Având ca punct de plecare folclorul, Andrei Patraş poetizează în maniera-i caracteristică, pe tema geniului, împrumutată din romantismul german. Poate , nu întâmplător , poetul apelează la o grafică în tonuri fantastice şi la caractere gotice pentru a sugera o anumită atmosferă. În viziunea sa, basmul are un rol formativ, în care se disting cele trei îngenuncheri iniţiatice. După formula de început, cu timpuri imemoriale ( ’’ În vremurile de demult, uitate’’ ) sunt creionate personaje hiperbolizate ( ’’ uriaşii ’’), un bătrân, mari palate şi cadrul se delimitează în opoziţia pustiu- împărăţie. Eroul este şi de data aceasta un prinţ lunatic, însingurat, aspirând spre Absolutul sugerat de ’’ văi stelare’’ , înrudit cu prinţul din Levant din’’ Mistreţul cu colţi de argint’’al lui Ştefan Aug. Doinaş, dar şi cu emirul din ’’ Noaptea de decemvrie ’’ de Al. Macedonski.
Primind binecuvântarea tatălui, prinţul se pregăteşte de plecare, însoţit de alaiul împărătesc până la hotar, element care semnifică ruptura dintre două lumi : ’’ Lăsă palate şi curtenii mii / Şi neînduplecat lăsă cetăţi, / Lăsă făgăduite avuţii, / Spre miazăzi porni-n pustietăţi ’’. Eroul rătăceşte pe un drum nesigur, pustiu, cu imagini bizare, cu o realitate iluzorie ( ’’ copaci de fum ’’), simboluri zoomorfe de sorginte populară ( ’’ balauri ’’ ), obiecte magice ( ’’ comori vrăjite ’’), sonorităţile singurătăţii ( ’’ ale pustiei cânturi ’’), aspre vânturi, ceţuri medievale. Poetul a valorificat motivul labirintului, rătăcirea, pregătind iniţierea într-un spaţiu necunoscut, cu elemente ireale semnificate de epitete metaforice, care trimit la metale nobile şi pietre preţioase : ’’ fluturi de aur ’’, ’’ inorogi de argint’’, ’’codrul de smarald ’’, ’’ libelule de mărgean ’’, care sugerează o cromatică de o anume nobleţe, dar şi artificialul. Luminile ( cunoaşterea ) sunt relevate de dansul fluturilor de aur, dans având menirea întotdeauna să transmită un cod secret : ’’ Dansează în fantastice lumini / Pe boltă uriaşi fluturi de aur, / Sugrumă stânci zvâcninde rădăcini / Ca nişte cozi rănite de balaur. ’’. Eroul intră într-un spaţiu spiritual, cu imagini mirifice, cuprinse de vrajă, cu păsări măiastre, o lună comparată cu un corn de fildeş, într-un cadru fantastic, unde vin zânele şi se prind într-o horă a ielelor. Mitul lui Narcis ( oglindirea în lac ) adânceşte enigmaticul. Intrarea zânelor în lac, simbol al purificării, configurează o atmosferă de basm: sunt goale dar înveşmântate în raze, inocente dar tulburătoare pentru prinţul care le contemplă, ascuns în ierburi, aşteptând îndurerat să iasă aleasa inimii. Măiastrele veneau din veşnicie, peste pajişti adormite, sporind tânjirea prinţului, până într-o seară, când are loc prima îngenunchere, primul pas spre cunoaştere
( autocunoaştere ), prin oglindirea care îl condamnă la uitare, într-un somn profund : ’’ Însă- ntr-o seară prinţu-ngenunchind / Se oglindeşte-n lacul fermecat, / Vârtejuri de uitare îl cuprind / Şi-n somn de plumb el cade săgetat’’. A doua zi destinul spulberă visul şi totodată iubirea prinţului. Urmează a doua îngenunchere ; o ruptură în spaţiul iniţiatic, după căderea din Eden, înţeleasă ca o moarte spirituală :’’ La căpătâiul florilor, plângând, / Petale –a adunat îngenuncheat / Şi a jelit întruna până când, / Sfârşit spre zări pierdute a plecat...’’. În risipa unor petale, eroul desluşeşte un adevărat dezastru spritual, jeleşte şi se pregăteşte de întoarcere la realitate, în spaţiul teluric, fără să fi atins iubirea absolută. În final, poezia sugerează a treia îngenunchere, în spaţiul profan, unde timpul are altă măsură, îmbătrânirea este bruscă şi moartea fizică, inevitabilă. La palatele părinteşti, prinţul, parcă se află sub semnul unui blestem şi metamorfoza îl întoarce în spaţiul mitic, spre începuturi : ’’.. ajunse iar la părinteşti palate. / Cu ochii stinşi se- opri lângă- o fântână, / Privi spre curţi pustii şi scufundate,/ Căzu-n genunchi şi se făcu ţărână’’. Reintegrarea în Marele Cosmos reface ciclul viaţă- moarte.
George Bădărău
