Poezia din acest volum este una a misterului, cantabilă, în viziune neomodernistă, cu izvoare cărturăreşti diverse, mitologie românească, Biblie, mitologie asiatică ( lotusul ), mitologie poetică personală ( Grădinarul , Ostrovul ) cu simboluri abstracte, de mare generalitate. Armonia, cadenţa, cromatica vin dinspre romantism şi simbolism, în texte reflexive, cu rimă sau fără rimă, într-o curgere firească, în care metaforele se înlănţuie discret. Rătăcind într-un univers al semnelor magice, poetul găseşte asocieri surprinzătoare între obiecte şi idei, ritualuri şi iconografie, secvenţe biblice şi mistica lucrurilor mărunte, fragmentele autobiografice şi iniţierea în metafizică. El este atras, pe de o parte de un topos cu o semantică lesne de desluşit, iar pe de altă parte, de un joc uşor ermetic, al imaginilor poetice, când se adresează artistului sau divinităţii, când contemplă pastelul teluric sau pastelul cosmic.
În unele poeme apare motivul poetic al cenuşii, care trimite la mistuire dar şi la renaştere, la oscilarea între efemeritate şi veşnicie, la dezlănţuirea stihială, dar şi la retragerea în intimitatea căminului, spre reculegere. Din folclorul românesc, Emilian Marcu a preluat tema Nopţii de sânziene, când se deschid cerurile, numai iniţiaţilor. Într-o astfel de noapte, Grădinarul ( o altă înfăţişare a poetului ) primeşte taina, stropul de genialitate şi toate acordurile sale lirice stau sub semnul marilor taine. Metafizica şi simbolurile poetice sunt împrumutate de la Blaga, cu care se întâlneşte şi la nivel de sintaxă poetică. Primind taina, poetul trece în lumea de dincolo, printr-o moarte violentă, amintind de orgiile medievale : ’’ Albinele-n ceară-l îmbracă. Ce rug / Pe trupul lui, sfielnic, se-aprinde-n amurg! ’’( Taina întâia sau despre noaptea de sânziene ).
În câteva poeme întâlnim frunze de lotus, arhetip în gândirea asiatică, mângâiate de ploi, de înţelesurile misterioase, când Grădinarul primeşte lumina pură dintr-un obiect profan :’’Grădinarul primeşte ca-ntr-o naştere tainică / Lumina cea pură din lama unui cuţit’’
( Taina a patra sau despre mistere printre frunze de lotus ). Motivul poetic al umbrei divinităţii este surprins în vitralii, cu îngeri, vânt, într-o întrupare melancolică, în timpul unei clipe de reculegere. Mai întâi o contemplare graduală ( privirile mele ), care capătă treptat o anume corporalitate, în cadre religioase: ’’În amiaza de iarnă / Prin ogivele vechiului schit / Se întrupă, o, cum se întrupă! ’’( Taina a treisprezecea sau despre sfielnică umbra ta ).
Într-un univers al semnelor magice este invocat aerul, element care stă la baza lumii, în vechea filosofie. Este înfăţişată o cromatică matinală ( zorii ), cu semnificaţii secrete, într-o duminică încărcată de sacralitate ( Duminica Orbului ), în timpul unei chemări repetate, care aminteşte de ritual:’’ E aerul ca o umbră de înger / în culorile magice. / Eu, prin o mie de semne te chem / Eu, prin o mie de semne, în Duminica Orbului’’( Taina a patrusprezecea sau despre o umbră de înger ). În alte taine, sunt transfigurate semnele mistice, lişiţa-n trestii, lumile inefabile în amurg, plânsul licornei, muzica astrelor, florile incendiare, iubita învelită în giulgiu etc. Motivul poetic al oglinzii, înţeles ca dramă de conştiinţă, este valorificat într-o frază lirică interogativă, la intersecţia sacru- profan ( îngerii- umbra mea), unde poetul , încă pelerin, continuă să rătăcească, în regim nocturn, selenar :’’ Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea-n decantare?/ Într-o oglindă a unui suflet rătăcitor / Încă peregrin pe marea cea moartă/ Când zalele nopţii acoperă luna?’’ ( Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii).
Altădată, poetul face apel la numerologie, la cifrele mistice ( şapte ), în scrierea unui ’’poem astral ’’, în conturarea unui portret feminin, gingaş, în uleiuri şi farduri, pe papirusuri magice : ’’ Şapte parfumuri din şapte magice flori/ s-au jertfit în cerneala cea mistică. // Tu în uleiuri şi negrele farduri/ în amurg sângeriu sedusă te laşi petală căzândă.// Pe papirusuri magice cerneala cea mistică/ cu trupul tău se îngemănează întru desăvârşire’’ ( Taina a treizecea sau despre papirusuri magice ). Un poem aminteşte prin viziune şi structura metaforică de poezia de început a lui Emilian Marcu, în linie tradiţionalistă, unde predomină vizualul, comparaţiile cu asocieri previzibile, anatomicul personificat, dinamismul micilor vietăţi :’’ Iarna se zbate ca o rochie de mireasă/ în Grădina Botanică în amiaza târzie. / Pe o bancă memoria noastră duce greieri în braţe, / urmăreşte tacticos, asemenea unui războinic înveterat,/ furnicile mişunând sub frunzare’’ ( Taina a treizeci şi şasea sau despre iarna ca o rochie de mireasă ).
Motivul poetic al mesteacănului ( frecvent în literatura rusă ), are valoare decorativă, picturală ( fluturi desenaţi ), contemplativă ( imaginare zboruri) , existenţială ( sensurile lumii), arhetipală ( palmele Grădinarului ), toate puse în mişcare de imaginaţia creatoare:’’ Pe trunchiuri de mesteacăn, pe carnea albă a lemnului/ Fluturii desenaţi cu atâta migală / Descriu în imaginarele zboruri sensurile reale ale lumii,/ Descriu truda în atlasul palmelor Grădinarului’’ ( Taina a cincizeci şi doua sau despre însemnări fantastice).
În unele texte, atmosfera este simbolistă, cu tristeţi, sânge, amurg, târziu, orizont infinit, iluzia ierbii uscate sau un univers ireal, în care călătoria spre apus este una a iniţierii în moarte, şi luna fascinează prin lumină şi taină: ’’ Ca într-un ireal univers, ca în antică lume/ Călătorim înspre soare-apune,/ Despre această iniţiere-mi vorbeşti : /Luna picură taină şi lumină-n fereşti’’ ( Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu ). Orientarea lui Emilian Marcu spre sonet nu este întâmplătoare.
Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Editura Emolis, Iaşi, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu