana'' ( Oana Bold ). Într-un alt haiku, în locul vântului furios, rămâne o uşoară briză, ochiul poetei desluşind un raport mirific între floarea de măr şi culoarea apusului. Ea recurge la pictural pentru a exprima cromatica peisajului de primăvară, în deplină armonie cu adierea, surprinsă în tainele înserării : '' o briză blândă-/ între florile de măr/ apusul roşu '' ( Henriette Berge ).
Motivul poetic al broscuţei, amintind de un haiku celebru, este legat de proiecţia lunii în apă şi de clătinarea acvatică, abia perceptibilă, trimiţând la feminitate şi sexualitate. Imaginile vizuale sunt completate de imagini motrice semicirculare ( broscuţa sare ) şi circulare ( talgerul clătinându-se ), într-un ritm universal, fascinant : '' broscuţa sare / într-un talger de argint-/ tremurul lunii '' ( Valeria Tamaş ).
Şi în micropoemul lui Ion Răşinaru se îmbină elementele acvatice, cu cele telurice şi selenare, într-un mod original. Barca pare să fie consecinţa unui naufragiu, luna şi-a pierdut vitalitatea, are nevoie de prim-ajutor, iar poetul înzestrat cu calităţile unui personaj biblic traversează pe jos întinderea apelor. E o comunicare poetică familiară, un registru stilistic presărat cu construcţii populare, colocviale , de o anume profunzime : '' barca ia apă - /cu luna goală-n cârcă / trec lacul pe jos '' ( Ion Răşinaru ).
Romanian Haiku, Primul cocor, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 25 decembrie 2009
marți, 22 decembrie 2009
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku
Autorul şi-a propus, într-o bună zi, să parcurgă drumul invers faţă de criticul literar, care pleacă de la operă. Florin Grigoriu a studiat cărţi de teoria şi practica haiku-ului, a alcătuit un morman de fişe, a sintetizat, a făcut clasificări personale, a fixat diferite jaloane, categorii, teme, tehnici, paralelisme, a reliefat particularităţi ale haiku-ului mioritic. Apoi a căutat modele în istoria haiku-ului românesc, micropoeme care să-i ilustreze pe rând reperele teoretice. Această antologie concepută didactic, pe un ton sfătos, profesoral, insistând asupra detaliilor, are o prefaţă semnată de Maria Adam. Exemplele au fost selectate iniţial din opera lui Basho, apoi din literatura noastră, fără o ordine anume.
Uneori autorul s-a referit la prozodie, la structura 5-7-5, care nu este întotdeauna respectată, în cazul unor mici bijuterii lirice, sau la absenţa comparaţiilor şi metaforelor, dar şi la senzaţia puternică pe care ţi-o oferă haiku-ul. Actul creaţiei pare să fie de natură divină şi rolul demiurgic nu poate fi pus la îndoială, nicio secundă. Relaţia (coală - înger - mâna scriitorului ) îşi urmează cursul firesc, într-o viziune romantică, arta poetică debutând cu invazia albului ( absenţa mesajului ), după care creaţia se desfăşoară sub semnul unui ritual sacru : '' Pe coala albă / aripa unui înger / îmi poartă mâna '' ( Vasile Moldovan ).
În unele micropoeme distingem gravitate, simplitate, nobleţe, prospeţime, în altele veselie, note satirice, umoristice ( senryu ), momente expresive ale vieţii, trăiri aparte. Atmosfera hibernală, cu imagini auditive amplificate la extrem, împinge fantasticul spre straniu, spre raţional, invocând cauza unui fenomen provocat de felinar. Nu numai dezlănţuirea stihială, ci şi obiectele deteriorate aduc în prim-plan, neliniştea : '' În vântul iernii -/ ce zgomot straniu face / felinarul spart'' ( Radu Patrichi ). Comuniunea om- natură este o constantă a liricii româneşti din toate timpurile. Într-un micropoem, cu atmosferă neptuniană, poeta contemplă marea neliniştită, dar agitaţia acesteia îi provoacă fiori. Infinitatea, nimicnicia o îndeamnă să revină în spaţiul teluric, armonios, atrasă de prezenţa unei fete cu flaut '' ( Laura Văceanu ).
Autorul acestui studiu atrage atenţia asupra materialităţii haiku-ului, care nu trebuie să fie abstract, dimpotrivă concreteţea, simplitatea, profunzimea îi conferă mai multă expresivitate. Un micropoem cu temă erotică îmbină natura şi dragostea, umanul şi vegetalul, dezvăluie latura senzuală sugerată de ploaie, de teiul în care anticipăm ceaiul, de un cuplu mai puţin vizibil sub copac şi totul într-o armonie fără sfârşit, unde se desfăşoară idila : ''În ploaia de vară /sub teiul din deal / două siluete'' ( Maria Tirenescu ).
În altă parte identificăm graţiosul, diafanul, sintaxa obişnuită, comună, notele livreşti, analogiile subtile. Valoarea poeţilor clasici este sugerată de acumulările hibernale care se înălţă peste tot. Clasicii sunt la fel de mari cât zăpezile, puri, glaciali, indiferenţi, inabordabili, încât să provoace interogaţii de tipul : unde sunt zăpezile de altădată? Aşadar, nostalgie, uimire şi admiraţie în '' Poeţii clasici -/ pe vremea lor nămeţii / până la streşini ''( Şerban Codrin ). Intimismul căminului oferă revelaţii nebănuite, chiar şi atunci când secvenţa poetică este de o simplitate dezarmantă. În complicitate cu felinele se poate supravieţui nutriţional şi sentimental. Cu un ton declarativ, poetul se mulţumeşte să rămână la nivelul mărturisirilor : '' Eu şi pisica / împărţim laptele / şi singurătatea'' ( Ioan Găbudean ).
Nu întâmplător am lăsat spre final, haiku-ul unui maestru al genului. Pentru el, atmosfera hibernală se asociază cu aceea de spital, de unde se poate contempla universul, glacialitatea lui care te înfioară, luna cu ţurţuri şi genialitatea artistului, obişnuit să intervină în metamorfoze, cu răsuflarea şi să schimbe rostul vieţii : '' Un geam de spital / topind luna de gheaţă/ cu răsuflarea'' ( Eduard Ţară ).
În ultima parte a acestui discurs amplu, Florin Grigoriu abordează acelaşi ton profesoral, invită politicos la lecţii, dă teme cursanţilor, amabil, cu un surâs delicat în colţul gurii, aşteptând confirmarea.
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Uneori autorul s-a referit la prozodie, la structura 5-7-5, care nu este întotdeauna respectată, în cazul unor mici bijuterii lirice, sau la absenţa comparaţiilor şi metaforelor, dar şi la senzaţia puternică pe care ţi-o oferă haiku-ul. Actul creaţiei pare să fie de natură divină şi rolul demiurgic nu poate fi pus la îndoială, nicio secundă. Relaţia (coală - înger - mâna scriitorului ) îşi urmează cursul firesc, într-o viziune romantică, arta poetică debutând cu invazia albului ( absenţa mesajului ), după care creaţia se desfăşoară sub semnul unui ritual sacru : '' Pe coala albă / aripa unui înger / îmi poartă mâna '' ( Vasile Moldovan ).
În unele micropoeme distingem gravitate, simplitate, nobleţe, prospeţime, în altele veselie, note satirice, umoristice ( senryu ), momente expresive ale vieţii, trăiri aparte. Atmosfera hibernală, cu imagini auditive amplificate la extrem, împinge fantasticul spre straniu, spre raţional, invocând cauza unui fenomen provocat de felinar. Nu numai dezlănţuirea stihială, ci şi obiectele deteriorate aduc în prim-plan, neliniştea : '' În vântul iernii -/ ce zgomot straniu face / felinarul spart'' ( Radu Patrichi ). Comuniunea om- natură este o constantă a liricii româneşti din toate timpurile. Într-un micropoem, cu atmosferă neptuniană, poeta contemplă marea neliniştită, dar agitaţia acesteia îi provoacă fiori. Infinitatea, nimicnicia o îndeamnă să revină în spaţiul teluric, armonios, atrasă de prezenţa unei fete cu flaut '' ( Laura Văceanu ).
Autorul acestui studiu atrage atenţia asupra materialităţii haiku-ului, care nu trebuie să fie abstract, dimpotrivă concreteţea, simplitatea, profunzimea îi conferă mai multă expresivitate. Un micropoem cu temă erotică îmbină natura şi dragostea, umanul şi vegetalul, dezvăluie latura senzuală sugerată de ploaie, de teiul în care anticipăm ceaiul, de un cuplu mai puţin vizibil sub copac şi totul într-o armonie fără sfârşit, unde se desfăşoară idila : ''În ploaia de vară /sub teiul din deal / două siluete'' ( Maria Tirenescu ).
În altă parte identificăm graţiosul, diafanul, sintaxa obişnuită, comună, notele livreşti, analogiile subtile. Valoarea poeţilor clasici este sugerată de acumulările hibernale care se înălţă peste tot. Clasicii sunt la fel de mari cât zăpezile, puri, glaciali, indiferenţi, inabordabili, încât să provoace interogaţii de tipul : unde sunt zăpezile de altădată? Aşadar, nostalgie, uimire şi admiraţie în '' Poeţii clasici -/ pe vremea lor nămeţii / până la streşini ''( Şerban Codrin ). Intimismul căminului oferă revelaţii nebănuite, chiar şi atunci când secvenţa poetică este de o simplitate dezarmantă. În complicitate cu felinele se poate supravieţui nutriţional şi sentimental. Cu un ton declarativ, poetul se mulţumeşte să rămână la nivelul mărturisirilor : '' Eu şi pisica / împărţim laptele / şi singurătatea'' ( Ioan Găbudean ).
Nu întâmplător am lăsat spre final, haiku-ul unui maestru al genului. Pentru el, atmosfera hibernală se asociază cu aceea de spital, de unde se poate contempla universul, glacialitatea lui care te înfioară, luna cu ţurţuri şi genialitatea artistului, obişnuit să intervină în metamorfoze, cu răsuflarea şi să schimbe rostul vieţii : '' Un geam de spital / topind luna de gheaţă/ cu răsuflarea'' ( Eduard Ţară ).
În ultima parte a acestui discurs amplu, Florin Grigoriu abordează acelaşi ton profesoral, invită politicos la lecţii, dă teme cursanţilor, amabil, cu un surâs delicat în colţul gurii, aşteptând confirmarea.
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
luni, 21 decembrie 2009
Antologia Romanian Kukai ( 2007-2009 )
Antologia este prefaţată de două notiţe semnate de Corneliu Traian Atanasiu, administratorul site-ului şi de Manuela Miga, antologator. În urma unui concurs online, cu haiku-uri apreciate prin vot de internauţi, Manuela Miga a selectat 82 de micropoeme din 3.400, bazându-se pe experienţa ei în exersarea diferitelor genuri literare japoneze aclimatizate.
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.
Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.
Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)