N.Busuioc - Între sensibilitate şi rigoare

N. Busuioc face o introducere amplă în arta şi ştiinţa lecturii, convins că lectura continuă să fie una din valorile pozitive ale vieţii noastre, o artă şi în acelaşi timp o ştiinţă, care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea. În actul de intercondiţionare scriitor/ cititor sunt relevate limbajul şi valoarea scriiturii, diversitatea textelor (texte de lectură şi texte de desfătare, Roland Barthes), care se schimbă de la un cititor la altul.
Urmărind repere importante din cultura universală, autorul încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la o serie de probleme, cum ar fi: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? şi intră tot mai adânc în labirintul text-citit, cuprins de uimiri, întrebări, în timp ce textul devine subiect în sine şi pentru sine.
Cartea rămâne deschisă spre infinit, oferă cititorului o lectură inedită, continuă, repetată, imprevizibilă, descoperitoare, devine vie şi prin scriitura dinamică acţionează în favoarea cititorului. În sub-capitolul Literatura ca voce a lecturii, N. Busuioc apelează la cunoştinţele de teoria lecturii şi observă orientarea criticului spre sociocritică, psihocritică, semiotică, naratologie, spre lecturi performante, cooperante, evaluative şi îşi modelează un limbaj simbolic. Cartea ca instrument de cultură, de cunoaştere este un partener permanent cititorului, invitându-l să descopere într-un sistem de relaţii, codul propus de scriitor, fapte concrete pentru interese concrete, gradele diferite de înţelegere profundă la nivel de text, pre-text, sub-text, metatext, structuri deschise şi închise, raporturi între personaje şi obiecte, între creator şi operă, între creator şi cititor. În funcţie de preferinţele şi interesele culturale, un bun cititor va face o lectură plurală, nu doar una psihanalitică, tematistă, structuralistă, se va înstrăina temporar, în timpul lecturii, care îi înlesneşte cunoaşterea şi autoevaluarea: „Sensul unui poem, ca şi cel al unui obiect este treaba cititorului“ (Paul Valery).
Parodiind textul biblic, autorul acestui eseu îşi imaginează că la început au fost „scrierile“, lectura s-a făcut în grup sub supravegherea iniţiaţilor, care puneau un accent deosebit pe interpretarea cuvântului scris, iar mai târziu, inventarea tiparului („cea mai strălucită născocire a creierului omenesc“, Victor Hugo) a înlesnit foarte mult actul lecturii.
Cărţile se afirmă prin ele însele, se lansează într-o căutare dramatică a timpului pierdut, oferă cititorului o şansă salvatoare prin refugiul în lectură (aventură şi cultură), desigur o aventură intelectuală, ştiind că spiritul nostru suferă metamorfoze, se întreabă, se tulbură, coboară în vis, în timp ce opera valoroasă intră în veşnicie.
În procesul decodării textului, cititorul atras de focul sacru al artei este înarmat cu preconcepţii, informaţii anterioare, are un anume nivel cultural, ştiind că lectura îl va conduce, prin acumulare culturală continuă şi esenţială spre acel „sentiment universal“. De aici ideea că omul există ca subiect creator şi receptor numai prin cultură.
Un alt capitol are în prim-plan Psihopedagogia lecturii. Analizând joncţiunea lumii culturale cu lumea individuală, N. Busuioc constată, împreună cu alţi teoreticieni, existenţa unor elemente psihosociale şi psihopedagogice, care relevă normele sociale ale grupului, un anumit tip de gândire (în tradiţii, obiceiuri, tradiţii comune), un anumit fel de a înţelege, percepe şi analiza lumea. Doar prin lectură cartea se transformă într-un mesaj uman, mai ales „cartea de căpătîi“ (Isaac Disraelli, în Curiozităţi ale literaturii) şi putem vorbi de educaţia prin lectură. Mircea Eliade recomandă anumite cărţi pentru ca „lectura să-şi regăsească funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între om şi cosmos...“
Prin lectură, cititorul poate năzui spre un ideal, spre viaţă adevărată, marcată de gândire şi reflecţie, atât timp cât scriitorul crede în introspecţie, dorind să se cunoască pe sine (Marcel Raymond), iar cititorul intră în comuniune cu sentimentul care-i invadează fiinţa. Chiar şi acum, când asistăm la o degradare culturală a individului, la instalarea subculturii în forme variate, mai sunt cititori serioşi, mai sunt cercetători din domeniul psihopedagogiei lecturii care descoperă texte expresive şi actuale.
În urma lecturilor, omul biologic devine om spiritual, prilej deosebit pentru eseistul ieşean de a face trimitere la cartea lui Mihai Cimpoi, Grigore Vieru – poetul arhetipurilor, un comentariu strălucit din care reţinem: sensuri mitice şi în relaţia cu femeia-iubită şi femeia-mamă; Grigore Vieru este un liric profund al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic şi al originilor; valorificarea abisului ontologic; viaţa este înfăţişată extatic, în simplitatea şi complexitatea ei, iar moartea ca pe o stare de calm mioritic; misticul se regăseşte în experienţa sufletească trăită sub semnul extazului; atitudinea ritualică faţă de divinitate este exprimată în dimensiunile noastre ortodoxe.
În capitolul Lectura ca artă, autorul vede în cititor o fiinţă a sensibilului, de fiecare dată diferită, dependent de funcţia estetică a lecturii, pornind de la izvoarele de informare, de la interpretarea intelectual-spirituală, înzestrat cu calitatea de a şti să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Lectorul îşi formează stilul de a gândi, de a judeca, de a reprezenta atitudini, convingeri, de a reface pe cont propriu un sistem de valori, nefiind indiferent la frumuseţea stilistică. El descoperă cu uimire sublimul într-o carte, impresionat de frumuseţe, demnitate şi nobleţe, de privirile plurale asupra unei lumi de complementarităţi dar şi de contradicţii.
Stabilind o relaţie: literatură-scriitor-cititor, unii teoreticieni au aprobat opera literară cu metodele esteticii sociologice, între care şi Robert Escarpit, în Sociologia literaturii. De astă dată lectura este înţeleasă ca ştiinţă, literatura având o dimensiune socială şi culturală, după dezvoltarea industriei de carte. O nouă viziune asupra textelor adânceşte înţelegerea operelor literare, a literaturii ca artă a cuvântului, prin intuiţie, fantezie, mituri, tradiţii, simboluri, valori, printr-o definire a literaturii dinspre gândirea comparată.
Scriitorul dispune de capacitatea de autoexprimare, are mistica cuvântului tipărit, încearcă să-şi ordoneze ideile şi faptele într-o formulă mai adecvată decât realitatea, comunică expresiv cunoaşterea prin scriitură. La celălalt pol, cititorul este un „consumator“ influenţat de gust, cu o motivaţie afectivă sau intelectuală, care renunţă la relaţiile lui individuale cu universul său obişnuit şi caută adevărul.
Roland Barthes atrage atenţia asupra unei posibile lecturi ştiinţifice, Goethe consideră un text important în relaţiile lui de intertextualitate, un text care utilizează cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În epoca modernă, ştiinţa lecturii înlocuieşte imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Cititorul îşi va alege metoda în funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.).
Mai întotdeauna, simbolul cărţii este reprezentat de spaţiul cultural, cartea devine o probă materială, analiza textului vizează plăcerea textului şi treptat se conturează voinţa de lectură, disciplinată, temeinică, reflexivă, până la uitarea de sine.
În timpul lecturii ne raportăm la experienţele şi trăirile noastre, încercăm să pătrundem sensul lecturii, raţiunea de a fi a textului, măreţia spiritului uman, multitudinea eroilor, în special eului cultural.
Capitolul Literatura ca etică, are şi informaţii despre etica scrisului şi etica lecturii, însuşi actul lecturii fiind o reacţie la o necesitate, prin care cititorul este influenţat. Etica lecturii este o consecinţă a eticii scrisului, care depinde uneori de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului şi reprezintă reflecţia morală la care ajunge cititorul. Elementele de morală se regăsesc în viaţa cotidiană, în realităţile naturale, în banalitatea existenţei umane; unele principii de ordin etic, aflate în lectură, sunt valorificate în viaţa cotidiană.
N. Busuioc a preluat şi a valorificat cele trei priviri asupra lumii: apolinică, cea a raţiunii, obiectivării şi ştiinţei; dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii; hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi provocare a calităţilor fiinţei umane (V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic).
Capitolul Lectura ca problemă vizează, în special lectura plurală, pătrunzătoare, riguroasă, dar şi lectura cerebrală care duce la drama cuvântului, atunci când cititorul fuge de ambiguitatea speculaţiilor filosofice şi sofisticate. Analizând lectura publică pe o perioadă de timp, deducem profilul spiritual al generaţiei, tipologia textelor literare, preferinţele şi influenţele beletristice, cu atât mai mult cu cât problematica lecturii trebuie asumată şi din perspectiva interdisciplinarităţii (psihologie, sociologie, critică literară). Interpretarea se leagă de înţelegerea textului literar, înţelegere care nu exclude relativizarea unor puncte de vedere. Citind mult îţi dai seama că ştii foarte puţin şi trăieşti un sentiment apăsător, paradoxal, deşi cărţile desfată sufletul, întăresc mintea, într-o lectură plurală, pătrunzătoare, consistentă.
Eseistul a scris câteva pagini memorabile referitoare la filosofia lecturii, analiza metafizică, conceptul filosofic al lecturii, utopie şi echivocuri. Cultura şi lectura sunt procese istorice din care omul înţelege că nu trebuie să renunţe la educaţie, la împlinirea naturii umane, acestea reprezintă o sumă a operelor, a configuraţiilor unor dorinţe posibile.
În timp ce unele cărţi rămân actuale, altele nu mai corespund preferinţelor, din cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii. Un cititor se recunoaşte într-un personaj de roman, alături de care trăieşte senzaţii, sentimente, pasiuni, impresii, convingeri; memoria lui conservă totul, dar această sumă de experienţe îşi are limitele sale. Identificăm legături directe şi indirecte între memorie şi unele genuri literare precum memorii, memorialistică, memorial, jurnal. Memorialistica se află la confluenţa cu istoria.
Între critica literară şi lectură se stabileşte o relaţie interdisciplinară, critica literară ajutând-l pe cititor să deosebească operele valoroase de celelalte la care se adună acribia filologică, dimensiunea polemică, luciditatea. Lectura este un act al voinţei, în care cititorul îşi impune singur principiile necesare, susţinut şi de dorinţa de a citi, conştient de relaţia interdisciplinară: lectură, informare, comunicare.
N. Busuioc s-a referit la funcţiile cărţii şi la principiile lecturii, a invocat direct şi indirect sociologi şi teoreticieni, dovedind că este un bun cititor, care oscilează între sensibilitate şi rigoare, şi totodată un eseist serios.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

N.Busuioc - Basarabia de suflet

Publicistul N. Busuioc alcătuieşte o antologie cu articolele sale despre Basarabia, aproximativ 180 de pagini, în care întâlnim recenzii, cronici literare, reflecţii, amintiri, interviuri, urmărind de fiecare dată să aducă un elogiu cărţii şi lecturii, în spaţiul spiritual basarabean.
În cele două secţiuni I Carte, lecturi, opinii, II Dialoguri esenţiale, desluşim sensibilitatea, cultura, dar şi dragostea autorului faţă de scriitorii români de peste Prut, unde a înfiinţat o Biblitecă de carte românească (Chişinău). Admirând viaţa spirtuală din Moldova, N. Busuioc a invitat scriitorii basarabeni la Salonul de carte românească (Iaşi), cu cărţile, revistele, albumele, almanahurile, calendarele lor şi mai ales cu sufletul lor curat. Valoarea acestora, ţinând seama şi de contextul socio-politic, a fost evidenţiată prin prezentări, lansări de carte, colocvii, interviuri, vizite la redacţia unor reviste, premii literare pentru conţinut, grafică, originalitate, comentarii în publicaţii de specialitate, la radio şi televiziune.
Într-un Cuvânt înainte, Ioan Holban apreciază calitatea articolelor selectate, necesitatea cunoaşterii spiritualităţii din spaţiul basarabean, în fraze cu o anume adâncime, în care ideile se înlănţuie disciplinate, expresive.
În volumul Basarabia de suflet, N. Busuioc visează pe marginea textelor, face din când în când însemnări, se cufundă în reverii şi caută analogii între literatura basarabeană şi anumite elemente de teoria lecturii. Fire interogativă, autorul îşi pune uneori întrebări retorice, iar alteori lansează interogaţii pe teme existenţiale sau culturale. Cât de reală este viaţa pe care o descoperim în textele literare? se întreabă publicistul şi se grăbeşte să constate că scriitorul trăieşte în iluzie (utopie, imaginar, dacă se retage în singurătate). Solitudinea i-a fost sugerată de o carte de poezii a Eugeniei Bulat, care se împarte între vis şi sensibilitate rănită, cuprinsă de meditaţie melancolică, uşor delirantă (Între vis şi sensibilitate rănită).
Observând că scrierile lui Aureliu Busuioc se situează la intersecţia dintre real, fantezie şi umor, publicistul subliniază calităţile scriitorului basarabean: imaginaţie, ironie, invenţie lingvistică, umor în tonuri grave, simboluri, fabulos, ludic, patetic, solemn, violent-sarcastic în poezie, proză, satiră, pamflet, parabolă, epigramă, dar şi meditativ, melancolic, ironic, maliţios, cu o retorică interogativă în creaţia lirică. În romanele sale, observăm voluptatea istorisirii, dramaticul, divertismentul, capacitatea prozatorului de a genera importante structuri epice, prin valorificarea materialului de viaţă, în tehnica ambiguităţii (Ştiinţa orchestrării scrisului).
Un alt articol trimite direct şi indirect la Borges, pentru care cartea este mit şi labirint, prilej de meditaţii profunde. Întâlnirea cu academicianul Mihai Cimpoi alungă tristeţea din sufletul publicistului, care îşi imaginează labirintul sinonim cu complicaţia sofisticată dusă la absurd. În concluzie, labirinturile sunt acte iniţiatice, pe care trebuie să le parcurgem cu toţii (Cartea ca mit, cartea ca labirint).
Analizînd tipurile de istorie literară, Mircea V. Ciobanu le enumeră: istoric-literară critică, didactică, deschisă, adevărată, tragică, grotescă, de azi pe mâine, şi propune o istorie literară paradoxală, acum când peisajul cultural este dominat de consecinţe neoavangardiste, o logică a elucubraţiei metafizice, jocul intertextual, obsesia scurgerii timpului în existenţial, într-o zonă a neliniştii vizibile sau previzibile. E un scriitor care sugerează, pune pe gânduri, provoacă, face ordine în „pulsiunile cotidianului“ (De la jocul intertextual la lirica obsesivă).
Cercetător al istoriei literare, Ion Ciocanu răsfoieşte cartea între scriitor şi cititor, meticulos şi îşi exprimă opiniile în volume de critică, istorie, teorie literară, studii monografice, studii sociolingvistice (Nevoia de vase comunicante). Un alt cercetător literar, Iurie Coleşnic, retras, timid, admirator al valorilor certe, scrie şi „lirică intelectuală“, ermetică, unde versul îşi păstrează puritatea, emoţia, complicarea metaforelor (Basarabia este încă necunoscută). Şi Dumitru Crihan atrage atenţia cu volumul Invitaţie în iad, în care se referă la spaţiul concentraţionar sovietic, fiind prizonier al „monstrului roşu“, care i-a provocat suferinţă, gânduri, reflecţii, trăiri (Periplu prin cercurile iadului).
Citind articolele, eseurile, poeziile şi traducerile lui N. Dabija, redactor-şef la Literatură şi artă, N. Busuioc remarcă teama de înstrăinare, în special, în lirică (De la limpezimea clasicităţii la patosul aprig). Un roman documentar, bazat pe documente de natură poloneză, rusă, basarabeană, a scris Efim Levit, referindu-se la Gheorghe Asachi, spirit renascentist, filosof, inginer, arhitect, pictor, poet, profesor, diplomat, tipograf, publicist, dramaturg, prozator, poliglot (Gheorghe Asachi, Romanul vieţii sale).
Un articol reliefează personalitatea lui Iulian Filip, poet, publicist, dramaturg, folclorist, grafician, cu voce caldă, fantezie, simţ al umorului, echilibru, creator al unui labirint în care ne rătăcim în lumea magică şi fermecătoare a cărţilor (Sufletul poetului deschis ca o bibliotecă).
Pe Ion Hadârcă, publicistul îl situează între romanticul încercat de tristeţe şi gânditorul vizionar al unei schimbări socio-culturale, apreciindu-i meditaţiile, diversitatea formelor culturale din Echipa de îngeri, poemele despre iubire şi divinitate, moarte şi suferinţă, în care fiinţele şi lucrurile din jur au o viaţă simbolică. Multe din acestea au ca punct de plecare celebrele mituri şi legende ale lumii (Poezia între simbolism şi existenţă).
În creaţia lui N. Leahu distinge subtilitate şi rafinament, atât în textele ludice cât şi în cele dramatice (Pendularea între poem şi eseu), iar în opera lui Dumitru Matcovschi întâlneşte nuanţe deosebite de lirism, metafore expresive în poezii, formule interesante în pamflete, rapsodii, balade, confesiuni, proză, dramaturgie, publicistică, traduceri; pentru el, scrisul a fost o formă de supravieţuire prin spirit (Scriitor şi om al cetăţii).
Lirica feminină este bine reprezentată de Irina Nechit, suflet visător; Covaric, o poetă care se joacă cu poezia senzaţiei imediate (Înfiorarea suav-metaforică a fiinţei) şi de Claudia Partole, înzestrată cu sensibilitate, puritate şi diafan, obsedată de tema religioasă, unde durerea se transformă în fascinaţie, ştiind să-şi strunească angoasele (De la poezie la proza de analiză psihologică).
Universul copilăriei rămâne în continuare un univers al fericirii la Tamara Vieru-Pereteatcu, cu sentimente delicate a ceea ce este natural, proaspăt, inocent; o copilărie care nu poate fi despărţită de intimitatea şi frenezia lumii animale, de cea a florilor şi copacilor (În universul fericirii).
La Vasile Romaniuc, autorul a remarcat diversitate semantică, versuri memorabile sub umbrela cugetărilor exprimate lapidar, metaforic; un talent viguros cu experienţă interioară care păstrează în suflet nostalgia copilăriei (Iluminarea fiinţei prin poezie).
Obsesii, revoltă, îndrăzneală, reflecţii, iubiri, iluzii în poezia lui Arcadie Suceveanu, având menirea să te provoace într-o lume de poveşti şi legende, în care distingem o mitologie fabuloasă a locului. E un lirism meditativ cu ton oracular, vers cantabil, sarcastic, acuzator, în stil direct sau aluziv (Poezia ca esenţă a înţelesurilor generale).
Remarcabile sunt miniaturalul lui Ianoş Ţurcanu, ludicul, hazul, umorul, copilăria magică (Izgonirea din Eden), existenţa luminoasă din creaţia lui Grigore Vieru, vitrina cu cărţile lui fiind marea atmosferă a paradisului borgesian, un fel de metaforă a solarităţii şi sublimului (O existenţă simbolică).
Pe Diana Vrabie o apreciază pentru efortul de documentarist, care porneşte de la cunoaştere şi insistă pe actul de autenticitate. În opinia lui N. Busuioc, drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii se caracterizează prin conflict şi lupta de idei, sentimente, atitudini (Cunoaştere şi autenticitate). Numele Claudiei Balaban este legat de un dicţionar Scriitorii Moldovei, în timp ce Gheorghe Prini este un editor de clasă, uluind prin ştiinţa de a face cărţi, în condiţii grafice deosebite.
Partea a doua a cărţii lui N. Busuioc, publicist rafinat, cuprinde interviuri cu o serie de personalităţi din Basarabia, şi se intitulează Dialoguri esenţiale. Cei intervievaţi sunt scriitori, pictori, muzicieni, istorici, jurnalişti, lingvişti, docmentarişti. Aceste dialoguri esenţiale au ca titlu un fragment din conversaţie, expresiv şi bineînţeles, esenţial, o sintagmă sau o întreagă propoziţie. Arta de a pune întrebări se bazează şi pe o documentare riguroasă dar şi pe o anume abilitate în a provoca la dialog, cu ocazia unor evenimente. Pe Claudia Balaban a invitat-o la dialog cu ocazia inaugurării primei biblioteci de carte românească, în centrul Chişinăului; existau pe atunci doar 30 de titluri de cărţi cu grafie latină. Maria Bieşu, reprezentantă de frunte a artei muzicale interpretative, cu numeroase turnee peste hotare, premii importante, mărturiseşte cu demnitate: „Poetul Alecsandri spune că românul e născut poet, dar eu aş spune că românul e născut şi cântăreţ“. Din interviul cu Aureliu Busuioc am selectat o întrebare incomodă: „În ce raport vă aflaţi cu ruşii?“ Voltaire întrebat în ce raport se află cu Dumnezeu a răspuns: „ne salutăm, dar nu ne vorbim“.
Cu Leo Butnaru, autorul conversează la nivel înalt despre dialoguri şi eseuri, despre definirea şi redefinirea omului în relaţie cu Divinitatea, istoria, alţi oameni. Nu întâmplător, interviul cu academicianul Mihai Cimpoi are titlul Eminescu – poet al fiinţei şi se axează pe descoperirea de noi dimensiuni ale fiinţei eminesciene; o conversaţie academică despre creaţia eminesciană şi despre lucrarea „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“. De la Iurie Colesnic aflăm că basarabeanul a fost, este şi va fi un om religios; natura lui este axată pe credinţa în Dumnezeu, Dumitru Crihan anticipă un eveniment istoric: „Unirea se va îndeplini, ea va fi făcută de cei tineri“, Gheorghe Ghimpu face observaţii de natură lingvistică: „Factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită“; Alexe Rău este entuziasmat de reforma bibliotecară: „Există şi un Dumnezeu al bibliologiei...“; Serafim Saka glosează pe marginea literaturii din Moldova: „Literatura basarabeană îşi are amprenta înstrăinării seculare“, iar Iuliana Gorea Costin crede că reforma învăţământului din Moldova ar avea şi har dumnezeiesc: „Şansa noastră este redescoperirea scânteii divine din noi“.
Pun în bibliotecă acest volum, mângâindu-i coperta, convins că N. Busuioc a întins încă o dată mâna fraţilor noştri de peste Prut.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com