N.Busuioc - Între sensibilitate şi rigoare

N. Busuioc face o introducere amplă în arta şi ştiinţa lecturii, convins că lectura continuă să fie una din valorile pozitive ale vieţii noastre, o artă şi în acelaşi timp o ştiinţă, care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea. În actul de intercondiţionare scriitor/ cititor sunt relevate limbajul şi valoarea scriiturii, diversitatea textelor (texte de lectură şi texte de desfătare, Roland Barthes), care se schimbă de la un cititor la altul.
Urmărind repere importante din cultura universală, autorul încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la o serie de probleme, cum ar fi: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? şi intră tot mai adânc în labirintul text-citit, cuprins de uimiri, întrebări, în timp ce textul devine subiect în sine şi pentru sine.
Cartea rămâne deschisă spre infinit, oferă cititorului o lectură inedită, continuă, repetată, imprevizibilă, descoperitoare, devine vie şi prin scriitura dinamică acţionează în favoarea cititorului. În sub-capitolul Literatura ca voce a lecturii, N. Busuioc apelează la cunoştinţele de teoria lecturii şi observă orientarea criticului spre sociocritică, psihocritică, semiotică, naratologie, spre lecturi performante, cooperante, evaluative şi îşi modelează un limbaj simbolic. Cartea ca instrument de cultură, de cunoaştere este un partener permanent cititorului, invitându-l să descopere într-un sistem de relaţii, codul propus de scriitor, fapte concrete pentru interese concrete, gradele diferite de înţelegere profundă la nivel de text, pre-text, sub-text, metatext, structuri deschise şi închise, raporturi între personaje şi obiecte, între creator şi operă, între creator şi cititor. În funcţie de preferinţele şi interesele culturale, un bun cititor va face o lectură plurală, nu doar una psihanalitică, tematistă, structuralistă, se va înstrăina temporar, în timpul lecturii, care îi înlesneşte cunoaşterea şi autoevaluarea: „Sensul unui poem, ca şi cel al unui obiect este treaba cititorului“ (Paul Valery).
Parodiind textul biblic, autorul acestui eseu îşi imaginează că la început au fost „scrierile“, lectura s-a făcut în grup sub supravegherea iniţiaţilor, care puneau un accent deosebit pe interpretarea cuvântului scris, iar mai târziu, inventarea tiparului („cea mai strălucită născocire a creierului omenesc“, Victor Hugo) a înlesnit foarte mult actul lecturii.
Cărţile se afirmă prin ele însele, se lansează într-o căutare dramatică a timpului pierdut, oferă cititorului o şansă salvatoare prin refugiul în lectură (aventură şi cultură), desigur o aventură intelectuală, ştiind că spiritul nostru suferă metamorfoze, se întreabă, se tulbură, coboară în vis, în timp ce opera valoroasă intră în veşnicie.
În procesul decodării textului, cititorul atras de focul sacru al artei este înarmat cu preconcepţii, informaţii anterioare, are un anume nivel cultural, ştiind că lectura îl va conduce, prin acumulare culturală continuă şi esenţială spre acel „sentiment universal“. De aici ideea că omul există ca subiect creator şi receptor numai prin cultură.
Un alt capitol are în prim-plan Psihopedagogia lecturii. Analizând joncţiunea lumii culturale cu lumea individuală, N. Busuioc constată, împreună cu alţi teoreticieni, existenţa unor elemente psihosociale şi psihopedagogice, care relevă normele sociale ale grupului, un anumit tip de gândire (în tradiţii, obiceiuri, tradiţii comune), un anumit fel de a înţelege, percepe şi analiza lumea. Doar prin lectură cartea se transformă într-un mesaj uman, mai ales „cartea de căpătîi“ (Isaac Disraelli, în Curiozităţi ale literaturii) şi putem vorbi de educaţia prin lectură. Mircea Eliade recomandă anumite cărţi pentru ca „lectura să-şi regăsească funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între om şi cosmos...“
Prin lectură, cititorul poate năzui spre un ideal, spre viaţă adevărată, marcată de gândire şi reflecţie, atât timp cât scriitorul crede în introspecţie, dorind să se cunoască pe sine (Marcel Raymond), iar cititorul intră în comuniune cu sentimentul care-i invadează fiinţa. Chiar şi acum, când asistăm la o degradare culturală a individului, la instalarea subculturii în forme variate, mai sunt cititori serioşi, mai sunt cercetători din domeniul psihopedagogiei lecturii care descoperă texte expresive şi actuale.
În urma lecturilor, omul biologic devine om spiritual, prilej deosebit pentru eseistul ieşean de a face trimitere la cartea lui Mihai Cimpoi, Grigore Vieru – poetul arhetipurilor, un comentariu strălucit din care reţinem: sensuri mitice şi în relaţia cu femeia-iubită şi femeia-mamă; Grigore Vieru este un liric profund al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic şi al originilor; valorificarea abisului ontologic; viaţa este înfăţişată extatic, în simplitatea şi complexitatea ei, iar moartea ca pe o stare de calm mioritic; misticul se regăseşte în experienţa sufletească trăită sub semnul extazului; atitudinea ritualică faţă de divinitate este exprimată în dimensiunile noastre ortodoxe.
În capitolul Lectura ca artă, autorul vede în cititor o fiinţă a sensibilului, de fiecare dată diferită, dependent de funcţia estetică a lecturii, pornind de la izvoarele de informare, de la interpretarea intelectual-spirituală, înzestrat cu calitatea de a şti să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Lectorul îşi formează stilul de a gândi, de a judeca, de a reprezenta atitudini, convingeri, de a reface pe cont propriu un sistem de valori, nefiind indiferent la frumuseţea stilistică. El descoperă cu uimire sublimul într-o carte, impresionat de frumuseţe, demnitate şi nobleţe, de privirile plurale asupra unei lumi de complementarităţi dar şi de contradicţii.
Stabilind o relaţie: literatură-scriitor-cititor, unii teoreticieni au aprobat opera literară cu metodele esteticii sociologice, între care şi Robert Escarpit, în Sociologia literaturii. De astă dată lectura este înţeleasă ca ştiinţă, literatura având o dimensiune socială şi culturală, după dezvoltarea industriei de carte. O nouă viziune asupra textelor adânceşte înţelegerea operelor literare, a literaturii ca artă a cuvântului, prin intuiţie, fantezie, mituri, tradiţii, simboluri, valori, printr-o definire a literaturii dinspre gândirea comparată.
Scriitorul dispune de capacitatea de autoexprimare, are mistica cuvântului tipărit, încearcă să-şi ordoneze ideile şi faptele într-o formulă mai adecvată decât realitatea, comunică expresiv cunoaşterea prin scriitură. La celălalt pol, cititorul este un „consumator“ influenţat de gust, cu o motivaţie afectivă sau intelectuală, care renunţă la relaţiile lui individuale cu universul său obişnuit şi caută adevărul.
Roland Barthes atrage atenţia asupra unei posibile lecturi ştiinţifice, Goethe consideră un text important în relaţiile lui de intertextualitate, un text care utilizează cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În epoca modernă, ştiinţa lecturii înlocuieşte imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Cititorul îşi va alege metoda în funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.).
Mai întotdeauna, simbolul cărţii este reprezentat de spaţiul cultural, cartea devine o probă materială, analiza textului vizează plăcerea textului şi treptat se conturează voinţa de lectură, disciplinată, temeinică, reflexivă, până la uitarea de sine.
În timpul lecturii ne raportăm la experienţele şi trăirile noastre, încercăm să pătrundem sensul lecturii, raţiunea de a fi a textului, măreţia spiritului uman, multitudinea eroilor, în special eului cultural.
Capitolul Literatura ca etică, are şi informaţii despre etica scrisului şi etica lecturii, însuşi actul lecturii fiind o reacţie la o necesitate, prin care cititorul este influenţat. Etica lecturii este o consecinţă a eticii scrisului, care depinde uneori de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului şi reprezintă reflecţia morală la care ajunge cititorul. Elementele de morală se regăsesc în viaţa cotidiană, în realităţile naturale, în banalitatea existenţei umane; unele principii de ordin etic, aflate în lectură, sunt valorificate în viaţa cotidiană.
N. Busuioc a preluat şi a valorificat cele trei priviri asupra lumii: apolinică, cea a raţiunii, obiectivării şi ştiinţei; dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii; hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi provocare a calităţilor fiinţei umane (V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic).
Capitolul Lectura ca problemă vizează, în special lectura plurală, pătrunzătoare, riguroasă, dar şi lectura cerebrală care duce la drama cuvântului, atunci când cititorul fuge de ambiguitatea speculaţiilor filosofice şi sofisticate. Analizând lectura publică pe o perioadă de timp, deducem profilul spiritual al generaţiei, tipologia textelor literare, preferinţele şi influenţele beletristice, cu atât mai mult cu cât problematica lecturii trebuie asumată şi din perspectiva interdisciplinarităţii (psihologie, sociologie, critică literară). Interpretarea se leagă de înţelegerea textului literar, înţelegere care nu exclude relativizarea unor puncte de vedere. Citind mult îţi dai seama că ştii foarte puţin şi trăieşti un sentiment apăsător, paradoxal, deşi cărţile desfată sufletul, întăresc mintea, într-o lectură plurală, pătrunzătoare, consistentă.
Eseistul a scris câteva pagini memorabile referitoare la filosofia lecturii, analiza metafizică, conceptul filosofic al lecturii, utopie şi echivocuri. Cultura şi lectura sunt procese istorice din care omul înţelege că nu trebuie să renunţe la educaţie, la împlinirea naturii umane, acestea reprezintă o sumă a operelor, a configuraţiilor unor dorinţe posibile.
În timp ce unele cărţi rămân actuale, altele nu mai corespund preferinţelor, din cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii. Un cititor se recunoaşte într-un personaj de roman, alături de care trăieşte senzaţii, sentimente, pasiuni, impresii, convingeri; memoria lui conservă totul, dar această sumă de experienţe îşi are limitele sale. Identificăm legături directe şi indirecte între memorie şi unele genuri literare precum memorii, memorialistică, memorial, jurnal. Memorialistica se află la confluenţa cu istoria.
Între critica literară şi lectură se stabileşte o relaţie interdisciplinară, critica literară ajutând-l pe cititor să deosebească operele valoroase de celelalte la care se adună acribia filologică, dimensiunea polemică, luciditatea. Lectura este un act al voinţei, în care cititorul îşi impune singur principiile necesare, susţinut şi de dorinţa de a citi, conştient de relaţia interdisciplinară: lectură, informare, comunicare.
N. Busuioc s-a referit la funcţiile cărţii şi la principiile lecturii, a invocat direct şi indirect sociologi şi teoreticieni, dovedind că este un bun cititor, care oscilează între sensibilitate şi rigoare, şi totodată un eseist serios.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com