Micropoemele lui Mircea Teculescu au o tematică variată, inspirată din natură, atât în haiku-uri cât şi în meditaţiile fragmentate sub forma unor blitz-uri. Unele texte sunt străbătute de un filon sacru şi o anume acalmie, într-o existenţă zbuciumată. Icoana are două atribute esenţiale, cu valoare de simbol: mai întâi lumina care trimite la cunoaşterea blagiană şi apoi lemnul sacralizat, pur în fibra lui vegetală, consolidând habitatul creştin. Lumina este de natură divină, semnifică renaşterea şi face legătura cu o terestritate profană : '' dop de lumină, / în lemnul fără carii / al mănăstirii ''( Icoana ). Într-o imagine poetică suavă, colosală prin simplitatea desenului şi adâncimea semnificaţiei, apare îngerul într-un decor dominat de alb, meditativ, în singurătate, pe o bancă, menită să sublinieze solitudinea. Şi toată această perspectivă este interiorizată în limitele umanului : '' o bancă albă,/ pe care stă îngerul,/în om ascunsă .'' (După radiografie ).
Altădată, în spaţiul uranic, cerul se lichefiază şi fiinţele angelice sunt contemplate, în prelungirea lor existenţială, sub forma umbrelor. În această degradare cosmică, poetul descoperă o stare de tensiune, de nesiguranţă, imaginând îngerii suspendaţi în haos : '' din cerul topit / umbrele îngerilor/ stau iar să cadă '' ( Informare ). În altă parte este înfăţişată, indirect, fiinţa umană, printr-o imagine auditivă solemnă, oraculară, cu virtuţi sacre în rugăciune. Este o legătură cu transcendentul, în faţa icoanei făcătoare de minuni, care se exteriorizează prin lacrimi :'' rugăciunea ei /mângâie lacrimile / sfintei fecioare '' ( Crez ). Imaginea sacră a Madonei este surprinsă la modul declarativ, în relaţie cu luxurianţa vegetală. Mai întâi, contemplatorul se opreşte asupra unei trăsături fundamentale- puritatea - corelată cu universul floral, amintind prin colorit de o candelă aprinsă. În finalul metaforic, sunt aduse , în prim -plan un element concret (florile) şi unul abstract ( silenţiozitatea) : '' puritatea sa / aprinde iar florile / zilei tăcute '' ( Despre Maria ).
Semnificând senectutea, iarna este şi un simbol al purificării patimilor umane( răstignirile ), al degradării materiei ( rămăşiţele ) . Impresia de răvăşire a suferinţelor a fost sugerată de verbul '' spulberă '', cu sensul de risipire, învălmăşeală, cumul, spaţializare în anotimpul alb dar şi ca sfârşit al individualităţilor umane : '' iarna spulberă / răstignirile mele, / rămăşiţele ''( Pol propriu). Luna, cu simbolistica ei zoomorfă, stăpâneşte spaţiul uranic şi îşi poartă umbrele pe dealuri. E o perspectivă descendentă , în regim nocturn , cu reflexe dinamice ( umbre ) într-o continuă urmărire. În contrast cu liniştea de la izvor, evidenţiată în secvenţe statice, în Marele cosmos remarcăm fenomenul curgerii : '' din cornul lunii / curg umbre pe dealuri, / la izvor pace ( Tăcere III ).
Într-un alt micropoem, perspectiva este una ascendentă, plutitoare, spaţializată în viziunea unui mare fachir. Lucrurile se desprind din terestritatea lor şi se clatină în universul inundat de raze. Undeva, între cer şi pământ, pluteşte azilul de bătrâni, încărcat cu semnificaţii mohorâte : solitudine, decrepitudine, noncomunicare, apropiere de judecata divină, un ultim refugiu al fiinţei : '' levitaţie ; / azilul de bătrâni / urcă pe raze ''( Prin zonă ). În câteva note de pastel autumnal, poetul reliefează comuniunea om -natură, în imagini poetice polivalente. Imaginile vizuale sunt dublate de cele motrice, în care vegetativul se deplasează miraculos, iar stihiile personificate iniţiază un orfism în intimitatea naiului : '' mânat de frunze, / vântul străbate naiul /cu prietenie'' ( Eco- epopee).
O altă serie de micropoeme valorifică tema privirii, înlăuntru, înafară, la nivel de succedanee ( oglinda,râul ). Încercarea de a cunoaşte universul se rezumă doar la gesturi şi atitudini, în faţa unui zid care desparte lumea noastră de lumea cealaltă. Doar mobilitatea organică atrage atenţia prin deplasarea ochiului în plan ascensional din spaţiul teluric ( praf de humă ), de-a lungul zidului, spre nicăieri. Murmurul poetului, în final, sugerează tristeţea, zădărnicia : '' din praf de humă / ochiul pe zid suie;/ îmi vând braţele'' ( Decizie ). Privirea înlesneşte contactul cu amintirile, cu atât mai mult cu cât aceste răsfrângeri pot fi descoperite de poet în ochii mamei. Plină de duioşie, privirea maternă este asemănată cu o lentilă, cu o prelungire a organului văzului, care întreţine misterul, confuzia delicată, transcendenţa : '' lentilă pentru/ amintirile mele;/ privirea mamei '' ( Descoperire ). Un alt micropoem scoate în evidenţă această temă a oglindirii, a răsfrângerii unei realităţi unde obiectele au funcţii inversate, trimiţând indirect la tema vânătorului vânat. Pe retină desluşim universul neptunian în care corabia personificată devine o ameninţare la adresa umanului : '' de pe retină / corabia pândeşte / navigatorul'' Ocean ).
Tema călătoriei apare într-o perspectivă îndepărtată, cu fiinţa umană pierzându-se la orizont. Dincolo de semnificaţia geografică intuim o dramă a orizontalităţii infinite. În urma călătorului rămân doar câteva note de pastel , pline de prospeţime. Dispariţia lui aminteşte de reacţia unor reptile, cu saltul lor cauzator de moarte : '' ca o reptilă / l-a înghiţit drumul / prin verdele câmp '' (Călătorie ). O viziune mai aproape de curentul simbolist întâlnim într-un micropoem, unde un epitet cromatic descrie atmosfera toamnei şi o personificare evidenţiază rolul meditativ, oracular al frunzelor, după un ritual bine pus la punct : '' perdea gălbuie, / frunzele beau din ceşti / adâncul suav '' ( Toamna, în grădină ).
Cu o armătură solidă, două prefeţe ( Ion Bălu , Victor Sterom ) şi două postfeţe ( Christian Crăciun, Florin Dochia ), exerciţiile de tăcere ale lui Mircea Teculescu fac destulă gălăgie printre iubitorii acestei specii literare.
Mircea Teculescu, Exerciţii de tăcere, Editura Astra- Nova, Braşov, 2003.
George Bădărău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu