Mergeam cu publicistul Constantin Secu, pe urmele lui Eminescu, la Mănăstirea Văratec. Era o după-amiază de vară plăcută, cu mulţi turişti, obiecte de artizanat, borcane cu dulceaţă, fructe de pădure, suc natural oferit de o măicuţă la poarta mănăstirii, icoane dar şi fete atrăgătoare care, probabil, au fost modele pentru Mircea Dinescu, în scrierea versului ’’ icoană cu picioare lungi ’’. Nu departe de lăcaşul sfânt , se află o poiană cu o casă dărăpănată, în care stătea, din când în când, M. Eminescu, venit aici să se reculeagă. Am intrat prin spate, printre mormanele de cărămizi, am străbătut camerele în ruină şi am ieşit în pridvor, încercând să cuceresc împrejurimile, cu privirea.
Ceva mai la vale, în faţa mănăstirii, era o grădină încărcată cu flori, în locul unei case unde poposea Veronica Micle. Am cumpărat zmeură de la o copilă, care povestea cât de mult ’’ s-a înschinat ’’ ca să o culeagă. Aici am cunoscut-o pe maica Eufrosina Jescu, o suceveancă bine alcătuită, din satul Udeşti, unde dăinuie o biserică făcută dintr-un singur stejar. La Văratec a găsit liniştea pe care o căuta împreună cu maica ei duhovnicească, Benedicta Braga, sociabilă, cu faţa albă şi luminoasă, cultă, cu două licenţe, specialistă în muzica psaltică, ştia engleza şi franceza, picta, şi avea misiunea să înfiinţeze în America, o mănăstire, la cererea maicii Alexandra ( Prinţesa Ileana a României ). Urcasem în maşina publicistului Constantin Secu şi ne îndreptam, pe un drum de munte, spre casa maicii când, pe neaşteptate, a apărut în faţa maşinii o ucenică înseninată, care povestea că se întorsese Bălanul ( câinele alb ), după două zile de rătăciri.. Casa maicii Eufrosina se afla într-o grădină plină de verdeaţă, pomi fructiferi, clădiri anexe şi o cuşcă în faţa căreia, moţăia Bălan..
Aici au stat în gazdă Valeria Sadoveanu, cea de-a doua soţie a marelui scriitor, Lili Teodoreanu, academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga, bună creştină, care mergea des la biserică, aprindea lumânări, se ducea în pădure să aducă cetină de brad, să pună pe foc, vorbea elevilor despre istoria patriei, opera lui Sadoveanu, dialoga cu seminariştii de la Mănăstirea Neamţ.
Maica s-a oprit puţin din istorisire, ne-a servit cu dulceaţă de afine, iar eu am profitat de ocazie să aduc din nou vorba despre Eminescu. De- a lungul anilor au circulat oral diferite povestiri, de la măicuţă la măicuţă, dar dintre ele doar una avea harul istorisirii. Aşa s-au înecat în timp, o serie de întâmplări despre cei trei prieteni, M. Eminescu, I. Creangă şi Veronica Micle, care urcau spre ’’pădurea de argint ( o pădure de mesteceni )’’, iar mai sus, pe deal, mergeau la o pădure de stejari falnici, care la vreme de toamnă reprezentau eminescienii ’’ codrii de aramă ’’. I. Creangă era volubil, povestea mereu întâmplări cu haz, Veronica râdea, M. Eminescu rămânea cufundat în gânduri, aşa cum şi i-a imaginat criticul literar G. Călinescu. Credeam că dorinţa ultimă a marelui poet era să fie îngropat la marginea mării, conform testamentului liric din ’’Mai am un singur dor ’’. Zoe Dumitrescu- Buşulenga mă contrazice autoritar: Eminescu ar fi vrut să fie îngropat la o mănăstire de maici, unde să i se cânte ’’ Lumină lină ’’. Veneau să o asculte profesori, scriitori, academicieni, pictori, sculptori, preoţi ; făcea conexiuni între cultura europeană şi Teologie, ţinea conferinţe studenţilor, se bucura de întâlnirile cu părintele Cleopa ’’de parcă L-am văzut pe Dumnezeu Tatăl ’’, îl aştepta cu emoţie pe părintele Anania ’’nenea vulturul ’’, care vorbea despre adâncimile Teologiei şi era un bun scriitor, Întâlnirile cu ÎPS Pimen erau ’’ca o mărturisire ’’, fiind apreciat şi pentru că făcea azile şi orfelinate.
Pe ÎPS Pimen l-am cunoscut la Mănăstirea Putna, la intrarea în muzeu, în timp ce medita aşezat pe un scaun vechi. A apărut un grup de turişti francezi, călăuziţi de un călugăraş vioi, inteligent, cu un dicţionar în mână, pe care îl răsfoia când nu-şi amintea anumite cuvinte. Vorbea destul de bine româneşte, a îngenuncheat şi a spus : ‘’ Binecuvântează părinte ! ’’. Părintele a făcut semnul crucii, apoi l-a îmbrăţişat frăţeşte şi i-a atins cu buzele, obrazul încă tânăr. După evenimentele din ‘ 89, l-am revăzut pe ÎPS Pimen, la Mitropolia din Iaşi, i-am luat un interviu, făcând cea mai mare gafă din viaţa mea de scriitor. M-am adresat cu ’’Domnule Pimen ’’ în loc de Înalt PreaSfinţite…
Într-o bună zi, Zoe Dumitrescu- Buşulenga s-a călugărit cu numele de călugărie Benedicta, în mare taină, departe de ochii presei şi televiziunii. Iubea haina călugărească, pe care o purta în casă, îi plăcea să viziteze Mănăstirea Dragomirna, stătea departe de computer, considerând că :’’ ceea ce nu-i natural, nu-i de la Dumnezeu ’’ şi era încântată de vizita unor poeţi, între care, Grigore Vieru. Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut să fie îngropată la Mănăstirea Putna.
Din nou s-a făcut tăcere, maica Eufrosina mi-a întins o broşură despre academicianul Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi eu am revenit cu o întrebare despre Veronica Micle. Cum a reacţionat aceasta auzind despre moartea lui Eminescu? Veronica s-a întristat şi s-a retras în Poiana Ţigăncii, să sufere în tăcere, a răspuns cu sfială gazda, amintindu-şi de o versiune orală. E un subiect pe care maica Benedicta îl ocolea de fiecare dată, din motive doar de ea ştiute.
I-am făcut un semn discret publicistului Constantin Secu şi ne-am retras privind, poate, pentru ultima oară pe Bălan, grădina plină de verdeaţă, casa în care poposiră atâţia oameni de cultură.
Mărturiile maicii Eufrosina Jescu despre doamna academician Zoe Dumitrescu –Buşulenga – Monahia Benedicta-, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 10 decembrie 2010
luni, 6 decembrie 2010
Emilian Marcu- Cartea celor optzeci şi opt de taine
Poezia din acest volum este una a misterului, cantabilă, în viziune neomodernistă, cu izvoare cărturăreşti diverse, mitologie românească, Biblie, mitologie asiatică ( lotusul ), mitologie poetică personală ( Grădinarul , Ostrovul ) cu simboluri abstracte, de mare generalitate. Armonia, cadenţa, cromatica vin dinspre romantism şi simbolism, în texte reflexive, cu rimă sau fără rimă, într-o curgere firească, în care metaforele se înlănţuie discret. Rătăcind într-un univers al semnelor magice, poetul găseşte asocieri surprinzătoare între obiecte şi idei, ritualuri şi iconografie, secvenţe biblice şi mistica lucrurilor mărunte, fragmentele autobiografice şi iniţierea în metafizică. El este atras, pe de o parte de un topos cu o semantică lesne de desluşit, iar pe de altă parte, de un joc uşor ermetic, al imaginilor poetice, când se adresează artistului sau divinităţii, când contemplă pastelul teluric sau pastelul cosmic.
În unele poeme apare motivul poetic al cenuşii, care trimite la mistuire dar şi la renaştere, la oscilarea între efemeritate şi veşnicie, la dezlănţuirea stihială, dar şi la retragerea în intimitatea căminului, spre reculegere. Din folclorul românesc, Emilian Marcu a preluat tema Nopţii de sânziene, când se deschid cerurile, numai iniţiaţilor. Într-o astfel de noapte, Grădinarul ( o altă înfăţişare a poetului ) primeşte taina, stropul de genialitate şi toate acordurile sale lirice stau sub semnul marilor taine. Metafizica şi simbolurile poetice sunt împrumutate de la Blaga, cu care se întâlneşte şi la nivel de sintaxă poetică. Primind taina, poetul trece în lumea de dincolo, printr-o moarte violentă, amintind de orgiile medievale : ’’ Albinele-n ceară-l îmbracă. Ce rug / Pe trupul lui, sfielnic, se-aprinde-n amurg! ’’( Taina întâia sau despre noaptea de sânziene ).
În câteva poeme întâlnim frunze de lotus, arhetip în gândirea asiatică, mângâiate de ploi, de înţelesurile misterioase, când Grădinarul primeşte lumina pură dintr-un obiect profan :’’Grădinarul primeşte ca-ntr-o naştere tainică / Lumina cea pură din lama unui cuţit’’
( Taina a patra sau despre mistere printre frunze de lotus ). Motivul poetic al umbrei divinităţii este surprins în vitralii, cu îngeri, vânt, într-o întrupare melancolică, în timpul unei clipe de reculegere. Mai întâi o contemplare graduală ( privirile mele ), care capătă treptat o anume corporalitate, în cadre religioase: ’’În amiaza de iarnă / Prin ogivele vechiului schit / Se întrupă, o, cum se întrupă! ’’( Taina a treisprezecea sau despre sfielnică umbra ta ).
Într-un univers al semnelor magice este invocat aerul, element care stă la baza lumii, în vechea filosofie. Este înfăţişată o cromatică matinală ( zorii ), cu semnificaţii secrete, într-o duminică încărcată de sacralitate ( Duminica Orbului ), în timpul unei chemări repetate, care aminteşte de ritual:’’ E aerul ca o umbră de înger / în culorile magice. / Eu, prin o mie de semne te chem / Eu, prin o mie de semne, în Duminica Orbului’’( Taina a patrusprezecea sau despre o umbră de înger ). În alte taine, sunt transfigurate semnele mistice, lişiţa-n trestii, lumile inefabile în amurg, plânsul licornei, muzica astrelor, florile incendiare, iubita învelită în giulgiu etc. Motivul poetic al oglinzii, înţeles ca dramă de conştiinţă, este valorificat într-o frază lirică interogativă, la intersecţia sacru- profan ( îngerii- umbra mea), unde poetul , încă pelerin, continuă să rătăcească, în regim nocturn, selenar :’’ Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea-n decantare?/ Într-o oglindă a unui suflet rătăcitor / Încă peregrin pe marea cea moartă/ Când zalele nopţii acoperă luna?’’ ( Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii).
Altădată, poetul face apel la numerologie, la cifrele mistice ( şapte ), în scrierea unui ’’poem astral ’’, în conturarea unui portret feminin, gingaş, în uleiuri şi farduri, pe papirusuri magice : ’’ Şapte parfumuri din şapte magice flori/ s-au jertfit în cerneala cea mistică. // Tu în uleiuri şi negrele farduri/ în amurg sângeriu sedusă te laşi petală căzândă.// Pe papirusuri magice cerneala cea mistică/ cu trupul tău se îngemănează întru desăvârşire’’ ( Taina a treizecea sau despre papirusuri magice ). Un poem aminteşte prin viziune şi structura metaforică de poezia de început a lui Emilian Marcu, în linie tradiţionalistă, unde predomină vizualul, comparaţiile cu asocieri previzibile, anatomicul personificat, dinamismul micilor vietăţi :’’ Iarna se zbate ca o rochie de mireasă/ în Grădina Botanică în amiaza târzie. / Pe o bancă memoria noastră duce greieri în braţe, / urmăreşte tacticos, asemenea unui războinic înveterat,/ furnicile mişunând sub frunzare’’ ( Taina a treizeci şi şasea sau despre iarna ca o rochie de mireasă ).
Motivul poetic al mesteacănului ( frecvent în literatura rusă ), are valoare decorativă, picturală ( fluturi desenaţi ), contemplativă ( imaginare zboruri) , existenţială ( sensurile lumii), arhetipală ( palmele Grădinarului ), toate puse în mişcare de imaginaţia creatoare:’’ Pe trunchiuri de mesteacăn, pe carnea albă a lemnului/ Fluturii desenaţi cu atâta migală / Descriu în imaginarele zboruri sensurile reale ale lumii,/ Descriu truda în atlasul palmelor Grădinarului’’ ( Taina a cincizeci şi doua sau despre însemnări fantastice).
În unele texte, atmosfera este simbolistă, cu tristeţi, sânge, amurg, târziu, orizont infinit, iluzia ierbii uscate sau un univers ireal, în care călătoria spre apus este una a iniţierii în moarte, şi luna fascinează prin lumină şi taină: ’’ Ca într-un ireal univers, ca în antică lume/ Călătorim înspre soare-apune,/ Despre această iniţiere-mi vorbeşti : /Luna picură taină şi lumină-n fereşti’’ ( Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu ). Orientarea lui Emilian Marcu spre sonet nu este întâmplătoare.
Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Editura Emolis, Iaşi, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
În unele poeme apare motivul poetic al cenuşii, care trimite la mistuire dar şi la renaştere, la oscilarea între efemeritate şi veşnicie, la dezlănţuirea stihială, dar şi la retragerea în intimitatea căminului, spre reculegere. Din folclorul românesc, Emilian Marcu a preluat tema Nopţii de sânziene, când se deschid cerurile, numai iniţiaţilor. Într-o astfel de noapte, Grădinarul ( o altă înfăţişare a poetului ) primeşte taina, stropul de genialitate şi toate acordurile sale lirice stau sub semnul marilor taine. Metafizica şi simbolurile poetice sunt împrumutate de la Blaga, cu care se întâlneşte şi la nivel de sintaxă poetică. Primind taina, poetul trece în lumea de dincolo, printr-o moarte violentă, amintind de orgiile medievale : ’’ Albinele-n ceară-l îmbracă. Ce rug / Pe trupul lui, sfielnic, se-aprinde-n amurg! ’’( Taina întâia sau despre noaptea de sânziene ).
În câteva poeme întâlnim frunze de lotus, arhetip în gândirea asiatică, mângâiate de ploi, de înţelesurile misterioase, când Grădinarul primeşte lumina pură dintr-un obiect profan :’’Grădinarul primeşte ca-ntr-o naştere tainică / Lumina cea pură din lama unui cuţit’’
( Taina a patra sau despre mistere printre frunze de lotus ). Motivul poetic al umbrei divinităţii este surprins în vitralii, cu îngeri, vânt, într-o întrupare melancolică, în timpul unei clipe de reculegere. Mai întâi o contemplare graduală ( privirile mele ), care capătă treptat o anume corporalitate, în cadre religioase: ’’În amiaza de iarnă / Prin ogivele vechiului schit / Se întrupă, o, cum se întrupă! ’’( Taina a treisprezecea sau despre sfielnică umbra ta ).
Într-un univers al semnelor magice este invocat aerul, element care stă la baza lumii, în vechea filosofie. Este înfăţişată o cromatică matinală ( zorii ), cu semnificaţii secrete, într-o duminică încărcată de sacralitate ( Duminica Orbului ), în timpul unei chemări repetate, care aminteşte de ritual:’’ E aerul ca o umbră de înger / în culorile magice. / Eu, prin o mie de semne te chem / Eu, prin o mie de semne, în Duminica Orbului’’( Taina a patrusprezecea sau despre o umbră de înger ). În alte taine, sunt transfigurate semnele mistice, lişiţa-n trestii, lumile inefabile în amurg, plânsul licornei, muzica astrelor, florile incendiare, iubita învelită în giulgiu etc. Motivul poetic al oglinzii, înţeles ca dramă de conştiinţă, este valorificat într-o frază lirică interogativă, la intersecţia sacru- profan ( îngerii- umbra mea), unde poetul , încă pelerin, continuă să rătăcească, în regim nocturn, selenar :’’ Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea-n decantare?/ Într-o oglindă a unui suflet rătăcitor / Încă peregrin pe marea cea moartă/ Când zalele nopţii acoperă luna?’’ ( Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii).
Altădată, poetul face apel la numerologie, la cifrele mistice ( şapte ), în scrierea unui ’’poem astral ’’, în conturarea unui portret feminin, gingaş, în uleiuri şi farduri, pe papirusuri magice : ’’ Şapte parfumuri din şapte magice flori/ s-au jertfit în cerneala cea mistică. // Tu în uleiuri şi negrele farduri/ în amurg sângeriu sedusă te laşi petală căzândă.// Pe papirusuri magice cerneala cea mistică/ cu trupul tău se îngemănează întru desăvârşire’’ ( Taina a treizecea sau despre papirusuri magice ). Un poem aminteşte prin viziune şi structura metaforică de poezia de început a lui Emilian Marcu, în linie tradiţionalistă, unde predomină vizualul, comparaţiile cu asocieri previzibile, anatomicul personificat, dinamismul micilor vietăţi :’’ Iarna se zbate ca o rochie de mireasă/ în Grădina Botanică în amiaza târzie. / Pe o bancă memoria noastră duce greieri în braţe, / urmăreşte tacticos, asemenea unui războinic înveterat,/ furnicile mişunând sub frunzare’’ ( Taina a treizeci şi şasea sau despre iarna ca o rochie de mireasă ).
Motivul poetic al mesteacănului ( frecvent în literatura rusă ), are valoare decorativă, picturală ( fluturi desenaţi ), contemplativă ( imaginare zboruri) , existenţială ( sensurile lumii), arhetipală ( palmele Grădinarului ), toate puse în mişcare de imaginaţia creatoare:’’ Pe trunchiuri de mesteacăn, pe carnea albă a lemnului/ Fluturii desenaţi cu atâta migală / Descriu în imaginarele zboruri sensurile reale ale lumii,/ Descriu truda în atlasul palmelor Grădinarului’’ ( Taina a cincizeci şi doua sau despre însemnări fantastice).
În unele texte, atmosfera este simbolistă, cu tristeţi, sânge, amurg, târziu, orizont infinit, iluzia ierbii uscate sau un univers ireal, în care călătoria spre apus este una a iniţierii în moarte, şi luna fascinează prin lumină şi taină: ’’ Ca într-un ireal univers, ca în antică lume/ Călătorim înspre soare-apune,/ Despre această iniţiere-mi vorbeşti : /Luna picură taină şi lumină-n fereşti’’ ( Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu ). Orientarea lui Emilian Marcu spre sonet nu este întâmplătoare.
Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Editura Emolis, Iaşi, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
marți, 30 noiembrie 2010
Anastasia Dumitru - În cuvânt
Anastasia Dumitru mi-a atras atenţia prin câteva haiku-uri graţioase şi profunde, prin valorificarea laturii educative, folosind structura micropoemelor de sorginte niponă, prin implicarea elevilor în scrierea haiku-ului. Într-o zi, poştaşul mi-a adus o carte de poezii de la Constanţa, pe care am răsfoit-o cu plăcere şi m-am oprit la anexe, la fotografiile cu Grigore Vieru. L-am cunoscut în vremea studenţiei, la Muzeul ’’ M. Sadoveanu’’ din Iaşi., la protocol, unde fuseseră invitaţi scriitorii consacraţi şi doar trei din generaţia tânără. Prin anii ‘ 75-’76, Grigore Vieru era un tânăr frumos, romantic, prudent în vorbire şi gesturi, cu un ziar sub braţ. Se formaseră câteva grupuri, ca întotdeauna la întâlnirile scriitoriceşti şi eu mă aflam în apropierea bardului din Basarabia, lângă poeţii Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Horia Zilieru. Poetul de peste Prut ne-a privit cu blândeţe, apoi cu o voce molcomă a spus: ’’Fraţilor! Vreau să vă citesc o poezie de-a mea, publicată într-o gazetă, care apare în limba moldovenească…’’ şi a scos publicaţia de sub braţ. Scriitorii au zâmbit cu o anume tristeţe, văzând scrierea slavonă şi au clătinat cu înţelegere, capetele lor pleşuve. ’’Grigore! Dar ce limbă moldovenească e asta, cu asemenea litere, că noi nu înţelegem? ’’, grăi unul dintre poeţi, cu subînţelesuri. În loc de răspuns, Grigore Vieru a citit poezia, care curgea aşa frumos în limba noastră comună, cum avea să curgă Prutul la Podul cu flori, când bardul din timpul studenţiei mele devenise simbol naţional.
Am recitit versurile Anastasiei Dumitru, cu elemente clasice şi romantice, motive poetice având ca sursă mitologia greacă şi latină, folclorul românesc, Biblia, mituri poetice blagiene: Marea Trecere, Marele Anonim, , Marele Orb, Luntrea lui Charon, totul turnat într-o viziune neomodernistă, în care se resimt, pe alocuri, acorduri eminesciene. Într-un text, mitul labirintului se intersectează cu mitul adamic, rătăcirea erotică are ca punct de plecare arborele originar . ’’ Nebănuit e labirintul iubirii, / adâncă – prăpastia regretului, / am căzut în capcana păcatului, / muşcând mărul dintâi ’’( Labirintul iubirii ).
Altădată, poeta regretă ispita şarpelui, păcatul în care alunecase şi speră în dematerializare, într-o lume a spiritului marcat de eros. De data aceasta, iubirea nu mai este una încărcată de terestritate, ci tinde spre esenţa divină: ’’ De şarpe aş vrea să nu mai ştiu, / ţelul meu e să-mi revin în fire, / să mă lepăd de timp, spirit să fiu…/ să mă hrănesc doar cu iubire ’’( M-am săturat ).
Unele poezii au o tonalitate religioasă, secvenţele biblice sunt proiectate în universul dacic, interior ( grota lui Zalmoxis ), repetitive, spre veşnicie. Aici, mitul christic apare ca o revelaţie a zeului dacic, aflat într-o meditaţie adâncă : ’’Din grote în noapte/ Zalmoxis veghează/ şi vede în cale:/ Iisus sângerează ’’( Veşnicie ). Un personaj funerar , valorificat şi de L. Blaga, cere vamă sufletelor. Este celebrul Charon, stăpân pe infinitatea acvatică, pe care plutesc doar suflete în derivă: ’’Charon cere vamă, / mă-nghite valul/ în jur doar ape / suflete-n derivă ’’( Ecou ). Într-un alt poem, revine mitul integrării în Marele Tot, văzut ca o stingere eminesciană, la marginea mării, ca o întoarcere la fărâma dintâi, într-o viziune mioritică. E o dispersare a teluricului în acvatic, până la anularea materialităţii: ’’Dar valul vine, mă-nvăluie, mă poartă / Mă duce pe un ţărm, devin fărâmă…/ din mine rămâne ce-am fost, o dâră…/ nisipul mă cheamă în matca bătrână- ’’ ( În prada gândului ). Acorduri eminesciene, mai evidente, apar într-un poem cu detalii uranice, unde este proiectat portretul spiritual al Luceafărului, în spaţii siderale. Cele câteva personificări conturează mai bine intimitatea cosmică: ’’Tu în ceruri nu eşti singur, / nu cunoşti singurătatea,/ stele multe îţi surâd, / sărutându-ţi jalnic fruntea’’ ( Poetului).
Privind viaţa ca o încătuşare, poeta îşi imaginează eliberarea numai prin forţa divină, care face apel, uneori,, la smerenie, la ritual, împrumutat din scenariul biblic ( spălarea picioarelor ). Numai căinţa ar putea favoriza ieşirea din timp: ’’ lăsaţi-mă… gândul să mă descătuşeze/ sclavă nu vreau să fiu nimănui, / cu lacrimi vreau să spăl picioarele Lui / din clepsidra timpului să mă elibereze ’’( Nu vreau ). O altă poezie are un caracter ludic, iar motivul poetic lumea ca teatru este valorificat într-o manieră personală. Într-un univers himeric ( ficţional) există doar tentaţia grandorii, a puterii pentru cei care nu pot să comunice ( dialogul muţilor ) în semiobscuritate : ’’ Adesea cad pe gânduri şi constat / că lumea-n sine e un joc himeric, / fiecare se vrea se vede împărat / în dialogul muţilor, pe întuneric ’’( De când ).
Nu a fost ocolită nici tema senectuţii, imaginată ca o ninsoare, ca o răceală a structurilor anatomice, care capătă arhitecturi hibernale ( sloi, cristale, ţurţuri ), în timp ce polii geografici mobilează universul uman. E o corespondenţă perfectă, dureroasă, până la disperare: ’’De-o viaţă ninge peste mine, / Timpul e sloi, celulele- cristale, / ţurţuri s-au făcut din capilare / Şi Polul Nord mi s-a mutat în vene’’( Disperare ). Alte poezii sunt arte poetice, care evidenţiază misiunea poetului, un rob’’ al scrisului şi al slovei ’’, cu trimiteri la mitul prometeic şi la crucificarea christului, dar şi la arborele cosmic, din mitologia românească, având menirea să facă legătura cu pomul cunoaşterii. În viziunea poetei, coloana cerului îmbină elementele angelice cu elementele demonice : ’’un pom al vieţii, / crin cu floarea în cer/ aliniată de îngeri, / cu rădăcina în infern / arsă de neadormiţii demoni / ce au cheia cunoaşterii ’’( Ce e poetul ? ). Anastasia Dumitru vrea să umple cu sufletul transfigurat prăpastia dintre ea şi semeni.
Anastasia Dumitru, În cuvânt, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010.
George Bădărău
Am recitit versurile Anastasiei Dumitru, cu elemente clasice şi romantice, motive poetice având ca sursă mitologia greacă şi latină, folclorul românesc, Biblia, mituri poetice blagiene: Marea Trecere, Marele Anonim, , Marele Orb, Luntrea lui Charon, totul turnat într-o viziune neomodernistă, în care se resimt, pe alocuri, acorduri eminesciene. Într-un text, mitul labirintului se intersectează cu mitul adamic, rătăcirea erotică are ca punct de plecare arborele originar . ’’ Nebănuit e labirintul iubirii, / adâncă – prăpastia regretului, / am căzut în capcana păcatului, / muşcând mărul dintâi ’’( Labirintul iubirii ).
Altădată, poeta regretă ispita şarpelui, păcatul în care alunecase şi speră în dematerializare, într-o lume a spiritului marcat de eros. De data aceasta, iubirea nu mai este una încărcată de terestritate, ci tinde spre esenţa divină: ’’ De şarpe aş vrea să nu mai ştiu, / ţelul meu e să-mi revin în fire, / să mă lepăd de timp, spirit să fiu…/ să mă hrănesc doar cu iubire ’’( M-am săturat ).
Unele poezii au o tonalitate religioasă, secvenţele biblice sunt proiectate în universul dacic, interior ( grota lui Zalmoxis ), repetitive, spre veşnicie. Aici, mitul christic apare ca o revelaţie a zeului dacic, aflat într-o meditaţie adâncă : ’’Din grote în noapte/ Zalmoxis veghează/ şi vede în cale:/ Iisus sângerează ’’( Veşnicie ). Un personaj funerar , valorificat şi de L. Blaga, cere vamă sufletelor. Este celebrul Charon, stăpân pe infinitatea acvatică, pe care plutesc doar suflete în derivă: ’’Charon cere vamă, / mă-nghite valul/ în jur doar ape / suflete-n derivă ’’( Ecou ). Într-un alt poem, revine mitul integrării în Marele Tot, văzut ca o stingere eminesciană, la marginea mării, ca o întoarcere la fărâma dintâi, într-o viziune mioritică. E o dispersare a teluricului în acvatic, până la anularea materialităţii: ’’Dar valul vine, mă-nvăluie, mă poartă / Mă duce pe un ţărm, devin fărâmă…/ din mine rămâne ce-am fost, o dâră…/ nisipul mă cheamă în matca bătrână- ’’ ( În prada gândului ). Acorduri eminesciene, mai evidente, apar într-un poem cu detalii uranice, unde este proiectat portretul spiritual al Luceafărului, în spaţii siderale. Cele câteva personificări conturează mai bine intimitatea cosmică: ’’Tu în ceruri nu eşti singur, / nu cunoşti singurătatea,/ stele multe îţi surâd, / sărutându-ţi jalnic fruntea’’ ( Poetului).
Privind viaţa ca o încătuşare, poeta îşi imaginează eliberarea numai prin forţa divină, care face apel, uneori,, la smerenie, la ritual, împrumutat din scenariul biblic ( spălarea picioarelor ). Numai căinţa ar putea favoriza ieşirea din timp: ’’ lăsaţi-mă… gândul să mă descătuşeze/ sclavă nu vreau să fiu nimănui, / cu lacrimi vreau să spăl picioarele Lui / din clepsidra timpului să mă elibereze ’’( Nu vreau ). O altă poezie are un caracter ludic, iar motivul poetic lumea ca teatru este valorificat într-o manieră personală. Într-un univers himeric ( ficţional) există doar tentaţia grandorii, a puterii pentru cei care nu pot să comunice ( dialogul muţilor ) în semiobscuritate : ’’ Adesea cad pe gânduri şi constat / că lumea-n sine e un joc himeric, / fiecare se vrea se vede împărat / în dialogul muţilor, pe întuneric ’’( De când ).
Nu a fost ocolită nici tema senectuţii, imaginată ca o ninsoare, ca o răceală a structurilor anatomice, care capătă arhitecturi hibernale ( sloi, cristale, ţurţuri ), în timp ce polii geografici mobilează universul uman. E o corespondenţă perfectă, dureroasă, până la disperare: ’’De-o viaţă ninge peste mine, / Timpul e sloi, celulele- cristale, / ţurţuri s-au făcut din capilare / Şi Polul Nord mi s-a mutat în vene’’( Disperare ). Alte poezii sunt arte poetice, care evidenţiază misiunea poetului, un rob’’ al scrisului şi al slovei ’’, cu trimiteri la mitul prometeic şi la crucificarea christului, dar şi la arborele cosmic, din mitologia românească, având menirea să facă legătura cu pomul cunoaşterii. În viziunea poetei, coloana cerului îmbină elementele angelice cu elementele demonice : ’’un pom al vieţii, / crin cu floarea în cer/ aliniată de îngeri, / cu rădăcina în infern / arsă de neadormiţii demoni / ce au cheia cunoaşterii ’’( Ce e poetul ? ). Anastasia Dumitru vrea să umple cu sufletul transfigurat prăpastia dintre ea şi semeni.
Anastasia Dumitru, În cuvânt, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010.
George Bădărău
duminică, 21 noiembrie 2010
Adina Al. Enăchescu- Frumuseţea poeziei nipone
O carte care spune aproape totul despre Adina Al. Enăchescu, despre sensibilitatea, rafinamentul intelectual, talentul pentru micropoemele de tip nipon, dar şi exegezele pe marginea unor haiku-uri, calităţile de teoretician literar al fenomenului poetic în discuţie,
primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!
M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.
Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).
Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.
Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.
Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.
Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional. Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.
Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.
Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!
M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.
Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).
Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.
Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.
Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.
Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional. Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.
Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.
Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
vineri, 5 noiembrie 2010
Andrei Patraş - '' Vis ''
Andrei Patraş, poet cu o structură romantică, visător, melancolic, mistuit de eros şi thanatos, atras de folclor, tulburat de mituri, poetizează în cadenţe tradiţionale. Combustia lui interioară se consumă între sacru şi profan, valorificând motive poetice, într-o manieră personală, unde prozodia antică se amestecă treptat cu cea modernă. Aşadar, o cavalcadă de ritmuri, în specii literare clasice şi romantice, dar şi folclorice, în versuri cu măsură variată, a căror armonie este dată în primul rând de asonanţe, rimele simple, uneori inedite, imaginile poetice de o coloratură aparte. Prelucrând teme preromantice ( D. Bolintineanu ), romantice ( M.Eminescu ), tradiţionaliste ( B. Fundoianu ) şi neomoderniste ( Cezar Ivănescu ), Andrei Patraş îşi construieşte propria viziune, singulară, între numeroasele orientări ale neoavangardei româneşti. Singulară dar şi riscantă, ţinând seama de orizontul de aşteptare al cititorului, obişnuit să savureze o dată la două decenii, un alt nivel estetic…
Singulară dar valoroasă, poezia din volumul Vis e un fel de balsam pentru sufletul sfâşiat al postmodernului, al fiinţei tragice , înstrăinate de natură, al pelerinului interesat de banalităţi zilnice.Mitul pastoral romanesc este valorificat într-o poezie în care imaginile poetice concrete alternează cu cele abstracte, vizuale, auditive, motrice :’’ Când prin golul toamnei peste văi va trece / în şuier sălbatic vântul crud şi rece, / cu brâul de ceţuri pe sub lună nouă / va veni măicuţa prin mirişti cu rouă ’’( Mioriţa ). Într-o altă poezie apare în prim –plan jertfa creaţiei, prin prelucrarea mitului estetic, unul dintre miturile fundamentale ( G. Călinescu ). Universul liric este de data aceasta unul de natură onirică, în care imaginea eroinei zidită în Mănăstirea Argeşului face legătura între uranic şi teluric, între nesomnul chinuitor şi proiecţia mănăstirii în spaţiul celest : ’’ În tainice vise te-arăţi / mereu lângă atâtea surpate cetăţi / şi sângeră-n cer temelii / în nopţi de nesomn şi de veghe, pustii ( Ană, ).
Coborând în visare, în Infern, rătăcind pe dealuri singuratice, poetul contemplă maternitatea lunii, aduce câteva elemente de magie, într-o secvenţă lirică fantastică pînă la un punct, cu trimiteri la folclor şi la poezia lui I. Barbu, cu descrieri sclipitoare referindu-se la femeia însărcinată şi luna ca simbol al fertilităţii: ’’ Spre creştetul lunii nebuna / se-ntinde –ngânând un descântec / şi pare că tremură luna / ca pruncul în pântec’’( Nebuna ). Tot dinspre folclor vin şi doinele, care poetizează dorul , dragostea, efemerul, relevând comunicarea cu natura, într-o sintaxă în care monorima este redusă , uneori, la fragment de cuvânt : ’’ noapte grea se face / dorul n-are pace/ că n-a mai vedea / în codru frunza / şi-n cale mîndra / nici la primăva…( Doină, II ). Un colind are la bază arhetipul biblic al naşterii lui Isus, când se întorc din veşnicie păsări ninse, oameni, personaje sacre, dar şi licantropi adulmecând prada, într-un decor de basm, de un alb sclipitor. E vremea întoarcerii magilor, care se înscriu de fiecare dată în ritualul închinării, la căpătâiul pruncului : ’’Vin păsări mari cu aripi ninse, line, / se-ntorc din munţi ciobanii şi magii să se-nchine, / vrăjiţi, lupi albi adulmecă-n vis prada / şi de pe cetini cade lin zăpada ’’( Colind, variantă ).
Biblic este şi motivul trecerii Styx-ului, cu luntrea pe la vamă, spre marea judecată. Acum, secvenţa este proiectată în spaţiul profan, încărcat de o materialitate grea şi sugestivă, cu poteci, punte şi apă neagră. Eul liric îşi exprimă nedumerirea, printr-un cumul de interogaţii dramatice : ’’ Cine-ţi ţine calea, mamă,/ şi îţi cere-ntruna vamă?/ Cin’ te-aţine pe poteci, / nu te lasă ca să treci/ puntea peste-o apă neagră? ’’( Doină, VII).
Unele surse sunt de natură livrescă, valorificate în literatura cultă, cum ar fi motivul licantropului, prezent în proza lui V. Voiculescu. Iniţiat în vrăji, solomonarul respectă cu sfinţenie ritualul, urmăreşte metamorfoza omului-lup şi caută să folosească obiecte magice:’’ Atunci un vraci chemat-au, solomonar şi iară / la ceasuri de veghere-au tăinuit / cu farmece să prindă neadormita fiară, / cu cerc de foc şi glonţ meşteşugit’’ ( Lupul- legendă ).
Într-un text cu atmosferă baladescă, romantică, apare mitul lui Narcis, ca oglindire în ape, undeva departe, unde se conturează un decor medieval ( cetatea, noaptea, turnul, lacul, ceţuri ). Motivul turnului poate avea conotaţii sexuale, raportat la feminitatea lacului : ’’Departe, în cetatea de-a vremii cancer roasă/ se-ncheagă noaptea ca un negru sânge/ 'N adânc, ca Narcis turnul se răsfrânge/ în lacul sur şi ceţuri reci se lasă’’ ( Balul ).
Alte texte sunt micropoeme, cu invocaţii la adresa personajelor biblice, la spaţiul inocenţei, în care cireşul este sacralizat cu funcţia arborelui cosmic. În antiteză apar ’’bunicul’’ şi ’’ copilăria ’’ iar’’ luna ’’ este obiectul magic : ’’Doar bunicul / mai chema în nopţile cu lună / îngeri din cireşul copilăriei’’ ( Amintire, II), sau în altă parte, ludicul evidenţiază timpul sfâşietor personificat în timp ce jocul rimelor exprimă taina prin semantică şi prezenţa vibraţiei sugerată de consoana ’’ r’’: Ne-mblânzite ore,/ ore carnivore/ vin să mă devore…’’
În volumul lui Andrei Patraş întâlnim elegii şi ode, cu o prozodie adecvată, pe tema trecerii timpului, alături de poezii care interiorizează sentimentul, în maniera neomodernistă, amintind de N. Labiş : ’’Bătrâne turme rătăcesc departe / şi-n asfinţit prin mirişti dau ocol, / străine păsări sure în legănări deşarte / îşi leapădă aripile în gol ’’( Târziu ). Într-o anexă, poetul a inclus traducerea poeziei Corbul de Edgar Allan Poe, una dintre surprizele cele mai plăcute.
ANDREI PATRAŞ, Vis, Princeps Edit, Iaşi, 2009.
George Bădărău
Singulară dar valoroasă, poezia din volumul Vis e un fel de balsam pentru sufletul sfâşiat al postmodernului, al fiinţei tragice , înstrăinate de natură, al pelerinului interesat de banalităţi zilnice.Mitul pastoral romanesc este valorificat într-o poezie în care imaginile poetice concrete alternează cu cele abstracte, vizuale, auditive, motrice :’’ Când prin golul toamnei peste văi va trece / în şuier sălbatic vântul crud şi rece, / cu brâul de ceţuri pe sub lună nouă / va veni măicuţa prin mirişti cu rouă ’’( Mioriţa ). Într-o altă poezie apare în prim –plan jertfa creaţiei, prin prelucrarea mitului estetic, unul dintre miturile fundamentale ( G. Călinescu ). Universul liric este de data aceasta unul de natură onirică, în care imaginea eroinei zidită în Mănăstirea Argeşului face legătura între uranic şi teluric, între nesomnul chinuitor şi proiecţia mănăstirii în spaţiul celest : ’’ În tainice vise te-arăţi / mereu lângă atâtea surpate cetăţi / şi sângeră-n cer temelii / în nopţi de nesomn şi de veghe, pustii ( Ană, ).
Coborând în visare, în Infern, rătăcind pe dealuri singuratice, poetul contemplă maternitatea lunii, aduce câteva elemente de magie, într-o secvenţă lirică fantastică pînă la un punct, cu trimiteri la folclor şi la poezia lui I. Barbu, cu descrieri sclipitoare referindu-se la femeia însărcinată şi luna ca simbol al fertilităţii: ’’ Spre creştetul lunii nebuna / se-ntinde –ngânând un descântec / şi pare că tremură luna / ca pruncul în pântec’’( Nebuna ). Tot dinspre folclor vin şi doinele, care poetizează dorul , dragostea, efemerul, relevând comunicarea cu natura, într-o sintaxă în care monorima este redusă , uneori, la fragment de cuvânt : ’’ noapte grea se face / dorul n-are pace/ că n-a mai vedea / în codru frunza / şi-n cale mîndra / nici la primăva…( Doină, II ). Un colind are la bază arhetipul biblic al naşterii lui Isus, când se întorc din veşnicie păsări ninse, oameni, personaje sacre, dar şi licantropi adulmecând prada, într-un decor de basm, de un alb sclipitor. E vremea întoarcerii magilor, care se înscriu de fiecare dată în ritualul închinării, la căpătâiul pruncului : ’’Vin păsări mari cu aripi ninse, line, / se-ntorc din munţi ciobanii şi magii să se-nchine, / vrăjiţi, lupi albi adulmecă-n vis prada / şi de pe cetini cade lin zăpada ’’( Colind, variantă ).
Biblic este şi motivul trecerii Styx-ului, cu luntrea pe la vamă, spre marea judecată. Acum, secvenţa este proiectată în spaţiul profan, încărcat de o materialitate grea şi sugestivă, cu poteci, punte şi apă neagră. Eul liric îşi exprimă nedumerirea, printr-un cumul de interogaţii dramatice : ’’ Cine-ţi ţine calea, mamă,/ şi îţi cere-ntruna vamă?/ Cin’ te-aţine pe poteci, / nu te lasă ca să treci/ puntea peste-o apă neagră? ’’( Doină, VII).
Unele surse sunt de natură livrescă, valorificate în literatura cultă, cum ar fi motivul licantropului, prezent în proza lui V. Voiculescu. Iniţiat în vrăji, solomonarul respectă cu sfinţenie ritualul, urmăreşte metamorfoza omului-lup şi caută să folosească obiecte magice:’’ Atunci un vraci chemat-au, solomonar şi iară / la ceasuri de veghere-au tăinuit / cu farmece să prindă neadormita fiară, / cu cerc de foc şi glonţ meşteşugit’’ ( Lupul- legendă ).
Într-un text cu atmosferă baladescă, romantică, apare mitul lui Narcis, ca oglindire în ape, undeva departe, unde se conturează un decor medieval ( cetatea, noaptea, turnul, lacul, ceţuri ). Motivul turnului poate avea conotaţii sexuale, raportat la feminitatea lacului : ’’Departe, în cetatea de-a vremii cancer roasă/ se-ncheagă noaptea ca un negru sânge/ 'N adânc, ca Narcis turnul se răsfrânge/ în lacul sur şi ceţuri reci se lasă’’ ( Balul ).
Alte texte sunt micropoeme, cu invocaţii la adresa personajelor biblice, la spaţiul inocenţei, în care cireşul este sacralizat cu funcţia arborelui cosmic. În antiteză apar ’’bunicul’’ şi ’’ copilăria ’’ iar’’ luna ’’ este obiectul magic : ’’Doar bunicul / mai chema în nopţile cu lună / îngeri din cireşul copilăriei’’ ( Amintire, II), sau în altă parte, ludicul evidenţiază timpul sfâşietor personificat în timp ce jocul rimelor exprimă taina prin semantică şi prezenţa vibraţiei sugerată de consoana ’’ r’’: Ne-mblânzite ore,/ ore carnivore/ vin să mă devore…’’
În volumul lui Andrei Patraş întâlnim elegii şi ode, cu o prozodie adecvată, pe tema trecerii timpului, alături de poezii care interiorizează sentimentul, în maniera neomodernistă, amintind de N. Labiş : ’’Bătrâne turme rătăcesc departe / şi-n asfinţit prin mirişti dau ocol, / străine păsări sure în legănări deşarte / îşi leapădă aripile în gol ’’( Târziu ). Într-o anexă, poetul a inclus traducerea poeziei Corbul de Edgar Allan Poe, una dintre surprizele cele mai plăcute.
ANDREI PATRAŞ, Vis, Princeps Edit, Iaşi, 2009.
George Bădărău
marți, 5 octombrie 2010
Români la Festivalul de la Pecs
La Pecs ( Ungaria ) s-au întâlnit autori de haiku din Japonia, Bulgaria, Franţa, Olanda, Danemarca, Ghana, Italia, Croaţia, România, în cadrul unor recitaluri de excepţie din creaţia de sorginte niponă, mese rotunde, care au finalizat prin tipărirea unei antologii atragătoare şi înfiriparea unor prietenii. Răsfoiesc încet, cu plăcere, paginile cărţii, insistând, în mod deosebit, asupra poeţilor români, prezenţi la Festival.
Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ). Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ). Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).
Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).
În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).
Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).
Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.
World Haiku Festival Pecs, 2010.
George Bădărău
Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ). Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ). Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).
Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).
În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).
Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).
Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.
World Haiku Festival Pecs, 2010.
George Bădărău
sâmbătă, 4 septembrie 2010
Când greierii tac...( antologie de haiku ), II
Într-un alt haiku, poetul contemplă frontiera dintre zi şi noapte, dintre viaţă şi moarte, sugerată de starea confuză de crepuscul ( amurgul ). Temporalitatea este exprimată printr-o sintagmă nominală simplă, directă, expresivă. În partea a doua a textului, se conturează ideea dedublării, a despărţirii materiei de umbră, înţeleasă ca proiecţie spirituală. La o primă lectură, micropoemul pare a fi un sfârşit de idilă romantică: '' Apus de soare- / la plecare umbra ta / ar mai rămâne '' ( Valentin Nicoliţov). Un habitat în ruină atrage atenţia contemplatorului care încearcă să-i descifreze mesajul. Nu cuibul distrus apare în prim- plan, cât zborul în cerc al păsării disperate ( rândunica ). Ea codifică starea de agitaţie într-un limbaj secret, aproape perfect ( simbolul cercului ), împrumutând ceva din plânsul sinistraţilor. În schimbarea decorului, zburătoarea simte o ameninţare inexplicabilă : '' Casă-n ruină -/ speriată rândunica / zboară în cerc '' ( Dan Norea ).
Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ). Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).
În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ). Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).
Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).
În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ). Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).
O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).
Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.
Când greierii tac... antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ). Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).
În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ). Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).
Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).
În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ). Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).
O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).
Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.
Când greierii tac... antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
luni, 23 august 2010
Când greierii tac...( antologie de haiku ), I
Valentin Nicoliţov este autorul unei antologii reprezentative de haiku, antologând texte din ultimele două decenii. Într-un Cuvânt înainte, se fac precizări cu privire la aceste minunate bijuterii lirice, sub aspect compoziţional şi estetic, sunt reliefate criteriile care au stat la baza selecţiei şi sursele. Antologia cuprinde 147 de scriitori români, în ordine alfabetică, cu texte alese din manuscrise, reviste de specialitate, alte antologii. În selectarea poemelor s-a ţinut cont, în special, de autenticitate.
Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).
O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).
Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).
Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).
Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).
O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).
Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).
Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).
Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).
Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).
O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).
Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).
Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).
Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).
O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).
Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).
Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).
Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).
Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
joi, 5 august 2010
Vasile Moldovan - Într-o zi de vară...
Această recenzie ar putea avea subtitlul: '' O zi şi o noapte din viaţa unui haijin '', cuprinzând secvenţe reflexiv-picturale, încărcate de emoţie şi muzicalitate. Autorul a organizat antologia de haiku-uri în douăzeci şi patru de secţiuni, cu titluri semnificative, de la '' Răsărit de lună '' la '' Ora stingerii '', intersectând unităţile temporale cu cele metaforice, armonioase, senzoriale, pline de voluptate. În câteva micropoeme apare motivul lunii ca obiect astral, în metafore, personificări sau în asociere cu elemente ale sacrului. Un text reliefează inocenţa, alăturând imaginea terestră a unui copil, pierdut în contemplaţii şi imaginea selenară, decorativă. Pe de o parte, haiku-ul dezvoltă tema cunoaşterii, într-o mişcare ascensională, străbătând spaţiul cosmic spre lună ; pe de altă parte, poate fi interpretată ca o mişcare descendentă, o proiecţie selenară în geam, unde imaginea dobândeşte calităţi antropomorfe: '' Faţa unui copil / lipită de geam, / să vadă luna.''
Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''
În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.'' Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.
În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''
Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''
În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'
Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.
Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''
În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.'' Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.
În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''
Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''
În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'
Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.
Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 25 iunie 2010
Anastasia Dumitru- Pledoaria pentru valori
Numele Anastasiei Dumitru mi-a devenit cunoscut în urma lecturării unui volum de poezie haiku, în care fantezia şi tehnica se îmbinau în mod fericit. Multe din aceste construcţii poematice ar sta la loc de cinste în oricare antologie de poezie de tip nipon. Autoarea s-a impus în publicistică la fel de mult ca în aceste spectaculoase oaze de lirism. În volumul de eseuri, Anastasia Dumitru a adunat studii de teorie literară, eseuri filosofice, comentarii pe marginea cărţilor, studii de istorie literară, articole despre cultivarea limbii române, articole cu caracter pamfletar la adresa celor care '' înlesnesc'' degradarea limbii noastre şi articole despre starea jalnică a şcolii româneşti.
Ca orice om de cultură , autoarea a schiţat o pledoarie pentru valori, mizând pe o revenire în fire prin care înţelege revenirea la viaţa spirituală. În plin postmodernism dispar conceptele de centru şi provincie. Scriitorii de pretutindeni sunt preocupaţi de identitatea culturală şi în acelaşi timp de originalitate, de Noul Umanism şi de vechea tradiţie a unei lumi spiritualizate. Un alt articol reliefează literatura română din Basarabia între complexe şi complexitate, urmărind contextul în care a evoluat limba română şi literatura, în fostul imperiu sovietic. Bine argumentat, cu trimiteri la dicţionare şi la un interviu cu Leo Butnaru, eseul cuprinde şi selecţii din textele unor poeţi din Republica Moldova.
În altă parte se fac disocieri la modernitate versus postmodernitate, sunt evidenţiate unele confuzii, se reproduce un tabel cu trăsăturile conceptelor de modernitate, postmodernitate, transmodernitate, cos(mo)modernitate. Referindu-se la teoria critică şi la gândirea critică, exegeta face analiza unor cărţi de specialitate, exprimându-şi diferite păreri în legătură cu unele lucruri neclare.
Dar cel mai profund articol este cel referitor la Povestirile fantastice voiculesciene- un revelator coeficient de spiritualitate matricială. Autoarea încearcă să construiască un hipersens, interesată de '' fragmentarismul '' operei lui V. Voiculescu. Ea vrea să refacă universul prozei acestuia şi să scoată în evidenţă funcţiile fantasticului. Având ca punct de plecare diferite straturi, interpreta propune tipologiile fantasticului voiculescian : a) stratul antropologic ( fantasticul de tip mitico-magic, de tip tradiţional); b) stratul social- istoric şi biografic ( fantasticul interior, psihologic, de tip modern ); c) stratul proiectelor ( fantasticul de tip iniţiatic ), perceput ca recuperare a sacralităţii în spaţiul profan. După cum mărturiseşte, Anastasia Dumitru a încercat să demonstreze că V. Voiculescu se încadrează în tipologia modernă de scriitori, care găsesc în resurecţia mitului, a fantasticului, o sursă de cunoaştere a întâmplărilor de dincolo de fire.
Un articol despre limba noastră vizează corectitudinea comunicării, dar şi greşelile de ortografie, lipsa diacriticelor, inconsecvenţa unor reguli din DOOM. Într-un alt articol se subliniază abolirea prostiei în conotaţiile limbii române ; revoltată că generaţia tânără nu mai citeşte, exegeta care este şi om de şcoală, se referă la rolul metodei alternative a proiectului educativ inter ( trans/ multi ) disciplinar în stimularea lecturii.
Acestea sunt doar o parte din studiile şi articolele publicate în diferite reviste de Anastasia Dumitru, care se impune prin limbajul specializat, îndrăzneală şi echilibru în disocierile sale.
Anastasia Dumitru, Pledoaria pentru valori. Revenirea în fire ( eseuri critice), Ovidius University Press, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Ca orice om de cultură , autoarea a schiţat o pledoarie pentru valori, mizând pe o revenire în fire prin care înţelege revenirea la viaţa spirituală. În plin postmodernism dispar conceptele de centru şi provincie. Scriitorii de pretutindeni sunt preocupaţi de identitatea culturală şi în acelaşi timp de originalitate, de Noul Umanism şi de vechea tradiţie a unei lumi spiritualizate. Un alt articol reliefează literatura română din Basarabia între complexe şi complexitate, urmărind contextul în care a evoluat limba română şi literatura, în fostul imperiu sovietic. Bine argumentat, cu trimiteri la dicţionare şi la un interviu cu Leo Butnaru, eseul cuprinde şi selecţii din textele unor poeţi din Republica Moldova.
În altă parte se fac disocieri la modernitate versus postmodernitate, sunt evidenţiate unele confuzii, se reproduce un tabel cu trăsăturile conceptelor de modernitate, postmodernitate, transmodernitate, cos(mo)modernitate. Referindu-se la teoria critică şi la gândirea critică, exegeta face analiza unor cărţi de specialitate, exprimându-şi diferite păreri în legătură cu unele lucruri neclare.
Dar cel mai profund articol este cel referitor la Povestirile fantastice voiculesciene- un revelator coeficient de spiritualitate matricială. Autoarea încearcă să construiască un hipersens, interesată de '' fragmentarismul '' operei lui V. Voiculescu. Ea vrea să refacă universul prozei acestuia şi să scoată în evidenţă funcţiile fantasticului. Având ca punct de plecare diferite straturi, interpreta propune tipologiile fantasticului voiculescian : a) stratul antropologic ( fantasticul de tip mitico-magic, de tip tradiţional); b) stratul social- istoric şi biografic ( fantasticul interior, psihologic, de tip modern ); c) stratul proiectelor ( fantasticul de tip iniţiatic ), perceput ca recuperare a sacralităţii în spaţiul profan. După cum mărturiseşte, Anastasia Dumitru a încercat să demonstreze că V. Voiculescu se încadrează în tipologia modernă de scriitori, care găsesc în resurecţia mitului, a fantasticului, o sursă de cunoaştere a întâmplărilor de dincolo de fire.
Un articol despre limba noastră vizează corectitudinea comunicării, dar şi greşelile de ortografie, lipsa diacriticelor, inconsecvenţa unor reguli din DOOM. Într-un alt articol se subliniază abolirea prostiei în conotaţiile limbii române ; revoltată că generaţia tânără nu mai citeşte, exegeta care este şi om de şcoală, se referă la rolul metodei alternative a proiectului educativ inter ( trans/ multi ) disciplinar în stimularea lecturii.
Acestea sunt doar o parte din studiile şi articolele publicate în diferite reviste de Anastasia Dumitru, care se impune prin limbajul specializat, îndrăzneală şi echilibru în disocierile sale.
Anastasia Dumitru, Pledoaria pentru valori. Revenirea în fire ( eseuri critice), Ovidius University Press, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 2 mai 2010
Ion Untaru - Paso doble
Ultimul volum semnat de Ion Untaru, cu o prefaţă de Vasile Moldovan, cuprinde poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii. Un haiku aminteşte de fabula '' Iepurele şi broasca ţestoasă'' evidenţiind prin antiteză perseverenţa. De astă dată, protagoniştii sunt un globe- trotter şi un melc, mereu în criză de timp; umanul pierde în faţa gasteropodelor, fiinţe aproape inerte : '' Globe- trotter odihnindu-se/ pe lângă el / trece un melc ''. Altădată mica vietate, nevinovată, inconştientă, în afara timpului şi spaţiului, se complace într-o calmitate dezarmantă. Calea ferată, simbolizând materializarea timpului, asigură protecţie unui melc inocent : '' Între şinele / de cale ferată / liniştit melcul ''. Motivul poetic al senectuţii reliefează melancolia, nostalgia, fiind asociat cu trecerea timpului şi comuniunea om- natură. Un decor sumbru, făcut la repezeală cu o pensulă degradată, înfăţişează interferenţa dintre regnuri, asocierea umanului ( semnificând efemerul ) cu vegetalul aflat sub semnul eternului. Deşi bătrâna, adusă în prim-plan, poartă semnele victoriei, codrul rămâne neclintit, în veşnicia lui, iar speranţa, simbolizată de cocori va fi o atitudine banală :'' Dinspre pădure / bătrâna cu vreascuri/ cocorii ţipă''.
Mai apoi, poetul mută obiectivul de filmat din spaţiul rustic în cel urban, surprinzând melancolia parcului în deplină concordanţă cu vârsta a treia. Corespondenţa secretă bătrân - frunză uscată sugerează degradarea universală, timpul mort, autumnal, aproape un mister nedeclarat :'' Bătrân pe bancă / o frunză uscată / cade alături''. Uneori, măsura timpului este sugerată prin analogie, de mecanisme defecte, dar şi de păsări -simbol, care mobilează interiorul căminului. Un cocoş preia funcţia ceasului în ton cu superstiţia, cu tradiţia românească : '' Ceasul s-a stricat / noaptea asta cocoşul / doarme în casă''.
Un alt haiku înfăţişează două planuri, care se intersectează în timp, relevând un decor in praesentia şi un mare spirit in absentia. Din recuzita poeziei clasice nu lipsesc '' ţânţarii'' şi '' coliba'' : '' Coliba veche / aceiaşi ţânţari / lipseşte Basho''. Prin antiteză cu habitatul provizoriu, din materiale uşor degradabile, este înfăţişată lumea modernă, cu beton masiv, dislocată de vegetaţia firavă. La originea micropoemului se află viziunea asupra condiţiei efemere : '' Troscotul firav / dislocă dalele / de beton din curte''. Alte motive au fost preluate din romantismul românesc, păstrând simbolistica şi tonalităţile elegiace. În analogia femeie -salcie, imaginile poetice auditive şi cromatice adâncesc suferinţa, iar finalul constatativ, pregăteşte trecerea spre metafizic : '' Salcie plângătoare / femeie în doliu / tăcere''. Un alt micropoem reface drumul invers, debutând cu o observaţie la nivel teluric, exprimată prin substantivul '' pace''. De asta dată, metafizicul începe dincolo de'' linia frontului'', cu un mesaj universal, având ca protagonişti porumbeii. E un text politic declarativ, caracterizat prin simplitate : '' Pace-/ peste linia frontului, /stoluri de porumbei''. Tot politic este şi un alt micropoem pe tema afiş electoral, cu note satirice, în care semiotica textuală este înlocuită de semiotica vizuală, oferind un simbol al demagogiei : papagalul. Un asemenea afiş atrage atenţia tuturor, prin situare la înălţime : '' Afiş electoral / vizavi pe un stâlp, / un papagal vesel''.
Ironia inteligentă se menţine într-un haiku înfăţişând portretul beţivului, surprins într-un dezechilibru hazliu. Pentru a fi mai expresiv, poetul apelează la paremiologia românească, de unde împrumută zicala '' pe trei cărări'' şi face trimitere la vorbirea colocvială, banală, cu tentă umoristică, referitoare la relaţia câine- şapcă : '' El pe trei cărări / în urmă câinele/ cu şapca în gură''.
Un drum sacaralizat duce, cu siguranţă, la schit. E un drum ascensional ( dealul ) semnificând elevaţia, spiritualul divin, iar umanul ( o măicuţă ) abia se conturează în semiîntuneric. Două elemente sugerează cromaticul ( îmbrăcămintea măicuţei şi noaptea ), dar semnifică şi taina, nepătrunsul:'' Pe drumul spre schit/ măicuţa urcă dealul / cu noaptea în spate''. Altădată, la mănăstire atmosfera este dominată de o imagine auditivă ( toacă ) şi de un vizual compozit, cu protagonişti telurici şi uranici, laolaltă ( sihaştri şi îngeri ) înfioraţi de aceeaşi rugă, de acelaşi mesaj macrocosmic : '' Toacă la mănăstire / sihaştri şi îngeri / se roagă împreună ''. Un pastel de iarnă înfăţişează acumulările hibernale, gradual, neîncetat iar în final, ca la Alecsandri, apare elementul uman, dinamic. În plină zi, imaginile vizuale se împletesc, mai tot timpul, cu imaginile motrice, cromatica având şi ea un anume rol în sugestia dinamicului, prin alternanţa alb- roşu : '' Ninge cumplit / printre troiene/ fata cu ghete roşii''.
Un haiku pe teme existenţiale evidenţiază perceperea unei realităţi, doar imaginate. E o realitate nesigură, degradată, pipăibilă, dintr-o parte în alta, spre interior, realitate reprezentată de o '' punte''. Acest univers este, prin excelenţă, unul microcosmic, în care rătăcesc unul spre altul, doi orbi. În viziunea lor totul este alunecos, incert, totul se clatină şi singura viaţă adevărată este cea interioară :''Punte şubredă / unul către celălalt,/ doi nevăzători''.
Universul exterior este înfăţişat într-un spaţiu închis ( curtea) în care fiinţele îşi prelungesc proporţiile cu umbrele lor. E un joc misterios între imaginea concretă şi cea abstractă, pe de-o parte, între curte şi acoperiş, pe de altă parte. Poate nu întâmplător, poetul a ales o pisică ( superstiţii, magie ), pentru acest joc de umbre şi lumini, care se desfăşoară în curte :'' Umbra pisicii / pe acoperiş / trece prin curte''. Motivul poetic al habitatului apare şi în alte micropoeme, ca loc de odihnă. Treptat se conturează o imagine statuară om- fluture, renunţând la mers şi la zbor. Fluturele nemişcat are culoarea mov, la fel ca stânjeneii din cimitire, iar omul se deplasează din ce în ce mai încet : '' Sosesc acasă / încet, ducând pe umeri/ un fluture mov''. Întâllnirea cu haiku-urile lui Ion Untaru e o adevărată sărbătoare.
Ion Untaru, Paso doble, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Mai apoi, poetul mută obiectivul de filmat din spaţiul rustic în cel urban, surprinzând melancolia parcului în deplină concordanţă cu vârsta a treia. Corespondenţa secretă bătrân - frunză uscată sugerează degradarea universală, timpul mort, autumnal, aproape un mister nedeclarat :'' Bătrân pe bancă / o frunză uscată / cade alături''. Uneori, măsura timpului este sugerată prin analogie, de mecanisme defecte, dar şi de păsări -simbol, care mobilează interiorul căminului. Un cocoş preia funcţia ceasului în ton cu superstiţia, cu tradiţia românească : '' Ceasul s-a stricat / noaptea asta cocoşul / doarme în casă''.
Un alt haiku înfăţişează două planuri, care se intersectează în timp, relevând un decor in praesentia şi un mare spirit in absentia. Din recuzita poeziei clasice nu lipsesc '' ţânţarii'' şi '' coliba'' : '' Coliba veche / aceiaşi ţânţari / lipseşte Basho''. Prin antiteză cu habitatul provizoriu, din materiale uşor degradabile, este înfăţişată lumea modernă, cu beton masiv, dislocată de vegetaţia firavă. La originea micropoemului se află viziunea asupra condiţiei efemere : '' Troscotul firav / dislocă dalele / de beton din curte''. Alte motive au fost preluate din romantismul românesc, păstrând simbolistica şi tonalităţile elegiace. În analogia femeie -salcie, imaginile poetice auditive şi cromatice adâncesc suferinţa, iar finalul constatativ, pregăteşte trecerea spre metafizic : '' Salcie plângătoare / femeie în doliu / tăcere''. Un alt micropoem reface drumul invers, debutând cu o observaţie la nivel teluric, exprimată prin substantivul '' pace''. De asta dată, metafizicul începe dincolo de'' linia frontului'', cu un mesaj universal, având ca protagonişti porumbeii. E un text politic declarativ, caracterizat prin simplitate : '' Pace-/ peste linia frontului, /stoluri de porumbei''. Tot politic este şi un alt micropoem pe tema afiş electoral, cu note satirice, în care semiotica textuală este înlocuită de semiotica vizuală, oferind un simbol al demagogiei : papagalul. Un asemenea afiş atrage atenţia tuturor, prin situare la înălţime : '' Afiş electoral / vizavi pe un stâlp, / un papagal vesel''.
Ironia inteligentă se menţine într-un haiku înfăţişând portretul beţivului, surprins într-un dezechilibru hazliu. Pentru a fi mai expresiv, poetul apelează la paremiologia românească, de unde împrumută zicala '' pe trei cărări'' şi face trimitere la vorbirea colocvială, banală, cu tentă umoristică, referitoare la relaţia câine- şapcă : '' El pe trei cărări / în urmă câinele/ cu şapca în gură''.
Un drum sacaralizat duce, cu siguranţă, la schit. E un drum ascensional ( dealul ) semnificând elevaţia, spiritualul divin, iar umanul ( o măicuţă ) abia se conturează în semiîntuneric. Două elemente sugerează cromaticul ( îmbrăcămintea măicuţei şi noaptea ), dar semnifică şi taina, nepătrunsul:'' Pe drumul spre schit/ măicuţa urcă dealul / cu noaptea în spate''. Altădată, la mănăstire atmosfera este dominată de o imagine auditivă ( toacă ) şi de un vizual compozit, cu protagonişti telurici şi uranici, laolaltă ( sihaştri şi îngeri ) înfioraţi de aceeaşi rugă, de acelaşi mesaj macrocosmic : '' Toacă la mănăstire / sihaştri şi îngeri / se roagă împreună ''. Un pastel de iarnă înfăţişează acumulările hibernale, gradual, neîncetat iar în final, ca la Alecsandri, apare elementul uman, dinamic. În plină zi, imaginile vizuale se împletesc, mai tot timpul, cu imaginile motrice, cromatica având şi ea un anume rol în sugestia dinamicului, prin alternanţa alb- roşu : '' Ninge cumplit / printre troiene/ fata cu ghete roşii''.
Un haiku pe teme existenţiale evidenţiază perceperea unei realităţi, doar imaginate. E o realitate nesigură, degradată, pipăibilă, dintr-o parte în alta, spre interior, realitate reprezentată de o '' punte''. Acest univers este, prin excelenţă, unul microcosmic, în care rătăcesc unul spre altul, doi orbi. În viziunea lor totul este alunecos, incert, totul se clatină şi singura viaţă adevărată este cea interioară :''Punte şubredă / unul către celălalt,/ doi nevăzători''.
Universul exterior este înfăţişat într-un spaţiu închis ( curtea) în care fiinţele îşi prelungesc proporţiile cu umbrele lor. E un joc misterios între imaginea concretă şi cea abstractă, pe de-o parte, între curte şi acoperiş, pe de altă parte. Poate nu întâmplător, poetul a ales o pisică ( superstiţii, magie ), pentru acest joc de umbre şi lumini, care se desfăşoară în curte :'' Umbra pisicii / pe acoperiş / trece prin curte''. Motivul poetic al habitatului apare şi în alte micropoeme, ca loc de odihnă. Treptat se conturează o imagine statuară om- fluture, renunţând la mers şi la zbor. Fluturele nemişcat are culoarea mov, la fel ca stânjeneii din cimitire, iar omul se deplasează din ce în ce mai încet : '' Sosesc acasă / încet, ducând pe umeri/ un fluture mov''. Întâllnirea cu haiku-urile lui Ion Untaru e o adevărată sărbătoare.
Ion Untaru, Paso doble, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
sâmbătă, 20 martie 2010
Radu Patrichi - Bătrânul încearcă...
Poet sensibil, talentat, spontan, vizual prin excelenţă, Radu Patrichi poetizează peisajul mioritic, în cadenţe muzicale variate, sublimând natura, singurătatea şi timpul. Un topos al efemerului se regăseşte în multe din micropoemele sale, caligrafiate delicat, cu sinestezii subtile şi metafore fonetice. Motivul poetic al pescăruşului apare transfigurat din variate perspective. Mai întâi graţioasa zburătoare este surprinsă de poet într-un relief cenuşiu, trist, solitar, imobil, de parcă ar fi fost epuizat după naufragiu ( pe o stâncă ), iar în opoziţie, timpul sugerat de valuri, se rostogoleşte cu indiferenţă : '' Pe colţul stâncii / pescăruşul aşteaptă, / valurile trec!''.
Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.
În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.
Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.
Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''. Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.
În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''. Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''
Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''. În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.
Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.
Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.
Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.
În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.
Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.
Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''. Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.
În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''. Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''
Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''. În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.
Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.
Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.
Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 28 februarie 2010
Anastasia Dumitru - Cântecul lirei
Săptămâna trecută am primit de la Constanţa o carte realizată în cadrul Proiectului International Interculturalitate româno- japoneză. Este vorba de un proiect înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de Haiku din întreaga lume: The International Haiku Teachers Asociation. Volumul Cântecul lirei, purtând semnătura Anastasiei Dumitru, s-a bucurat de aprecieri critice venind din partea unor oameni competenţi : Olga Duţu şi Aurica Văceanu. Poeta a preferat dintre speciile literare nipone haiku-ul şi haibun-ul în care a valorificat motive lirice referitoare la vegetaţie, universul animalier, ars poetica, mitologia greacă, zădărnicie, trecerea timpului, mitologia românească, dar şi condiţia poetului etc. În haiku-uri întâlnim motivul ciocârliei în două ipostaze : aspiraţie spre înălţimi, dar şi ca model în spaţiul teluric. Ciocârlia în plan ascensional este imaginată ca o săgeată, încărcată cu afectivitate, ca o legătură între spaţiul cosmic şi cel terestru. Într-un micropoem cu caracter metaforic ( săgeata lumii), textul liric se rezumă la o definiţie succintă : '' ciocârlie- / săgeata lumii /traversând sufletul ''. Ciocârlia înseamnă graţie, orfism, neatingere, frumuseţe absolută în toată splendoarea ei, încât apariţia acesteia în universul vegetal provoacă suferinţă, mai ales florilor din captivitate. După o sintagmă înţeleasă mai mult ca reper în macrocosmos, sunt exprimate efectele ivirii miraculoasei păsări: '' floare în glastră-/ la vederea ciocârliei / îşi plânge neputinţa''.
Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.
Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.
Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.
Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''. Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.
Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.
Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.''
Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.
Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).
Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).
În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.
Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.
Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.
Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.
Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''. Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.
Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.
Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.''
Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.
Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).
Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).
În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.
Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
sâmbătă, 6 februarie 2010
Magdalena Dale - Ecourile tăcerii
Volumul Ecourile tăcerii de Magdalena Dale cuprinde haiku-uri de bună calitate, pe teme variate, interesante şi sub aspect tehnic, după cum apreciază în prefaţă Radu Cârneci. Motivul poetic umbra reprezintă un alter ego existenţial în universul uman, vegetal, de la simpla răsfrângere până la revelarea esenţei. Într-un peisaj hibernal, solitar, luminat de lună, poeta cuprinsă de nelinişti simte adulmecarea maidanezului în propria-i umbră. Drama este una telurică, metafizică, amplificată gradual ( pas cu pas ), în decorul straniu : '' Luna de iarnă- /un câine hoinar pas cu pas / în umbra mea ''. Altădată în spaţiul terestru se configurează umbra unui pelerin, care întreţine o stare de confuzie. Haiku-ul permite o dublă interpretare. Mai întâi existenţa a două universuri paralele: în spaţiul uranic un nor imobil, în cel teluric umbra dinamică a pelerinului. În al doilea rând, o interferenţă, cu umbra pelerinului, proiectată la dimensiuni cosmice, sub forma unui nor :'' Un nor alb pe cer -/ umbra pelerinului / în drum spre casă''.
Din universul păsărilor, poeta a ales simbolul simbolist corbul, cu înfăţişarea lui tragică, simbol al morţii iminente. Imaginea acestei zburătoare este una privită în oglindă, în succedaneul zăpada, sub forma unei umbre. Acum fenomenul este mai vizibil, conturat în atributul zăpezii ( proaspătă ), într-un spaţiu închis, mohorât ( curtea ) : '' Umbra corbului / peste zăpada proaspătă -/curtea pustie''. Ramurile copacilor sunt artistice prin structura lor şi proiecţia acestora în zăpadă aminteşte de nu ştiu ce caligrafie secretă. De astădată secvenţa este prin excelenţă telurică, trimiţând la pastelul nostru mioritic, la acalmia lui Alecsandri, contemplând universul de la fereastră :'' Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zăpadă''. În altă parte, universul vegetal sub semnul multiplului şi al unităţi temporale finite ( ultima zăpadă ) rămâne la nivelul descriptivului. Acest decor obişnuit poate fi cunoscut şi contemplat numai cu ajutorul lunii, obiect al cunoaşterii şi delectării :'' Umbre de pomi/ pe ultima zăpadă-/ lumina lunii''.
Motivul solar, unul dintre cele mai frecvente în literatura română, a fost valorificat în diferite ipostaze : situaţional ( element al decorului ), funcţional ( înlesnind metamorfozele ), astral ( univers paralel), mirific ( având finalităţi secrete ), enigmatic ( în absenţă). O secvenţă lirică are la bază asocieri de natură cromatică: flori de tei, lumina soarelui, mierea. Contemplând risipa florală, poeta are din nou revelaţia unui peisaj fascinant, inundat în galben, cu finalităţi melifere. Prin analogie cu lumina soarelui se imaginează mierea pe crengi, amplificând nuanţele coloristice:'' Florile de tei / în lumina soarelui/ miere pe crengi''. În anotimpul rece, soarele îndulceşte peisajul, rămânând în spaţiul uranic, doar ca o pată de culoare. Dar camera de luat vederi îşi mută obiectivul din înălţimi, în universul intim, la fereastră, unde cactuşii înţepători au înflorit. Se pot stabili analogii între soarele roşietic de iarnă, culoarea florii de cactus şi picăturile de sânge, care apar în urma înţepăturilor, la fereastră ( deschidere spre ceva ), de unde poeta încearcă să contemple universul :'' Soare de iarnă.../ la fereastra mea cactuşi/ cu flori roşii''. Într-un alt haiku, soarele de iarnă nu mai este un simplu obiect de decor, efectele sale sunt vizibile, natura se lichefiază la streaşina habitatului. Ţurţurii curg şi în rostogolirea acestora intuim corespondenţa secretă cu lacrimile; în moartea anotimpului alb, în jalea cosmică rămâne previzibilă o altă renaştere: '' Soare de iarnă -/dintr-o streaşină / ţurţurii curgând''. Uneori soarele reprezintă o metaforă in absentia, fascinând prin lipsă, în atmosfera secetoasă, fără o picătură de ploaie. În universul caracterizat acum prin inerţie, nu se întâmplă nimic, în afara unei apăsări plicticoase, dominând spaţiul interior :'' Soarele ascuns / şi niciun strop de ploaie-/ doar plictiseală''.
Motivul poetic al florii surprinde prin gingăşie, varietate, valoare decorativă, simbolistică. Într-un haiku prezenţa florii sugerează puritatea şi adaugă câteva elemente graţioase într-un portret feminin. Expresivitatea se accentuează prin contrast cromatic (alb-negru), prin sugestie metaforică (fată-floare) trimiţând la folclorul românesc, prin sublinierea finală, care instaurează o stare de armonie cosmică, de fericire :'' Brânduşa albă / în părul ei negru-/ o adiere''. Altădată floarea se iveşte la frontiera existenţială, degradată (gardul ), într-un cadru încărcat de rusticitate, singurătate, tristeţe, semnificate de spini, de condiţia lor austeră. În contrast cu gardul părăginit este evidenţiat picturalul graţios având ca obiect o plantă înflorită: '' O volbură / printre spinii gardului.../încă-nflorită''.
O dezlănţuire stihială ( vârtejul ) poate oferi contemplatorului un moment de satisfacţie, amintind de ikebana. Dar acest aranjament floral, ocazional, are drept centru şi principiu filosofic totodată, două elemente misterioase, din regnuri diferite: piatra şi verdeaţa. Simpla lor răsucire în văzduh dezvăluie corespondenţe estetice: '' Ikebana.../ în mijlocul vârtejului/ pietre şi verdeaţă''. În mediul acvatic, motivul floral capătă valenţe expresive, în primul rând de natură cromatică. Peisajul este dominat de un alb imaculat ( nufăr, lebădă ), integrat în armonia universală. În timp ce nufărul atrage prin gingăşie, puritate, lebăda cu cântecul ei terifiant, tulbură, vălureşte, provoacă ritmuri tragice, dar în acelaşi timp sublime:'' Nufărul alb.../ cântecul de lebădă/ vălurind iazul ''. În alt loc, elementul floral este reprezentat de lotus, cu simbolistica lui asiatică, polivalentă, iar albul ( lebădă, floare ) înseamnă culoare dar şi lumină ( cunoaştere ). Aceasta din urmă vine dinspre lebădă şi se risipeşte printre flori, învăluind suprafaţa acvatică : ''Lacul cu lotuşi.../ lumina unei lebede/ printre flori albe''. În lipsa florilor, contemplatoarea descoperă înlocuitori, între care crengile pline cu chiciură.
Motivul poetic al lunii a fost valorificat în două ipostaze: în prima situaţie luna este configurată în simbolul ei maternal, în creştere, cauzând o aşteptare neliniştită şi o a doua situaţie, cu lună plină, sugerând împlinirea, perfecţiunea, când vântul rătăceşte printre crengi : Vântul dinspre sud / printre crengile fără frunze/ doar luna plină''. Într-un micropoem, luna se caracterizează prin glacialitate în ton cu drama din spaţiul teluric, din care au rămas doar sânge şi urme. Un epitet calificativ şi altul metaforic sugerează evenimente tragice, recente, înfricoşătoare:'' Sângele proaspăt / peste urmele de paşi-/ luna de gheaţă''.
Aerul , poetizat în câteva micropoeme, are funcţii diferite şi efecte surprinzătoare; aer glacial printre crengi goale, dar şi aer ca mod misterios de existenţă, în care vibrează o libelulă, simbol al graţiei. Coloritul dinamic ( roşie ), mişcarea uşor perceptibilă semnificată de gerunziul vibrând, aminteşte de starea de extaz a cuplului:' Vibrând în aer / libelula roşie /între noi doi ''. Uneori aerul în anotimpul alb este aspru, sub forma unui ger cumplit şi singurul refugiu pentru poetă îl reprezintă căminul, cu locul lui sacralizat, unde faţa mamei este asociată cu icoana şi poeta contemplă desenul exotic din ceaşcă :'' Un ger năprasnic-/pe fundul cănii de ceai / desen japonez''. În acest cadru intim, totul cade în amorţeală, până şi focul se mistuie încet, o dată cu viaţa omului : '' Focul din cămin/ abia mai pâlpâie.../vântul de iarnă'', creanga se clatină şi în exterior, într-un cadru confuz abia desluşim ceva conturându-se :'' În drum spre casă.../adăpostiţi de zloată/ un câine şi-un om''.
Magdalena Dale ne oferă un univers artistic plăcut, cu multe note originale, în care sensibilitatea se împreună cu vocaţia artistică.
Magdalena Dale, Ecourile tăcerii, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Din universul păsărilor, poeta a ales simbolul simbolist corbul, cu înfăţişarea lui tragică, simbol al morţii iminente. Imaginea acestei zburătoare este una privită în oglindă, în succedaneul zăpada, sub forma unei umbre. Acum fenomenul este mai vizibil, conturat în atributul zăpezii ( proaspătă ), într-un spaţiu închis, mohorât ( curtea ) : '' Umbra corbului / peste zăpada proaspătă -/curtea pustie''. Ramurile copacilor sunt artistice prin structura lor şi proiecţia acestora în zăpadă aminteşte de nu ştiu ce caligrafie secretă. De astădată secvenţa este prin excelenţă telurică, trimiţând la pastelul nostru mioritic, la acalmia lui Alecsandri, contemplând universul de la fereastră :'' Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zăpadă''. În altă parte, universul vegetal sub semnul multiplului şi al unităţi temporale finite ( ultima zăpadă ) rămâne la nivelul descriptivului. Acest decor obişnuit poate fi cunoscut şi contemplat numai cu ajutorul lunii, obiect al cunoaşterii şi delectării :'' Umbre de pomi/ pe ultima zăpadă-/ lumina lunii''.
Motivul solar, unul dintre cele mai frecvente în literatura română, a fost valorificat în diferite ipostaze : situaţional ( element al decorului ), funcţional ( înlesnind metamorfozele ), astral ( univers paralel), mirific ( având finalităţi secrete ), enigmatic ( în absenţă). O secvenţă lirică are la bază asocieri de natură cromatică: flori de tei, lumina soarelui, mierea. Contemplând risipa florală, poeta are din nou revelaţia unui peisaj fascinant, inundat în galben, cu finalităţi melifere. Prin analogie cu lumina soarelui se imaginează mierea pe crengi, amplificând nuanţele coloristice:'' Florile de tei / în lumina soarelui/ miere pe crengi''. În anotimpul rece, soarele îndulceşte peisajul, rămânând în spaţiul uranic, doar ca o pată de culoare. Dar camera de luat vederi îşi mută obiectivul din înălţimi, în universul intim, la fereastră, unde cactuşii înţepători au înflorit. Se pot stabili analogii între soarele roşietic de iarnă, culoarea florii de cactus şi picăturile de sânge, care apar în urma înţepăturilor, la fereastră ( deschidere spre ceva ), de unde poeta încearcă să contemple universul :'' Soare de iarnă.../ la fereastra mea cactuşi/ cu flori roşii''. Într-un alt haiku, soarele de iarnă nu mai este un simplu obiect de decor, efectele sale sunt vizibile, natura se lichefiază la streaşina habitatului. Ţurţurii curg şi în rostogolirea acestora intuim corespondenţa secretă cu lacrimile; în moartea anotimpului alb, în jalea cosmică rămâne previzibilă o altă renaştere: '' Soare de iarnă -/dintr-o streaşină / ţurţurii curgând''. Uneori soarele reprezintă o metaforă in absentia, fascinând prin lipsă, în atmosfera secetoasă, fără o picătură de ploaie. În universul caracterizat acum prin inerţie, nu se întâmplă nimic, în afara unei apăsări plicticoase, dominând spaţiul interior :'' Soarele ascuns / şi niciun strop de ploaie-/ doar plictiseală''.
Motivul poetic al florii surprinde prin gingăşie, varietate, valoare decorativă, simbolistică. Într-un haiku prezenţa florii sugerează puritatea şi adaugă câteva elemente graţioase într-un portret feminin. Expresivitatea se accentuează prin contrast cromatic (alb-negru), prin sugestie metaforică (fată-floare) trimiţând la folclorul românesc, prin sublinierea finală, care instaurează o stare de armonie cosmică, de fericire :'' Brânduşa albă / în părul ei negru-/ o adiere''. Altădată floarea se iveşte la frontiera existenţială, degradată (gardul ), într-un cadru încărcat de rusticitate, singurătate, tristeţe, semnificate de spini, de condiţia lor austeră. În contrast cu gardul părăginit este evidenţiat picturalul graţios având ca obiect o plantă înflorită: '' O volbură / printre spinii gardului.../încă-nflorită''.
O dezlănţuire stihială ( vârtejul ) poate oferi contemplatorului un moment de satisfacţie, amintind de ikebana. Dar acest aranjament floral, ocazional, are drept centru şi principiu filosofic totodată, două elemente misterioase, din regnuri diferite: piatra şi verdeaţa. Simpla lor răsucire în văzduh dezvăluie corespondenţe estetice: '' Ikebana.../ în mijlocul vârtejului/ pietre şi verdeaţă''. În mediul acvatic, motivul floral capătă valenţe expresive, în primul rând de natură cromatică. Peisajul este dominat de un alb imaculat ( nufăr, lebădă ), integrat în armonia universală. În timp ce nufărul atrage prin gingăşie, puritate, lebăda cu cântecul ei terifiant, tulbură, vălureşte, provoacă ritmuri tragice, dar în acelaşi timp sublime:'' Nufărul alb.../ cântecul de lebădă/ vălurind iazul ''. În alt loc, elementul floral este reprezentat de lotus, cu simbolistica lui asiatică, polivalentă, iar albul ( lebădă, floare ) înseamnă culoare dar şi lumină ( cunoaştere ). Aceasta din urmă vine dinspre lebădă şi se risipeşte printre flori, învăluind suprafaţa acvatică : ''Lacul cu lotuşi.../ lumina unei lebede/ printre flori albe''. În lipsa florilor, contemplatoarea descoperă înlocuitori, între care crengile pline cu chiciură.
Motivul poetic al lunii a fost valorificat în două ipostaze: în prima situaţie luna este configurată în simbolul ei maternal, în creştere, cauzând o aşteptare neliniştită şi o a doua situaţie, cu lună plină, sugerând împlinirea, perfecţiunea, când vântul rătăceşte printre crengi : Vântul dinspre sud / printre crengile fără frunze/ doar luna plină''. Într-un micropoem, luna se caracterizează prin glacialitate în ton cu drama din spaţiul teluric, din care au rămas doar sânge şi urme. Un epitet calificativ şi altul metaforic sugerează evenimente tragice, recente, înfricoşătoare:'' Sângele proaspăt / peste urmele de paşi-/ luna de gheaţă''.
Aerul , poetizat în câteva micropoeme, are funcţii diferite şi efecte surprinzătoare; aer glacial printre crengi goale, dar şi aer ca mod misterios de existenţă, în care vibrează o libelulă, simbol al graţiei. Coloritul dinamic ( roşie ), mişcarea uşor perceptibilă semnificată de gerunziul vibrând, aminteşte de starea de extaz a cuplului:' Vibrând în aer / libelula roşie /între noi doi ''. Uneori aerul în anotimpul alb este aspru, sub forma unui ger cumplit şi singurul refugiu pentru poetă îl reprezintă căminul, cu locul lui sacralizat, unde faţa mamei este asociată cu icoana şi poeta contemplă desenul exotic din ceaşcă :'' Un ger năprasnic-/pe fundul cănii de ceai / desen japonez''. În acest cadru intim, totul cade în amorţeală, până şi focul se mistuie încet, o dată cu viaţa omului : '' Focul din cămin/ abia mai pâlpâie.../vântul de iarnă'', creanga se clatină şi în exterior, într-un cadru confuz abia desluşim ceva conturându-se :'' În drum spre casă.../adăpostiţi de zloată/ un câine şi-un om''.
Magdalena Dale ne oferă un univers artistic plăcut, cu multe note originale, în care sensibilitatea se împreună cu vocaţia artistică.
Magdalena Dale, Ecourile tăcerii, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
joi, 4 februarie 2010
Mircea Teculescu - Porţi în depărtare
Mircea Teculescu adună în volumul Porţi în depărtare, mai multe specii literare de sorginte niponă, din creaţia sa: haibun, senryu uta, haiga, tanka, senryu kioka. Volumul poate fi citit şi interpretat în ordinea propusă de autor, cu cele şapte porţi ( din simbolistica antică ), reprezentând tot atâtea intrări şi ieşiri, într-un univers poetic autohtonizat. E un continuum cu secvenţe lirice, pe alocuri sclipitoare ca o ploaie de artificii, cu asociaţii insolite şi tematică variată; o invitaţie într-o grădină la aer curat.
În haibun, simbolul central este poarta ( în sens abstract ), dincolo de care începe o altă lume. Textele în proză înfăţişează banalităţi zilnice, sub forma unui jurnal de călătorie, memorialistică, reflexii finalizate într-un haiku sau tanka surprinzător prin simplitate. Întorcându-se acasă de la serviciu, grăbit, să nu întârzie la Serbarea pomului de iarnă, poetul descoperă un om căzut în stradă ( bolnav, beţiv ? ), neprevăzutul care îl îndeamnă la meditaţie pe tema înstrăinării fiinţei umane. Acesta oscilează între drama necunoscutului şi sacralizarea bradului la sărbători, prin prezenţa unui înger- marionetă: '' uite Moş Crăciun / îngerul în vârf de brad-/ primim iar o şansă.''
O zi aparent lipsită de spectaculos are poezia ei, exprimată în tanka din final, la întâlnirea între gărgăriţă şi o floare. Mai întâi o acumulare de evenimente casnice, având menirea să amplifice tensiunea dramatică : vizionarea unui thriller din 1954, la televizor, impresii despre cultura americană, răsturnarea valorilor, trecerea timpului, renaşterea naturii în spaţiul urban, unde se află în opoziţie elementele vizibile ale trecutului ( peticele zăpezii ) , cu elementele viitorului ( iarba ), abia bănuite: '' mustesc lângă bloc /peticele zăpezii-/undeva iarba.''
Nu lipsesc însemnările despre mizeria cotidiană, dintr-un sat cu multe case de vacanţă. Apa Săratei trece pe aici şi se umple de hârtii, pampers, vase de plastic, table ruginite, cauciucuri şi plânsul interior al contemplatorului îşi află o exprimare metaforică : '' sunetul ploii-/ în apa pârâului / curg iar lacrimi'', în antiteză cu civilizaţia daneză, surprinsă în tanka.
Pe un ton elegiac, poetul rememorează moartea unei fiinţe sărace, într-un cadru sumbru, dominat de luminiţa plăpândă din fereastră, simbol al cunoaşterii, al regăsirii drumului spre originar. În spaţiul rustic, patriarhal, cu noroi şi vânt puternic, există un obiect încărcat de sacralitate ( troiţa ) şi un câine care latră jalnic spre lună: '' în casa mică / nimeni nicăieri-/ un câine latră.'' Într-un alt haibun sunt schiţate, în antiteză, un supermagazin luxos din Tulcea, un mall în formă de cub şi un magazin mic unde se vând icoane, cărţi despre sfinţi, obiecte de cult ortodoxe. Simboluri ale permanenţei, cum sunt imaginile din icoane, apar într-un haiku frumos caligrafiat:'' neperisabil / îngerul stând într-un colţ-/cumperi ce vrei''. Primind cadou o icoană cu Iisus la maturitate, zugrăvită de un amator, poetul îşi pune problema adorării kitsch-ului.
Haibunul pe tema suferinţei ocnaşilor împrumută note despre estetica urâtului, de la T. Arghezi. În câteva fraze este descrisă în culori reci o salină de la Slănic Prahova, în care obiectivul de filmat se mişcă greoi, de la încălţările ocnaşilor, la vagoneţi ruginiţi, scule rudimentare de săpat sau la sculpturi în sare. Şi totuşi urâţenia are farmecul ei, dacă ştii să o priveşti :'' cristal reflectând / peticite botine-/ din pereţi de apă.'' A şaptea poartă are o temă de natură livrescă, trimiţând la gloria culturală a lui Brâncuşi, cu operele sale de la Târgu Jiu. Acolo coloana infinită devine coloana cerului, care face legătura cu arborele originar, într-un avânt dinamic sugerat de păsări:'' cu păsările / în avântul larg spre cer-/ coloana noastră''.
Cel puţin două haiga atrag atenţia prin graţia liniilor, prin tematică, analogii şi haiku-ul inspirat. Într-o pagină, desenul înfăţişează sloiurile plutitoare, gheaţa crăpată şi un pescăruş, iar meditaţia este subtil exprimată. În timp ce sloiurile îndepărtează marea în larg, poetul priveşte încântat un pescăruş, rătăcit în spaţiul teluric: '' formele gheţii / alungând marea în larg-/pescăruş pe mal''. O altă pagină oferă cititorului însetat de exotic, un desen în linie sigură, o creaţie de tip portretistic, reprezentând femeia japoneză în costum tradiţional şi alături un haiku pe tema graţiei, sugerată de o libelulă şi de freamătul frunzelor. Acestea au ca element comun un dinamism abia perceptibil, care înfioară plăcut contemplatorul de ocazie .'' O libelulă / poposind pe-o creangă-/ freamăt de frunze''.În primul poem haiga, revelaţia este legată de ocrotire, iar în cel de-al doilea, intenţia este de a reliefa graţia, în general.
Am selectat un Senryu uta, pentru nota satirică şi compoziţia rară, atras de cele două haiku-uri care încadrează tanka pe tema viscolului. O interogaţie retorică evidenţiază sentimentul de trecere a timpului, surâsul ironic, dezlănţuirea stihială. Iar în final, un haiku bazat pe jocul de cuvinte, alternanţa masculin- feminin şi un argument nevinovat :'' machit- machiată / zău, nu depinde de sex :/ Revelionul''. În aceeaşi linie caricaturală, satirică, poetul compune un senryu kioka, ironizând efectul băuturii asupra omului, care percepe fenomenul doar termic : '' o sticlă de vin / pe care şade raza / e februarie-/ uşor îmi voi aminti/căldura lui iulie''.
Multe poeme tanka sunt memorabile. Am selectat un text care sugerează senzualitatea, în imagini vizuale şi olfactive, un ritual al îmbăierii cu apa de ploaie, care dă părului nuanţe neaşteptate, unduiri şi miresme :''picură încet/ apa de pe streaşină/ într-o căldare-/mâine părul fetiţei / va undui înmiresmat''.
Cartea lui Mircea Teculescu are caracter simfonic, rostogoliri de fluviu şi o bolboroseală secretă în lumea iniţiaţilor.
Mircea Teculescu, Porţi în depărtare, Editura Anca, Urziceni, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
În haibun, simbolul central este poarta ( în sens abstract ), dincolo de care începe o altă lume. Textele în proză înfăţişează banalităţi zilnice, sub forma unui jurnal de călătorie, memorialistică, reflexii finalizate într-un haiku sau tanka surprinzător prin simplitate. Întorcându-se acasă de la serviciu, grăbit, să nu întârzie la Serbarea pomului de iarnă, poetul descoperă un om căzut în stradă ( bolnav, beţiv ? ), neprevăzutul care îl îndeamnă la meditaţie pe tema înstrăinării fiinţei umane. Acesta oscilează între drama necunoscutului şi sacralizarea bradului la sărbători, prin prezenţa unui înger- marionetă: '' uite Moş Crăciun / îngerul în vârf de brad-/ primim iar o şansă.''
O zi aparent lipsită de spectaculos are poezia ei, exprimată în tanka din final, la întâlnirea între gărgăriţă şi o floare. Mai întâi o acumulare de evenimente casnice, având menirea să amplifice tensiunea dramatică : vizionarea unui thriller din 1954, la televizor, impresii despre cultura americană, răsturnarea valorilor, trecerea timpului, renaşterea naturii în spaţiul urban, unde se află în opoziţie elementele vizibile ale trecutului ( peticele zăpezii ) , cu elementele viitorului ( iarba ), abia bănuite: '' mustesc lângă bloc /peticele zăpezii-/undeva iarba.''
Nu lipsesc însemnările despre mizeria cotidiană, dintr-un sat cu multe case de vacanţă. Apa Săratei trece pe aici şi se umple de hârtii, pampers, vase de plastic, table ruginite, cauciucuri şi plânsul interior al contemplatorului îşi află o exprimare metaforică : '' sunetul ploii-/ în apa pârâului / curg iar lacrimi'', în antiteză cu civilizaţia daneză, surprinsă în tanka.
Pe un ton elegiac, poetul rememorează moartea unei fiinţe sărace, într-un cadru sumbru, dominat de luminiţa plăpândă din fereastră, simbol al cunoaşterii, al regăsirii drumului spre originar. În spaţiul rustic, patriarhal, cu noroi şi vânt puternic, există un obiect încărcat de sacralitate ( troiţa ) şi un câine care latră jalnic spre lună: '' în casa mică / nimeni nicăieri-/ un câine latră.'' Într-un alt haibun sunt schiţate, în antiteză, un supermagazin luxos din Tulcea, un mall în formă de cub şi un magazin mic unde se vând icoane, cărţi despre sfinţi, obiecte de cult ortodoxe. Simboluri ale permanenţei, cum sunt imaginile din icoane, apar într-un haiku frumos caligrafiat:'' neperisabil / îngerul stând într-un colţ-/cumperi ce vrei''. Primind cadou o icoană cu Iisus la maturitate, zugrăvită de un amator, poetul îşi pune problema adorării kitsch-ului.
Haibunul pe tema suferinţei ocnaşilor împrumută note despre estetica urâtului, de la T. Arghezi. În câteva fraze este descrisă în culori reci o salină de la Slănic Prahova, în care obiectivul de filmat se mişcă greoi, de la încălţările ocnaşilor, la vagoneţi ruginiţi, scule rudimentare de săpat sau la sculpturi în sare. Şi totuşi urâţenia are farmecul ei, dacă ştii să o priveşti :'' cristal reflectând / peticite botine-/ din pereţi de apă.'' A şaptea poartă are o temă de natură livrescă, trimiţând la gloria culturală a lui Brâncuşi, cu operele sale de la Târgu Jiu. Acolo coloana infinită devine coloana cerului, care face legătura cu arborele originar, într-un avânt dinamic sugerat de păsări:'' cu păsările / în avântul larg spre cer-/ coloana noastră''.
Cel puţin două haiga atrag atenţia prin graţia liniilor, prin tematică, analogii şi haiku-ul inspirat. Într-o pagină, desenul înfăţişează sloiurile plutitoare, gheaţa crăpată şi un pescăruş, iar meditaţia este subtil exprimată. În timp ce sloiurile îndepărtează marea în larg, poetul priveşte încântat un pescăruş, rătăcit în spaţiul teluric: '' formele gheţii / alungând marea în larg-/pescăruş pe mal''. O altă pagină oferă cititorului însetat de exotic, un desen în linie sigură, o creaţie de tip portretistic, reprezentând femeia japoneză în costum tradiţional şi alături un haiku pe tema graţiei, sugerată de o libelulă şi de freamătul frunzelor. Acestea au ca element comun un dinamism abia perceptibil, care înfioară plăcut contemplatorul de ocazie .'' O libelulă / poposind pe-o creangă-/ freamăt de frunze''.În primul poem haiga, revelaţia este legată de ocrotire, iar în cel de-al doilea, intenţia este de a reliefa graţia, în general.
Am selectat un Senryu uta, pentru nota satirică şi compoziţia rară, atras de cele două haiku-uri care încadrează tanka pe tema viscolului. O interogaţie retorică evidenţiază sentimentul de trecere a timpului, surâsul ironic, dezlănţuirea stihială. Iar în final, un haiku bazat pe jocul de cuvinte, alternanţa masculin- feminin şi un argument nevinovat :'' machit- machiată / zău, nu depinde de sex :/ Revelionul''. În aceeaşi linie caricaturală, satirică, poetul compune un senryu kioka, ironizând efectul băuturii asupra omului, care percepe fenomenul doar termic : '' o sticlă de vin / pe care şade raza / e februarie-/ uşor îmi voi aminti/căldura lui iulie''.
Multe poeme tanka sunt memorabile. Am selectat un text care sugerează senzualitatea, în imagini vizuale şi olfactive, un ritual al îmbăierii cu apa de ploaie, care dă părului nuanţe neaşteptate, unduiri şi miresme :''picură încet/ apa de pe streaşină/ într-o căldare-/mâine părul fetiţei / va undui înmiresmat''.
Cartea lui Mircea Teculescu are caracter simfonic, rostogoliri de fluviu şi o bolboroseală secretă în lumea iniţiaţilor.
Mircea Teculescu, Porţi în depărtare, Editura Anca, Urziceni, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 24 ianuarie 2010
Mircea Teculescu - Exerciţii de tăcere
Micropoemele lui Mircea Teculescu au o tematică variată, inspirată din natură, atât în haiku-uri cât şi în meditaţiile fragmentate sub forma unor blitz-uri. Unele texte sunt străbătute de un filon sacru şi o anume acalmie, într-o existenţă zbuciumată. Icoana are două atribute esenţiale, cu valoare de simbol: mai întâi lumina care trimite la cunoaşterea blagiană şi apoi lemnul sacralizat, pur în fibra lui vegetală, consolidând habitatul creştin. Lumina este de natură divină, semnifică renaşterea şi face legătura cu o terestritate profană : '' dop de lumină, / în lemnul fără carii / al mănăstirii ''( Icoana ). Într-o imagine poetică suavă, colosală prin simplitatea desenului şi adâncimea semnificaţiei, apare îngerul într-un decor dominat de alb, meditativ, în singurătate, pe o bancă, menită să sublinieze solitudinea. Şi toată această perspectivă este interiorizată în limitele umanului : '' o bancă albă,/ pe care stă îngerul,/în om ascunsă .'' (După radiografie ).
Altădată, în spaţiul uranic, cerul se lichefiază şi fiinţele angelice sunt contemplate, în prelungirea lor existenţială, sub forma umbrelor. În această degradare cosmică, poetul descoperă o stare de tensiune, de nesiguranţă, imaginând îngerii suspendaţi în haos : '' din cerul topit / umbrele îngerilor/ stau iar să cadă '' ( Informare ). În altă parte este înfăţişată, indirect, fiinţa umană, printr-o imagine auditivă solemnă, oraculară, cu virtuţi sacre în rugăciune. Este o legătură cu transcendentul, în faţa icoanei făcătoare de minuni, care se exteriorizează prin lacrimi :'' rugăciunea ei /mângâie lacrimile / sfintei fecioare '' ( Crez ). Imaginea sacră a Madonei este surprinsă la modul declarativ, în relaţie cu luxurianţa vegetală. Mai întâi, contemplatorul se opreşte asupra unei trăsături fundamentale- puritatea - corelată cu universul floral, amintind prin colorit de o candelă aprinsă. În finalul metaforic, sunt aduse , în prim -plan un element concret (florile) şi unul abstract ( silenţiozitatea) : '' puritatea sa / aprinde iar florile / zilei tăcute '' ( Despre Maria ).
Semnificând senectutea, iarna este şi un simbol al purificării patimilor umane( răstignirile ), al degradării materiei ( rămăşiţele ) . Impresia de răvăşire a suferinţelor a fost sugerată de verbul '' spulberă '', cu sensul de risipire, învălmăşeală, cumul, spaţializare în anotimpul alb dar şi ca sfârşit al individualităţilor umane : '' iarna spulberă / răstignirile mele, / rămăşiţele ''( Pol propriu). Luna, cu simbolistica ei zoomorfă, stăpâneşte spaţiul uranic şi îşi poartă umbrele pe dealuri. E o perspectivă descendentă , în regim nocturn , cu reflexe dinamice ( umbre ) într-o continuă urmărire. În contrast cu liniştea de la izvor, evidenţiată în secvenţe statice, în Marele cosmos remarcăm fenomenul curgerii : '' din cornul lunii / curg umbre pe dealuri, / la izvor pace ( Tăcere III ).
Într-un alt micropoem, perspectiva este una ascendentă, plutitoare, spaţializată în viziunea unui mare fachir. Lucrurile se desprind din terestritatea lor şi se clatină în universul inundat de raze. Undeva, între cer şi pământ, pluteşte azilul de bătrâni, încărcat cu semnificaţii mohorâte : solitudine, decrepitudine, noncomunicare, apropiere de judecata divină, un ultim refugiu al fiinţei : '' levitaţie ; / azilul de bătrâni / urcă pe raze ''( Prin zonă ). În câteva note de pastel autumnal, poetul reliefează comuniunea om -natură, în imagini poetice polivalente. Imaginile vizuale sunt dublate de cele motrice, în care vegetativul se deplasează miraculos, iar stihiile personificate iniţiază un orfism în intimitatea naiului : '' mânat de frunze, / vântul străbate naiul /cu prietenie'' ( Eco- epopee).
O altă serie de micropoeme valorifică tema privirii, înlăuntru, înafară, la nivel de succedanee ( oglinda,râul ). Încercarea de a cunoaşte universul se rezumă doar la gesturi şi atitudini, în faţa unui zid care desparte lumea noastră de lumea cealaltă. Doar mobilitatea organică atrage atenţia prin deplasarea ochiului în plan ascensional din spaţiul teluric ( praf de humă ), de-a lungul zidului, spre nicăieri. Murmurul poetului, în final, sugerează tristeţea, zădărnicia : '' din praf de humă / ochiul pe zid suie;/ îmi vând braţele'' ( Decizie ). Privirea înlesneşte contactul cu amintirile, cu atât mai mult cu cât aceste răsfrângeri pot fi descoperite de poet în ochii mamei. Plină de duioşie, privirea maternă este asemănată cu o lentilă, cu o prelungire a organului văzului, care întreţine misterul, confuzia delicată, transcendenţa : '' lentilă pentru/ amintirile mele;/ privirea mamei '' ( Descoperire ). Un alt micropoem scoate în evidenţă această temă a oglindirii, a răsfrângerii unei realităţi unde obiectele au funcţii inversate, trimiţând indirect la tema vânătorului vânat. Pe retină desluşim universul neptunian în care corabia personificată devine o ameninţare la adresa umanului : '' de pe retină / corabia pândeşte / navigatorul'' Ocean ).
Tema călătoriei apare într-o perspectivă îndepărtată, cu fiinţa umană pierzându-se la orizont. Dincolo de semnificaţia geografică intuim o dramă a orizontalităţii infinite. În urma călătorului rămân doar câteva note de pastel , pline de prospeţime. Dispariţia lui aminteşte de reacţia unor reptile, cu saltul lor cauzator de moarte : '' ca o reptilă / l-a înghiţit drumul / prin verdele câmp '' (Călătorie ). O viziune mai aproape de curentul simbolist întâlnim într-un micropoem, unde un epitet cromatic descrie atmosfera toamnei şi o personificare evidenţiază rolul meditativ, oracular al frunzelor, după un ritual bine pus la punct : '' perdea gălbuie, / frunzele beau din ceşti / adâncul suav '' ( Toamna, în grădină ).
Cu o armătură solidă, două prefeţe ( Ion Bălu , Victor Sterom ) şi două postfeţe ( Christian Crăciun, Florin Dochia ), exerciţiile de tăcere ale lui Mircea Teculescu fac destulă gălăgie printre iubitorii acestei specii literare.
Mircea Teculescu, Exerciţii de tăcere, Editura Astra- Nova, Braşov, 2003.
George Bădărău
Altădată, în spaţiul uranic, cerul se lichefiază şi fiinţele angelice sunt contemplate, în prelungirea lor existenţială, sub forma umbrelor. În această degradare cosmică, poetul descoperă o stare de tensiune, de nesiguranţă, imaginând îngerii suspendaţi în haos : '' din cerul topit / umbrele îngerilor/ stau iar să cadă '' ( Informare ). În altă parte este înfăţişată, indirect, fiinţa umană, printr-o imagine auditivă solemnă, oraculară, cu virtuţi sacre în rugăciune. Este o legătură cu transcendentul, în faţa icoanei făcătoare de minuni, care se exteriorizează prin lacrimi :'' rugăciunea ei /mângâie lacrimile / sfintei fecioare '' ( Crez ). Imaginea sacră a Madonei este surprinsă la modul declarativ, în relaţie cu luxurianţa vegetală. Mai întâi, contemplatorul se opreşte asupra unei trăsături fundamentale- puritatea - corelată cu universul floral, amintind prin colorit de o candelă aprinsă. În finalul metaforic, sunt aduse , în prim -plan un element concret (florile) şi unul abstract ( silenţiozitatea) : '' puritatea sa / aprinde iar florile / zilei tăcute '' ( Despre Maria ).
Semnificând senectutea, iarna este şi un simbol al purificării patimilor umane( răstignirile ), al degradării materiei ( rămăşiţele ) . Impresia de răvăşire a suferinţelor a fost sugerată de verbul '' spulberă '', cu sensul de risipire, învălmăşeală, cumul, spaţializare în anotimpul alb dar şi ca sfârşit al individualităţilor umane : '' iarna spulberă / răstignirile mele, / rămăşiţele ''( Pol propriu). Luna, cu simbolistica ei zoomorfă, stăpâneşte spaţiul uranic şi îşi poartă umbrele pe dealuri. E o perspectivă descendentă , în regim nocturn , cu reflexe dinamice ( umbre ) într-o continuă urmărire. În contrast cu liniştea de la izvor, evidenţiată în secvenţe statice, în Marele cosmos remarcăm fenomenul curgerii : '' din cornul lunii / curg umbre pe dealuri, / la izvor pace ( Tăcere III ).
Într-un alt micropoem, perspectiva este una ascendentă, plutitoare, spaţializată în viziunea unui mare fachir. Lucrurile se desprind din terestritatea lor şi se clatină în universul inundat de raze. Undeva, între cer şi pământ, pluteşte azilul de bătrâni, încărcat cu semnificaţii mohorâte : solitudine, decrepitudine, noncomunicare, apropiere de judecata divină, un ultim refugiu al fiinţei : '' levitaţie ; / azilul de bătrâni / urcă pe raze ''( Prin zonă ). În câteva note de pastel autumnal, poetul reliefează comuniunea om -natură, în imagini poetice polivalente. Imaginile vizuale sunt dublate de cele motrice, în care vegetativul se deplasează miraculos, iar stihiile personificate iniţiază un orfism în intimitatea naiului : '' mânat de frunze, / vântul străbate naiul /cu prietenie'' ( Eco- epopee).
O altă serie de micropoeme valorifică tema privirii, înlăuntru, înafară, la nivel de succedanee ( oglinda,râul ). Încercarea de a cunoaşte universul se rezumă doar la gesturi şi atitudini, în faţa unui zid care desparte lumea noastră de lumea cealaltă. Doar mobilitatea organică atrage atenţia prin deplasarea ochiului în plan ascensional din spaţiul teluric ( praf de humă ), de-a lungul zidului, spre nicăieri. Murmurul poetului, în final, sugerează tristeţea, zădărnicia : '' din praf de humă / ochiul pe zid suie;/ îmi vând braţele'' ( Decizie ). Privirea înlesneşte contactul cu amintirile, cu atât mai mult cu cât aceste răsfrângeri pot fi descoperite de poet în ochii mamei. Plină de duioşie, privirea maternă este asemănată cu o lentilă, cu o prelungire a organului văzului, care întreţine misterul, confuzia delicată, transcendenţa : '' lentilă pentru/ amintirile mele;/ privirea mamei '' ( Descoperire ). Un alt micropoem scoate în evidenţă această temă a oglindirii, a răsfrângerii unei realităţi unde obiectele au funcţii inversate, trimiţând indirect la tema vânătorului vânat. Pe retină desluşim universul neptunian în care corabia personificată devine o ameninţare la adresa umanului : '' de pe retină / corabia pândeşte / navigatorul'' Ocean ).
Tema călătoriei apare într-o perspectivă îndepărtată, cu fiinţa umană pierzându-se la orizont. Dincolo de semnificaţia geografică intuim o dramă a orizontalităţii infinite. În urma călătorului rămân doar câteva note de pastel , pline de prospeţime. Dispariţia lui aminteşte de reacţia unor reptile, cu saltul lor cauzator de moarte : '' ca o reptilă / l-a înghiţit drumul / prin verdele câmp '' (Călătorie ). O viziune mai aproape de curentul simbolist întâlnim într-un micropoem, unde un epitet cromatic descrie atmosfera toamnei şi o personificare evidenţiază rolul meditativ, oracular al frunzelor, după un ritual bine pus la punct : '' perdea gălbuie, / frunzele beau din ceşti / adâncul suav '' ( Toamna, în grădină ).
Cu o armătură solidă, două prefeţe ( Ion Bălu , Victor Sterom ) şi două postfeţe ( Christian Crăciun, Florin Dochia ), exerciţiile de tăcere ale lui Mircea Teculescu fac destulă gălăgie printre iubitorii acestei specii literare.
Mircea Teculescu, Exerciţii de tăcere, Editura Astra- Nova, Braşov, 2003.
George Bădărău
vineri, 1 ianuarie 2010
Poeţi români în Antologia japoneză de haiku Meguro
Antologia menţionată mai sus este una bilingvă ( engleză- japoneză ), alcătuită din haiku-uri ale unor poeţi din USA, India, Austria, Bulgaria, Canada, Suedia, Croaţia, România. Am analizat doar micropoemele romaneşti şi le-am prezentat într-o ordine absolut întâmplătoare.
Un haiku pe tema singurătăţii evidenţiază spaţiul interior al camerei, izolat de uşă ( simbol al transcendenţei ). Dincolo de ea, începe macrocosmosul cu enigmele lui, în care vântul personificat şovăie la intrarea în casă: '' Nimeni la uşă-/ numai vântul / nehotărât '' ( Alexandra Flora Munteanu ). În compania unei feline, poeta se fardează în faţa unei oglinzi, obiect care simbolizează, în sens barbian, o dramă de conştiinţă. Pisica, atentă la fiecare mişcare, vine din lumea superstiţiilor şi încearcă să tălmăcească, în felul ei, misterioasele imagini din oglindă :''Fardându-mă la oglindă-/ pisica veghează / fiecare mişcare'' ( Oana Patrichi ). Un alt haiku înfăţişează un aspect din universul uranic, rezumând totul într-o secundă ; barza, element al teluricului, traversează luna proiectată în apă, în zbor descendent :'' Doar într-o clipă / barza în zbor planat / traversează luna ''( Dan Florică).
Poetul, îngândurat, contemplă apa din bazinul descoperit, replică la întinderea celestă. Aici universul acvatic este limitat, sub semnul artificialului şi aminteşte indirect de mitul lui Narcis. Nu adorarea chipului contează, cât încercarea de autocunoaştere, întreruptă de căderea gingaşă a petalelor în apă: '' Bazin descoperit-/o petală sparge iar şi iar/ oglinda apei '' ( Valentin Nicoliţov ).
Alţi poeţi sunt prezenţi în antologie cu câte trei-patru haiku-uri, între care şi Sonia Coman. Un univers floral, în care graţia şi prospeţimea dau note de armonie, este atât de fascinant încât simţul tactil rămâne în continuare deconectat. Poeta ezită să atingă nu numai aspectul material al florilor suave, dar şi universul reflexiv ( umbra ), prelungire a spaţiului concret: ''Flori proaspete-/ mâinile ezită / să le atingă umbra.'' Un alt micropoem are mai mult valoare decorativă, insistând asupra armoniei unui spaţiu geografic şi social, un punct de frontieră, luminat de-o parte şi de alta de floarea soarelui. Desigur, contemplatoarea a poetizat prin prisma cultului solar având revelaţia integrării în Marele Cosmos. Frontiera rămâne în acest caz un element al terestrităţii: '' Punct de frontieră- / de-o parte şi de alta / floarea soarelui.'' Universul modern al haiku-ului este reprezentat de data aceasta de trenul de noapte, simbol al trecerii timpului, valorificat la cote înalte de Marin Sorescu. Odată cu traversarea fluviului, spre lumea de dincolo, oamenii obosiţi se cufundă în visare : '' Tren de noapte -/ sute de vise / traversează fluviul .'' Altădată este vizat însuşi actul de creaţie, în semiîntuneric, unde se poate medita profund. Opoziţia lumină- întuneric favorizează existenţa unui univers reflexiv ( umbrele ), în planul creaţiei, reliefând antiteza alb- negru în pagina nescrisă. Actul artistic a avut întotdeauna note de mister : ''Lumină estompată-/ umbrele umplu/ pagina nescrisă.''
Nu întâmplător, Laura Văceanu aduce în prim-plan câteva elemente de pastel marin, la amiază, când soarele scoate în evidenţă deplina claritate a lucrurilor. Dar civilizaţia modernă este potrivnică şi la mal nu mai ajung sticle cu mesaje SOS : '' Amiază pe plajă -/ un val aduce pe ţărm / o sticlă de bere goală.'' Într-un haiku se apelează la pictural, înfăţişând albul păstos al ceţii şi un cadru acvatic, în care o barcă traversează umbra copacului. Peisajul se compune din ritmuri domoale provocate de apă şi barcă- simboluri ale feminităţii, în psihanaliză. Aşadar, obiectele lumii reale ( barca ) intersectează răsfrângerea acestora ( copacul ), în oglinda apei ( conştiinţa umană) : '' Ceaţă lăptoasă -/ o barcă traversează / umbra copacului.'' În mod gradual, cantitatea de apă se împuţinează de la un haiku la altul: mare, lac, izvoare. Poeta alcătuieşte în grabă, în culori cenuşii, o stampă a universului dezolant, cu un grup statuar feminin aducând apa cu ulcioarele, mişcându-se greoi, de parcă ar veni din preistorie, în timp ce seceta lasă urme adânci. În atmosfera sumbră s-a dezlănţuit forţa eoliană :'' Valea seacă-/ femei cu urcioare / în vântul aspru.''
Primul micropoem din grupajul lui Vasile Moldovan este o carte de vizită, cu o cromatică aparte, un alb excesiv care ţine loc de mesaj. E o construcţie poematică, bazată pe analogia ninsoare-păr, cu sugestii temporale, până la invazia de alb şi constatarea, uşor ironică, din final : '' Prima ninsoare-/ totul în jur este alb/până şi părul meu''. Într-un alt haiku, poetul îşi asumă rolul unui chiromant, care încearcă să desluşească destinul în palmă. Comunicarea iniţială este suprimată, în mod brutal,când magicianul constată lipsa de finalitate a unor repere ( linia vieţii ) : '' Citind în palmă.../linia vieţii / nu duce nicăieri.''Altădată, micropoemul dezvăluie un zbor cosmic, fără escală, de la un cer la altul. Este o ascensiune imaginară, simbolică, în spaţiul uranian, a celor o mie de cocori, în care îşi pun mari speranţe, oamenii aflaţi în situaţii limită : '' Zbor fără escală-/ de la un cer la altul, / o mie de cocori.'' Ultimul haiku debutează cu un grup nominal, care sugerează splendoare, bogăţie, nesfârşire ( nisipuri de aur ), aflat în antiteză cu atmosfera deprimantă a toamnei bacoviene. Vântul personificat cântă folosind de data aceasta instrumente muzicale improvizate : scoicile goale. Un vuiet prelung contrastează cu frumuseţea nisipurilor : '' Nisipurile de aur-/ vântul toamnei cântă / în scoicile goale.''
Haiku, antologie bilingvă engleză-japoneză, Meguro International Haiku Circle, Tokyo, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un haiku pe tema singurătăţii evidenţiază spaţiul interior al camerei, izolat de uşă ( simbol al transcendenţei ). Dincolo de ea, începe macrocosmosul cu enigmele lui, în care vântul personificat şovăie la intrarea în casă: '' Nimeni la uşă-/ numai vântul / nehotărât '' ( Alexandra Flora Munteanu ). În compania unei feline, poeta se fardează în faţa unei oglinzi, obiect care simbolizează, în sens barbian, o dramă de conştiinţă. Pisica, atentă la fiecare mişcare, vine din lumea superstiţiilor şi încearcă să tălmăcească, în felul ei, misterioasele imagini din oglindă :''Fardându-mă la oglindă-/ pisica veghează / fiecare mişcare'' ( Oana Patrichi ). Un alt haiku înfăţişează un aspect din universul uranic, rezumând totul într-o secundă ; barza, element al teluricului, traversează luna proiectată în apă, în zbor descendent :'' Doar într-o clipă / barza în zbor planat / traversează luna ''( Dan Florică).
Poetul, îngândurat, contemplă apa din bazinul descoperit, replică la întinderea celestă. Aici universul acvatic este limitat, sub semnul artificialului şi aminteşte indirect de mitul lui Narcis. Nu adorarea chipului contează, cât încercarea de autocunoaştere, întreruptă de căderea gingaşă a petalelor în apă: '' Bazin descoperit-/o petală sparge iar şi iar/ oglinda apei '' ( Valentin Nicoliţov ).
Alţi poeţi sunt prezenţi în antologie cu câte trei-patru haiku-uri, între care şi Sonia Coman. Un univers floral, în care graţia şi prospeţimea dau note de armonie, este atât de fascinant încât simţul tactil rămâne în continuare deconectat. Poeta ezită să atingă nu numai aspectul material al florilor suave, dar şi universul reflexiv ( umbra ), prelungire a spaţiului concret: ''Flori proaspete-/ mâinile ezită / să le atingă umbra.'' Un alt micropoem are mai mult valoare decorativă, insistând asupra armoniei unui spaţiu geografic şi social, un punct de frontieră, luminat de-o parte şi de alta de floarea soarelui. Desigur, contemplatoarea a poetizat prin prisma cultului solar având revelaţia integrării în Marele Cosmos. Frontiera rămâne în acest caz un element al terestrităţii: '' Punct de frontieră- / de-o parte şi de alta / floarea soarelui.'' Universul modern al haiku-ului este reprezentat de data aceasta de trenul de noapte, simbol al trecerii timpului, valorificat la cote înalte de Marin Sorescu. Odată cu traversarea fluviului, spre lumea de dincolo, oamenii obosiţi se cufundă în visare : '' Tren de noapte -/ sute de vise / traversează fluviul .'' Altădată este vizat însuşi actul de creaţie, în semiîntuneric, unde se poate medita profund. Opoziţia lumină- întuneric favorizează existenţa unui univers reflexiv ( umbrele ), în planul creaţiei, reliefând antiteza alb- negru în pagina nescrisă. Actul artistic a avut întotdeauna note de mister : ''Lumină estompată-/ umbrele umplu/ pagina nescrisă.''
Nu întâmplător, Laura Văceanu aduce în prim-plan câteva elemente de pastel marin, la amiază, când soarele scoate în evidenţă deplina claritate a lucrurilor. Dar civilizaţia modernă este potrivnică şi la mal nu mai ajung sticle cu mesaje SOS : '' Amiază pe plajă -/ un val aduce pe ţărm / o sticlă de bere goală.'' Într-un haiku se apelează la pictural, înfăţişând albul păstos al ceţii şi un cadru acvatic, în care o barcă traversează umbra copacului. Peisajul se compune din ritmuri domoale provocate de apă şi barcă- simboluri ale feminităţii, în psihanaliză. Aşadar, obiectele lumii reale ( barca ) intersectează răsfrângerea acestora ( copacul ), în oglinda apei ( conştiinţa umană) : '' Ceaţă lăptoasă -/ o barcă traversează / umbra copacului.'' În mod gradual, cantitatea de apă se împuţinează de la un haiku la altul: mare, lac, izvoare. Poeta alcătuieşte în grabă, în culori cenuşii, o stampă a universului dezolant, cu un grup statuar feminin aducând apa cu ulcioarele, mişcându-se greoi, de parcă ar veni din preistorie, în timp ce seceta lasă urme adânci. În atmosfera sumbră s-a dezlănţuit forţa eoliană :'' Valea seacă-/ femei cu urcioare / în vântul aspru.''
Primul micropoem din grupajul lui Vasile Moldovan este o carte de vizită, cu o cromatică aparte, un alb excesiv care ţine loc de mesaj. E o construcţie poematică, bazată pe analogia ninsoare-păr, cu sugestii temporale, până la invazia de alb şi constatarea, uşor ironică, din final : '' Prima ninsoare-/ totul în jur este alb/până şi părul meu''. Într-un alt haiku, poetul îşi asumă rolul unui chiromant, care încearcă să desluşească destinul în palmă. Comunicarea iniţială este suprimată, în mod brutal,când magicianul constată lipsa de finalitate a unor repere ( linia vieţii ) : '' Citind în palmă.../linia vieţii / nu duce nicăieri.''Altădată, micropoemul dezvăluie un zbor cosmic, fără escală, de la un cer la altul. Este o ascensiune imaginară, simbolică, în spaţiul uranian, a celor o mie de cocori, în care îşi pun mari speranţe, oamenii aflaţi în situaţii limită : '' Zbor fără escală-/ de la un cer la altul, / o mie de cocori.'' Ultimul haiku debutează cu un grup nominal, care sugerează splendoare, bogăţie, nesfârşire ( nisipuri de aur ), aflat în antiteză cu atmosfera deprimantă a toamnei bacoviene. Vântul personificat cântă folosind de data aceasta instrumente muzicale improvizate : scoicile goale. Un vuiet prelung contrastează cu frumuseţea nisipurilor : '' Nisipurile de aur-/ vântul toamnei cântă / în scoicile goale.''
Haiku, antologie bilingvă engleză-japoneză, Meguro International Haiku Circle, Tokyo, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)