Andrei Patraş, poet cu o structură romantică, visător, melancolic, mistuit de eros şi thanatos, atras de folclor, tulburat de mituri, poetizează în cadenţe tradiţionale. Combustia lui interioară se consumă între sacru şi profan, valorificând motive poetice, într-o manieră personală, unde prozodia antică se amestecă treptat cu cea modernă. Aşadar, o cavalcadă de ritmuri, în specii literare clasice şi romantice, dar şi folclorice, în versuri cu măsură variată, a căror armonie este dată în primul rând de asonanţe, rimele simple, uneori inedite, imaginile poetice de o coloratură aparte. Prelucrând teme preromantice ( D. Bolintineanu ), romantice ( M.Eminescu ), tradiţionaliste ( B. Fundoianu ) şi neomoderniste ( Cezar Ivănescu ), Andrei Patraş îşi construieşte propria viziune, singulară, între numeroasele orientări ale neoavangardei româneşti. Singulară dar şi riscantă, ţinând seama de orizontul de aşteptare al cititorului, obişnuit să savureze o dată la două decenii, un alt nivel estetic…
Singulară dar valoroasă, poezia din volumul Vis e un fel de balsam pentru sufletul sfâşiat al postmodernului, al fiinţei tragice , înstrăinate de natură, al pelerinului interesat de banalităţi zilnice.Mitul pastoral romanesc este valorificat într-o poezie în care imaginile poetice concrete alternează cu cele abstracte, vizuale, auditive, motrice :’’ Când prin golul toamnei peste văi va trece / în şuier sălbatic vântul crud şi rece, / cu brâul de ceţuri pe sub lună nouă / va veni măicuţa prin mirişti cu rouă ’’( Mioriţa ). Într-o altă poezie apare în prim –plan jertfa creaţiei, prin prelucrarea mitului estetic, unul dintre miturile fundamentale ( G. Călinescu ). Universul liric este de data aceasta unul de natură onirică, în care imaginea eroinei zidită în Mănăstirea Argeşului face legătura între uranic şi teluric, între nesomnul chinuitor şi proiecţia mănăstirii în spaţiul celest : ’’ În tainice vise te-arăţi / mereu lângă atâtea surpate cetăţi / şi sângeră-n cer temelii / în nopţi de nesomn şi de veghe, pustii ( Ană, ).
Coborând în visare, în Infern, rătăcind pe dealuri singuratice, poetul contemplă maternitatea lunii, aduce câteva elemente de magie, într-o secvenţă lirică fantastică pînă la un punct, cu trimiteri la folclor şi la poezia lui I. Barbu, cu descrieri sclipitoare referindu-se la femeia însărcinată şi luna ca simbol al fertilităţii: ’’ Spre creştetul lunii nebuna / se-ntinde –ngânând un descântec / şi pare că tremură luna / ca pruncul în pântec’’( Nebuna ). Tot dinspre folclor vin şi doinele, care poetizează dorul , dragostea, efemerul, relevând comunicarea cu natura, într-o sintaxă în care monorima este redusă , uneori, la fragment de cuvânt : ’’ noapte grea se face / dorul n-are pace/ că n-a mai vedea / în codru frunza / şi-n cale mîndra / nici la primăva…( Doină, II ). Un colind are la bază arhetipul biblic al naşterii lui Isus, când se întorc din veşnicie păsări ninse, oameni, personaje sacre, dar şi licantropi adulmecând prada, într-un decor de basm, de un alb sclipitor. E vremea întoarcerii magilor, care se înscriu de fiecare dată în ritualul închinării, la căpătâiul pruncului : ’’Vin păsări mari cu aripi ninse, line, / se-ntorc din munţi ciobanii şi magii să se-nchine, / vrăjiţi, lupi albi adulmecă-n vis prada / şi de pe cetini cade lin zăpada ’’( Colind, variantă ).
Biblic este şi motivul trecerii Styx-ului, cu luntrea pe la vamă, spre marea judecată. Acum, secvenţa este proiectată în spaţiul profan, încărcat de o materialitate grea şi sugestivă, cu poteci, punte şi apă neagră. Eul liric îşi exprimă nedumerirea, printr-un cumul de interogaţii dramatice : ’’ Cine-ţi ţine calea, mamă,/ şi îţi cere-ntruna vamă?/ Cin’ te-aţine pe poteci, / nu te lasă ca să treci/ puntea peste-o apă neagră? ’’( Doină, VII).
Unele surse sunt de natură livrescă, valorificate în literatura cultă, cum ar fi motivul licantropului, prezent în proza lui V. Voiculescu. Iniţiat în vrăji, solomonarul respectă cu sfinţenie ritualul, urmăreşte metamorfoza omului-lup şi caută să folosească obiecte magice:’’ Atunci un vraci chemat-au, solomonar şi iară / la ceasuri de veghere-au tăinuit / cu farmece să prindă neadormita fiară, / cu cerc de foc şi glonţ meşteşugit’’ ( Lupul- legendă ).
Într-un text cu atmosferă baladescă, romantică, apare mitul lui Narcis, ca oglindire în ape, undeva departe, unde se conturează un decor medieval ( cetatea, noaptea, turnul, lacul, ceţuri ). Motivul turnului poate avea conotaţii sexuale, raportat la feminitatea lacului : ’’Departe, în cetatea de-a vremii cancer roasă/ se-ncheagă noaptea ca un negru sânge/ 'N adânc, ca Narcis turnul se răsfrânge/ în lacul sur şi ceţuri reci se lasă’’ ( Balul ).
Alte texte sunt micropoeme, cu invocaţii la adresa personajelor biblice, la spaţiul inocenţei, în care cireşul este sacralizat cu funcţia arborelui cosmic. În antiteză apar ’’bunicul’’ şi ’’ copilăria ’’ iar’’ luna ’’ este obiectul magic : ’’Doar bunicul / mai chema în nopţile cu lună / îngeri din cireşul copilăriei’’ ( Amintire, II), sau în altă parte, ludicul evidenţiază timpul sfâşietor personificat în timp ce jocul rimelor exprimă taina prin semantică şi prezenţa vibraţiei sugerată de consoana ’’ r’’: Ne-mblânzite ore,/ ore carnivore/ vin să mă devore…’’
În volumul lui Andrei Patraş întâlnim elegii şi ode, cu o prozodie adecvată, pe tema trecerii timpului, alături de poezii care interiorizează sentimentul, în maniera neomodernistă, amintind de N. Labiş : ’’Bătrâne turme rătăcesc departe / şi-n asfinţit prin mirişti dau ocol, / străine păsări sure în legănări deşarte / îşi leapădă aripile în gol ’’( Târziu ). Într-o anexă, poetul a inclus traducerea poeziei Corbul de Edgar Allan Poe, una dintre surprizele cele mai plăcute.
ANDREI PATRAŞ, Vis, Princeps Edit, Iaşi, 2009.
George Bădărău
