Săptămâna trecută am primit de la Constanţa o carte realizată în cadrul Proiectului International Interculturalitate româno- japoneză. Este vorba de un proiect înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de Haiku din întreaga lume: The International Haiku Teachers Asociation. Volumul Cântecul lirei, purtând semnătura Anastasiei Dumitru, s-a bucurat de aprecieri critice venind din partea unor oameni competenţi : Olga Duţu şi Aurica Văceanu. Poeta a preferat dintre speciile literare nipone haiku-ul şi haibun-ul în care a valorificat motive lirice referitoare la vegetaţie, universul animalier, ars poetica, mitologia greacă, zădărnicie, trecerea timpului, mitologia românească, dar şi condiţia poetului etc. În haiku-uri întâlnim motivul ciocârliei în două ipostaze : aspiraţie spre înălţimi, dar şi ca model în spaţiul teluric. Ciocârlia în plan ascensional este imaginată ca o săgeată, încărcată cu afectivitate, ca o legătură între spaţiul cosmic şi cel terestru. Într-un micropoem cu caracter metaforic ( săgeata lumii), textul liric se rezumă la o definiţie succintă : '' ciocârlie- / săgeata lumii /traversând sufletul ''. Ciocârlia înseamnă graţie, orfism, neatingere, frumuseţe absolută în toată splendoarea ei, încât apariţia acesteia în universul vegetal provoacă suferinţă, mai ales florilor din captivitate. După o sintagmă înţeleasă mai mult ca reper în macrocosmos, sunt exprimate efectele ivirii miraculoasei păsări: '' floare în glastră-/ la vederea ciocârliei / îşi plânge neputinţa''.
Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.
Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.
Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.
Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''. Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.
Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.
Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.''
Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.
Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).
Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).
În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.
Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu