Într-un alt haiku, poetul contemplă frontiera dintre zi şi noapte, dintre viaţă şi moarte, sugerată de starea confuză de crepuscul ( amurgul ). Temporalitatea este exprimată printr-o sintagmă nominală simplă, directă, expresivă. În partea a doua a textului, se conturează ideea dedublării, a despărţirii materiei de umbră, înţeleasă ca proiecţie spirituală. La o primă lectură, micropoemul pare a fi un sfârşit de idilă romantică: '' Apus de soare- / la plecare umbra ta / ar mai rămâne '' ( Valentin Nicoliţov). Un habitat în ruină atrage atenţia contemplatorului care încearcă să-i descifreze mesajul. Nu cuibul distrus apare în prim- plan, cât zborul în cerc al păsării disperate ( rândunica ). Ea codifică starea de agitaţie într-un limbaj secret, aproape perfect ( simbolul cercului ), împrumutând ceva din plânsul sinistraţilor. În schimbarea decorului, zburătoarea simte o ameninţare inexplicabilă : '' Casă-n ruină -/ speriată rândunica / zboară în cerc '' ( Dan Norea ).
Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ). Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).
În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ). Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).
Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).
În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ). Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).
O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).
Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.
Când greierii tac... antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu