Valentin Nicoliţov - '' Exerciţii de respiraţie''

Ultima apariţie editorială, semnată de Valentin Nicoliţov, este un roman erotic, în care se amestecă tradiţia cu modernitatea, tensiunea cu stările de acalmie, enigmaticul cu divagaţiile pe teme existenţiale. Concepută în manieră eseistică, această naraţiune la persoana I are un prolog şi un epilog, unde naratorul se referă la caracterul exclusiv ficţional al scriiturii şi la câteva secvenţe realiste , întâmplătoare.
În prolog sunt invocate , indirect, acte gratuite, amintind până la un punct de gidism, deşi realitatea la care face trimitere este de astă dată una americană. Locuitorii unui mic oraş, într-o zi anume fac un gest inexplicabil: ies de-a lungul căii ferate şi îşi dau pantalonii jos, la trecerea expresului... Monotonie, neînţelegere, plictiseală?
Naratorul a descoperit într-o carte de yoga un capitol despre exerciţiile de respiraţie, pe care le-a aplicat ori de câte ori intervenea ceva neclar. Şi funcţiona... În viaţa inginerului Bogdan Predescu se acumulase atâta monotonie încât se hotărăşte să o părăsească pe Victoria, soţia lui şi să se întoarcă pe meleagurile natale.
Atent la detalii, scriitorul reuşeşte să schiţeze câteva portrete, să contureze fizionomii, să improvizeze microacţiuni care să justifice atitudinea protagoniştilor. Mai întâi remarcăm un portret în oglindă al inginerului Predescu, bărbat la 40 de ani, cu o căsnicie distrusă. Apoi portretul Silviei, iubirea lui de altădată, pe care o va regăsi în final şi schiţate fugar alte câteva figuri feminine, în tonuri cenuşii, reliefând mai mult notele sociale: Victoria, banala profesoară din capitală, doamna Lenuţa, vecina de la Focşani, creionată la repezeală, din trăsături grosolane şi Mărioara din Soveja, un fel de ''floare ofilită'' sadoveniană, obligată de împrejurări, să trăiască într-o pensiune izolată, alături de soţul ei , invalid.
Naraţiunea, bazată pe întoarcerea în timp, prezintă secvenţele în ordine cronologică, alternând din când în când trecutul cu prezentul. Ieşirea din monotonie se face, textual, printr-o frază caligrafiată pe o carte de vizită : ''Am plecat definitiv. Nu mă căuta, nu mă întorc ''. Prin acumulări de situaţii, prin explorări în psihologia protagonistului, naratorul evidenţiază câteva situaţii dilematice: nu ştia unde să plece, antiteza urbanismul cartierului Colentina şi atmosfera ceţoasă, rustică, peisajul de toamnă din provincie, nostalgia vremurilor de odinioară în care se conturează chipul mamei, casa coşcovită pe alocuri, mormântul mamei lăsat în paragină.
Până acum, o naraţiune socială, în linia lui Cezar Petrescu, având o acţiune care se încheagă treptat din motive narative colaterale, cum ar fi: Milică muşcat de un câine turbat, primele elemente de civilizaţie modernă în viaţa satului ( un petromax, patefonul, radio cu acumulatori etc. ). Dar , naraţiunea lui Valentin Nicoliţov este în acelaşi timp şi o tulburătoare poveste de dragoste, în cele mai bune pagini ale sale. Silvia, pe care naratorul o reîntâlneşte la Focşani, iubirea de altădată, era fiica unui locotenent -colonel de miliţie, atins de senilitate. Îmbinând genul epistolar cu cel reportericesc, naratorul aminteşte de tehnica lui Camil Petrescu din '' Patul lui Procust'', atunci când inserează două scrisori-document în substanţa narativă. Una este scrisă de Silvia, are un caracter exotic, înfăţişând un naufragiu şi complicaţiile tinerei doamne cu un negru, alături de care supravieţuise, iar cealaltă reprezintă mărturiile tatălui Silviei, în puţinele momente de luciditate, fiind un fel de fişă clinică, după tehnica H.P. Bengescu.
Eroina încearcă să se vindece prin destăinuire şi după moartea tatălui reface idila cu Bogdan Predescu.

Valentin Nicoliţov, Exerciţii de respiraţie, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2009.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com
MrGeorgebadarau
www.edu. ro

Magdalena Dale, Vasile Moldovan - '' Mireasmă de tei''

Volumul ''Mireasmă de tei ''cuprinde poeme renga, un dialog între MD şi VM, două voci lirice aparţinând unor iniţiaţi în poezia de tip nipon. În '' Ilustrate de Anul Nou'', cei doi se completează în metafore, luna primeşte lumina nu de la soare, ci de la beteala pomului de Crăciun, iar colindătorii sunt reliefaţi în imagini olfactive, tulburaţi de miresme:'' Poveste de iarnă-/luna de staniol luminând / Pomul de Crăciun//Colindătorii dau de/mireasma de cozonac.''
Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: '' Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''
Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării:'' Urme proaspete / prin vechea trecătoare- / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''.
În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică :'' O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult '' Oda bucuriei ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: '' Zorii Anului Nou- /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei ''. Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului : '' Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei- /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine .''
Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: '' Şi cel dintâi surâs : / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase : '' Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul. ''
Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile : '' Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul. '' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de '' ramura de măslin '', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi : '' Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală.''
Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor :'' Apa sfinţită / într-o butelie de plastic- / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă :/ câinii mâncând prăjituri...''
În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare : '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Criza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime ; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic :'' Ora prânzului- / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod.''
Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive : '' Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău. '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi , o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: '' Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.''
Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă.'' În jur se mai văd pustietăţi semnificate de '' mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu '' rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Pheonix.
Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate : '' Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse ( '' colţ al odăii '', '' gura sobei '' ), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor : '' Toată pădurea / într-un colţ al odăii : /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.''
În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de '' mâţişoare '': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei- /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.''
Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare : '' Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina'' calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii.E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''
Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale : '' Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei :'' O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules.''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare ; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă : ''Pauză pe ogor :/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''
În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere : '' Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă-/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă : ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''
Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula :MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după :''unde sunt zăpezile de altădată?'':'' Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''.
Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală.'' Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre '' voalurile'' căruia se conturează miraculosul halou al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă ''par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri : ''Pământ pârjolit-/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''
Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor '' ghemotoace albe '', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator :'' În vântul tăios / ghemotoace albe-/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor '' triluri vesele '', care vin dinspre crâng :'' Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.''
Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în linişta bisericii luminată de trandafiri albi: '' Sub icoane / cununi din spicele de grâu-/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru : ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.''
Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui '' homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală : '' Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale :'' Simfonie în alb-/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.''
Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la '' dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii :''Picuri de soare-/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea ( viaţa şi moartea ) :'' Femeia singură / mângâindu-şi pântecul-/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.''
Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi : '' Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot.'' O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'' : '' Văpaia rece-/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''
Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii : ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale-/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri.'' În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice ( Parcul Copou ) şi culturale, eminesciene ( ''lumină lină ''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol : '' Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''
Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene ; un echilibru , susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei :'' Vântul bate /când din nord când din sud-/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele(uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire :'' Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''
Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă :'' Deschid fereastra :/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm ( o noapte albă ) şi a două tipuri de habitat:uman ( cu colindători ) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor : '' În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii.''
Motivul poetic al'' luminii'' este valorificat în două ipostaze :lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii ) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii : '' În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii.''Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră :'' Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.''
În lipsa luminii electrice are loc , totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă :'' Pană de curent-/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.''
Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii -limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii ( tunet- coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi : ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.''
Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic ( Flăcări pe frunze ) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui :Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.''
Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri : '' Neaua topită-/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. '' Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă :'' Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de
vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''
Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului '' pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu '' neaua pură'', succedaneu al oglinzii :''Prima ninsoare :/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate :'' Vară bogată-/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.''
Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie :luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.''
Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii '' peste noapte'' :'' Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o '' perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte : '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada-/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.''
O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia : '' Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă.'' Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism :''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă-/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''
Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici ( prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente :'' Chipuri de copii / privind de la fereastră :/prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări.'' Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută :'' Spuma mării/ spălând plaja aurie-/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.''
Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul : ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii :'' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''
Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă:'' Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte -o libelulă.''
Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă- fluture:''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture.''O perspectivă tristă oferă un autentic '' Peisaj marin''schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie ( pescăruşi, ciori ) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială :'' Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.''
În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer ) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut:'' Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă-/pe puntea vaporului / primele umbrele.''
Din secţiunea '' Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii ( porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor ( alb-negru ), de opoziţia spaţială ( deschidere- acoperişul bisericii ) şi ( închidere- loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului ( '' La pândă''). Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie .'' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' ( ''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: '' O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor.

Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei, Editura Făt- Frumos, Bucureşti, 2008.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Valentin Nicoliţov - De la un poem la altul

Antologia lui Valentin Nicoliţov ( Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2008 ) cuprinde poeme haiku, haibun, haiga în limbile română, engleză, franceză şi precizări terminologice în legătură cu aceste specii literare. Interesante sunt frazele despre haiga, specie mai puţin cunoscută în literatura româneasca şi temele haiku-ului modern: teme din mediu urban, zonele dezafectate în care au trăit oamenii şi în care au mai rămas câte un câine vagabond, aurolacii şi cerşetorii de la intrările de metrou, o stradă pustie cu un indicator la colţ.
Prima secţiune a cărţii reprezintă o selecţie de poeme haiku. Permanenţa interogaţiilor existenţiale este evidenţiată în prima zi a anului. Timpul prezent se suprapune peste timpul trecut, continuitatea şi fragmentul se asociază în aceeaşi imagine filmică, într-un haiku de o mare simplitate, la nivel constatativ: '' Prima zi din an-/ rămân întrebările / din anul trecut ''. Atmosfera latină, văzută cu ochiul turistului, împrumută ceva din decorul filmelor neorealiste, aducând în prim-plan civilizaţia de periferie, cu ferestre murdare, camuflate de rufele întinse la uscat. E un interior, care aparent se refuză contemplatorului: '' Turist la Napoli /ferestre murdare / cârpe la uscat ''.
Revenind obsesiv la prima zi a anului, poetul se lasă cuprins de vraja cotidianului, de mirajul erotic sugerat de calendarul cu femei goale, sau se mulţumeşte să admire pozele din albume de vacanţă: '' Prima zi din an- /privesc fotografii / de astă vară .''O noapte, care ar trebui să fie întotdeauna fascinantă, este dominată de tristeţe, are arhitectură sărăcăcioasă şi un univers reprodus ca în peştera lui Platon. Într-o casă pustie, locuiesc doar imagini care animă discret atmosfera dezolantă: ''Noapte de An Nou- /doar poze pe pereţi / în casa pustie ''. Noua perspectivă a ghiocelului, de cele mai multe ori, are la bază reveria romantică, lumea amintirilor, vremurile de altădată: ''Primul ghiocel.../îl cumpăr să-mi amintesc / de tinereţe.''
Primăvara e un anotimp al dezlănţuirilor vegetale dar şi sexuale, sub semnul soarelui, când femeile privesc un cuplu canin, cuprins de febra împerecherilor; o imagine vizuală cu conotaţii care trimit la psihanaliză : '' Soare de april /două femei privesc /doi câini împerecheaţi.''
Un alt haiku se caracterizează printr-un decor luxuriant, în care ornamentalul şi sentimentalul se completează. Mai întotdeauna, cireşul este admirat pentru valoarea lui plastică. În acest cadru superb se perindă perechile de îndrăgostiţi, mereu altele, care asigură continuitate sentimentului erotic, dar şi graţie, simetrie, mişcare domoală, extaz: ''Cireşi în floare- /şi o altă fată la braţ /cu un alt băiat.'' Uneori, zilele de primăvară aduc o notă de nostalgie în peisajul proaspăt. Abundenţa vegetativă nu poate înlocui lipsa mamei, într-un spaţiu intim, familiar, care este grădina. În câteva cuvinte, poetul sugerează condiţia efemeră a omului, în raport cu veşnicia naturii: ''Zi de martie -/învie doar florile /în grădina mamei.''
Într-un alt micropoem este poetizat'' balconul '', prelungire a spaţiului interior, între cer şi pământ, marcat de singurătatea poetului. Comuniunea om- natură este reliefată printr-o imagine tactilă, în care, fiinţa gânditoare este atinsă de o floare. Numele acesteia, ''muşcată'', amplifică răscolul simţurilor, amintind de analogia femeie - floare: ''Singur în balcon- / floarea unei muşcate/ îmi atinge faţa ''. Noaptea de vară nu are note coşbuciene, fiind mai degrabă o meditaţie, o răsfrângere în propria-i conştiinţă, simbolizată de lună, acum un succedaneu al oglinzii. E o imagine vizuală a depărtărilor şi a contopirii pământ -cosmos: ''Noapte de vară- /privesc de unul singur / omul din Lună''. O altă noapte de vară înfăţişează teluricul în ceea ce are mai banal, construit pe opoziţia'' sunet- zgomot''. Melodiosul concert al greierilor este întrerupt brusc de zgomotosul şi enervantul sforăit al bunicului. În ultimele versuri distingem şi opoziţiile : senectute- tinereţe; urieşenie- miniatural:'' Noapte de vară- / sforăind bunicul /alungă greierii.''
Un excelent micropoem are o notă teatrală, clovnescă, reliefând mişcările unei marionete cu înfăţişare tragicomică. Pe neaşteptate , au loc dezlănţuiri stihiale, menţionate într-un fragment de buletin meteo. În linia lui George Topârceanu, poetul recurge la personificare pentru a sugera starea de panică, dar nu starea plantelor, ci a unei sperietori cu atribute umane: ''Vine furtuna- /sperietoarea-şi strânge/ vechile zdrenţe.''
Într-o noapte adâncă, artistul are presentimentul morţii, auzind cântecul cucuvelei. În folclorul românesc, pasărea are viziuni thanatice, înfioară şi este izgonită de peste tot. De data aceasta , simbolul funerar se încarcă de mister, în urma transferării păsării din spaţiul teluric în cel cosmic:''Noapte adâncă-/cântecul cucuvelei/ vine din Lună.''
Altădată, constatăm un conflict nedeclarat între om şi micile vietăţi care, cu bâzâitul lor ,fac nopţile chinuitoare. O acumulare de consoane dă expresivitate unei metafore fonetice, semnificând bâzâitul ţânţarului, iar jocul vocalelor din următoarele versuri sugerează chinul nocturn:'' Ţânţar bâzâind- / nu voi putea să dorm / nici noaptea asta.'' Un ritual în plină desfăşurare este cel al băutorilor de bere. Imaginea statuară a acestora, cu paharele goale în mâini, a devenit o măsură a timpului torid. Sfârşitul ritualului echivalează cu sfârşitul anotimpului călduros:'' Băutori de bere / cu pahare goale-/sfârşitul verii.''
Un peisaj autumnal ar fi trecut neobservat, dacă nu s-ar fi rătăcit un fluture, într-un univers artificial. E o ultimă secvenţă din peripeţiile micii vietăţi atrase de floarea din plastic. Antiteza fluture- floare semnifică opoziţia ''viaţă - moarte'', sau altfel spus , fluturele se îndreaptă spre neant: '' Zi de toamnă -/un fluture poposit / pe floarea din plastic.'' În unele micropoeme, poetul dezvoltă teme din actualitate, poetizând elemente ale civilizaţiei moderne, între care şi'' becul''. Tema esenţială este'' ameţeala'' surprinsă în plan terestru, dar şi în văzduh. În primul plan, reperul este reprezentat de poet pe o terasă, iar în cel de-al doilea plan, obiectul în jurul căruia se învârte o molie este'' becul'': ''Singur pe terasă / şi o molie ameţită / în jurul becului .''
Câteva elemente de pastel aflăm într-un haiku pe tema degradării materiei, a trecerii timpului, având ca punct de plecare opoziţia'' viaţă- moarte''. În atmosfera simbolistă, omul îşi măsoară existenţa cu semnele morţii vegetale, undeva , într-un parc , pe o bancă : '' Frunze moarte / lângă tine pe bancă -/ încă o toamnă...'' Comuniunea omului cu natura este secretă, intimă, presupunând asocieri neaşteptate (frunză - iubită ), la vreme de seară. Iubita a plecat asemeni ultimei frunze:'' Seara a plecat / ultima frunză din ram,/ dar şi iubita.''Aşadar, degradarea vegetală se asociază cu degradarea sentimentală.
Într-un alt micropoem sunt reliefate ritmurile morţii, în spaţiul parcului, unde două obiecte au valoare de simbol: balansoarul semnifică timpul universal, iar'' frunza'' simbolizează timpul biologic, efemer. Prin asocierea lor, poetul sugerează armonia cosmică, echilibrul, nevoia de ritm, finit şi infinit: ''Plimbare prin parc-/ un balansoar leagănă / o frunză moartă. '' Motivul melcului, de sorginte barbiană, apare într-un haiku, unde două obiecte prevestesc schimbări ale vremii : '' melcul '' îngheţat şi '' frunzele '' uscate. Acestea fac parte dintr-un decor funerar, care permite interpretări ezoterice. În final, se exprimă o stare neliniştitoare: ''Un melc îngheţat / printre frunze uscate-/ vine iarna grea.''
Rar întâlnim într-un text liric analogia'' cimitir- spital''. Un micropoem dezvoltă acestă temă, înfăţişând cimitirul cu cruci acoperite de zăpadă. Culoarea face trimitere la saloanele de spital şi atmosfera devine înfricoşătoare pentru un posibil vizitator : ''Zi de vizită / Pe crucile din cimitir / un strat gros de nea.'' Linişte, singurătate, atmosferă glacială într-un micropoem în linia liricii de notaţie ; un micropoem care sugerează însingurarea prin adjective: '' adâncă'', '' părăsită'', '' mari'' , acumulări de ninsoare, cadenţe hibernale învăluind necuprinsul. În observaţia iniţială referitoare la'' linişte'' intuim o stare de nelinişte, iar analogia poetului cu o'' casă părăsită'' este previzibilă: '' Linişte adâncă /Pe casa părăsită / ninge cu fulgi mari ''.
Alteori, metamorfozele naturii sunt asociate cu închiderea stagiunii la circ. La urma urmei intrarea în moarte ('' prima ninsoare '') poate fi interpretată ca un spectacol tragic, în care arta se salvează migrând spre un context favorabil. Dar totul depinde de spectator? se întreabă laconic, poetul : '' Prima ninsoare-/ circul ambulant pleacă./ Spre ţări mai calde?''. Într-o iarnă răscolită de viscol, pe o stradă, abia se zăreşte o bătrână cu o pisică în braţe. E o stampă de epocă în care senectutea, decrepitudinea se află în consonanţă cu glacialitatea naturii. Bătrâna este adusă din folclorul românesc, iniţiată în tainele vrăjitoriei, purtând în braţe un adjuvant magic, în care recunoaştem pisica :'' Ninge viscolit -/pe stradă o bătrână / c-o pisică -n braţe ''.
Atunci când întunericul se amestecă involuntar cu amorţeala frigului, atmosfera devine halucinantă, cu obsesii erotice şi poetul descoperă lenjeria intimă a vecinei, pe o sfoară. E o imagine cu efect de narcotic, în care bănuim, dincolo de atmosfera îngheţată, combustiile interioare ale contemplatorului :'' Seară de iarnă-/ chiloţii vecinei / îngheţaţi pe sfoară''. Din nou în imaginarul civilizaţiei moderne; un restaurant pustiu, unde două fiinţe savurează plăcerea alcoolului: poetul şi o muscă rătăcită. Aici solitudinea se completează cu dizgraţiosul reprezentat de mica zburătoare: ''Restaurant gol -/ doar eu şi o muscă bem/ halba cu bere.''
Trecerea timpului este semnificată în stil sorescian, de mijloacele de transport. Şi undeva, într-un cadru balcanic, o femeie smolită la faţă, întrerupe reveria, cerând o ţigară. E o secvenţă temporală decupată din timpul universal, care aduce în prim-plan o ţigancă, interesantă prin nota exotică şi prin atributele fertilităţii: '' Tren de călători-/ o ţigancă c-un copil / cere -o ţigară.''
Altădată, încăperile au aspect de muzeu cu obiecte care tulbură vizitatorul prin valoarea simbolică. Ele sunt auxiliarele organelor de simţ, care au dispărut în lumea amintirilor : '' Curăţenie-/pe masa bunicului/ ultimii ochelari''. Dacă altădată restaurantul era pustiu, acum gălăgia din bar, rotocoalele de fum, ochii injectaţi de băutură, configurează un tablou obişnuit , pe tema banalului. Printr-o enumeraţie succintă, poetul evidenţiază nimicurile zilnice, dintr-o gară, în care sosirile se intersectează cu plecările :'' Bufetul gării/ fum, vodcă, ochi înroşiţi/ şi gălăgie''.
Raportul dintre realitate şi ficţiune este evidenţiat de o molie şi de imaginea filmică. Din spaţiu interior (dulapul ) o molie zboară finalizând într-un picaj, care deteriorează ficţiunea. Acest salt aminteşte de atitudinea broscuţei, din poezia clasică japoneză:'' Zburând din dulap / o molie pe ecran/ strică programul''.
Cu tot dramatismul ei, viaţa are şi secvenţe fascinante. Împrumutând de la romantici tema '' lumea ca teatru'', poetul imaginează încântat un spectacol comic, întrerupt de căderea cortinei. Aceasta desparte lumea noastră , de lumea cealaltă şi revenirea la realitate este dureroasă:''Cortina cade/ s-a sfârşit comedia / rămân cu drama.'' Având la bază acumularea de imagini, eul liric schiţează portretul iubitei în linii domoale, insistând asupra ochilor, a strălucirii lor, mai presus decât a cerului senin. Metafora este de sorginte populară, câştigă în concizie, expresivitate, unduire melodică: '' Cerul senin-/ mai multe stele-n ochii/ iubitei mele.'' Aceeaşi temă apare într-un alt haiku; se schimbă culoarea ochilor, unitatea temporală, dar se menţine strălucirea ochilor negri, blagieni, din '' Izvorul nopţii''. Aceştia sunt succedaneele luminilor după stingere:''Sting luminile-/mă ghidează strălucitori / negri, ochii tăi''.
Într-un amurg, se conturează dualitatea'' corpul iubitei- umbra corpului'', aceasta din urmă având atribute existenţiale proprii. Umbra nu este o răsfrângere a materiei, are independenţă şi ar dori să se desprindă de corp, ca în prozele romanticilor. Dar destinul nemilos o împinge în întunericul care se revarsă treptat: '' Apus de soare-/ la plecare umbra ta / ar mai rămâne ''. Un portret schiţat , în câteva linii cenuşii, înfăţişează atmosfera unui cimitir, în care poetul rătăceşte îngândurat. În aceste cadre, solitudinea se amplifică, deşi poetului îi ţine companie o pasăre cu însuşiri malefice. Imaginea vizuală se îmbină cu imaginea auditivă, reliefând un contrast coloristic, ameninţător, de natură simbolistă : '' Singur prin cimitir-/ doar o cioară croncăne / pe-o cruce albă.''
În acelaşi cimitir trist, în care s-a aşternut de multă vreme tăcerea, poetul constată cu amărăciune, condamnarea la anonimat. Dezlănţuirea stihială şterge orice urmă, până şi inscripţiile de pe crucea bunicului. În lipsa acestora, capul este invadat de'' amintiri'' care mută privirea contemplatorului din afară, înlăuntru: '' Nu mai sunt litere/ pe crucea bunicului-/ doar amintiri...'' Un alt haiku are la bază enumerarea unor obiecte cotidiene, exprimate de substantive cu un grad mare de simbolizare, care au fost aşezate într-o anumită ordine. O zi începe cu o cafea şi după multe peripeţii se termină cu maşina salvării; o zi sau poate o viaţă : ''Încep înc-o zi :/ cafea, tramvai, metro/ sirena salvării.''
O altă secţiune din cartea lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haibun, finalizând întotdeauna cu un haiku, un micropoem care sintetizează mesajul textului în proză. Un eseu scurt se referă la o sectă religioasă din India, care susţine protejarea vieţuitoarelor. E un prilej minunat pentru poet de a medita asupra condiţiei umane. Oare nu ar trebui protejate şi fiinţele umane? Dar până atunci, solitudinea sfâşie totul în jur, căminul este pustiu şi păianjenul se clatină abia perceptibil, în pânză: ''În casa goală / nu m-aşteaptă nimeni- /doar un păianjen'' ('' Cum putem deveni mai buni'').
În câteva fraze de memorialistică este evidenţiat comportamentul păsărilor: sentimentalismul vrăbiilor, egoismul turturelelor şi mai apoi, indiferenţa umană. În haiku, o perdea a căzut între lumea reală şi cea imaginară, iar dincolo de ea, totul se reduce la lupta pentru existenţă a micilor zburătoare:'' Privesc prin perdea-/ pe-o coajă de pâine /se bat două vrăbii'' ('' Păsările''). Alte însemnări aduc în planul din faţă, toamna cu melancolii, amintiri, rătăciri prin laboratorul intim de creaţie, primele exhibiţii culturale româno-nipone, care l-au apropiat pe poet de natură. În atmosfera autumnală, frunzele se rotesc în căderea lor, de parcă ar vrea să sugereze perfecţiunea şi lentoarea morţii :'' A sosit toamna / frunzele-n rotire lină-/ moarte uşoară''.
Prin analogie cu natura, înţelegem condiţia efemeră a omului - o frunză melancolică, alunecând în ritmuri romantice spre moarte. Într-o seară ploua mărunt, ceaţa acoperise vârfurile copacilor, avertizând asupra consecinţelor nefaste, şi în pomul gol, rămăsese un măr ca un simbol al rezistenţei în faţa dezlănţuirii stihiale :'' Doar un singur măr/ în pomul fără frunze. Şi vine iarna...'' ( ''Anotimpul amintirilor'').
Un alt haibun reprezintă o meditaţie despre zborul fluturelui şi îşi are izvoarele livreşti într-un micropoem al japonezului Kawai Sora. În zborul acestuia nu trebuie să distingem doar frumuseţe şi armonie, ci şi lupta pentru supravieţuire. Conştient că natura nu trebuie privită în mod simplist, poetul îşi exprimă observaţia subtilă, în trei haiku-uri de mare profunzime. Distrugând plasa de păianjen, fluturii nu vor mai dansa în aer în celebrele lor arabescuri, dar vor fi în siguranţă. O primă secvenţă evidenţiază romantismul unui cuplu, în parc, unde soseşte un mesager al morţii, cu victima în cioc: ''Noi doi pe-o bancă./O turturea soseşte / c-un fluture-n cioc ''. Altădată, atmosfera thanatică este surprinsă în mediul acvatic, imaginând la nivel miniatural, pânza de corabie, dar şi consecinţa capturii :''Plutind pe apă,/pânza de corabie:/ fluturele mort.'' Din ignoranţă, omul ucide fluturele, luându-i polenul din aripi, iar interogaţia retorică amplifică dramatismul situaţiei. Amprenta rămasă pe deget este mărturia inocenţei sau ignoranţei: ''Polen pe deget.../ Cine poate învia/ fluturele alb?'' ('' Fluturii ').
Într-un alt haibun este evocată figura spirituală a unui prieten, care a dispărut pe neaşteptate, în lumea umbrelor. Prietenul apare în trei ipostaze diferite: ''muribund'', într-un salon de spital; ''fantomă'', plimbându-se în parc şi '' inscripţie'', pe-o piatră de mormânt. În ultimul haiku, suferinţa este exprimată enunţiativ, în trei versuri cu o tăietură elegantă, asociate pentru a evidenţia o atmosferă terifiantă. Obiectele exprimate prin substantive comune, sunt însoţite de atribute expresive: ''Cimitir pustiu./ Pâlpâit de candele / croncănit de ciori'' ( '' Prietenul '').
În ultimul haibun, poetul se lasă în voia reveriei, întorcându-se în timp, în universul inocent, copilăros, la casa părintească. Acum comuniunea cu natura este relevată de existenţa unui nuc, încărcat de mister, ca şi salcâmul moromeţian. Mai întâi, poetul îşi aminteşte de răpăitul nucilor pe acoperiş, cu tulburări existenţiale şi insomnii: '' Nopţi cu insomnii-/ Pe acoperiş iarăşi / dansul nucilor.'' Apoi descrie casa părintească, pustie, înconjurată de bălării, cu un nuc bătrân , care se apleca tot mai mult peste locuinţa şubredă. Un trăznet a căzut în mijlocul curţii, pereţii casei s-au clătinat, nucul a început să geamă, acoperişul a pârâit, o creangă uriaşă, înnegrită, s-a prăbuşit peste locuinţă. A doua zi, poetul a înţeles că nucul i-a salvat viaţa şi s-a grăbit să poetizeze acest simbol al rezistenţei, în faţa forţelor nefaste ale naturii. Într-un haiku a asociat decrepitudinea copacului şi manifestarea zgomotoasă a unor păsări, pentru a reliefa singurătatea. Din urieşenia nucului răzbat bocetele morţii reunite într-un concert:'' În nucul bătrân/ concertul ciorilor. / Singurătate'' (''Nucul '').
Ultima secţiune a cărţii lui Valentin Nicoliţov cuprinde poeme haiga( un poem haiku însoţit de o pictură alb -negru sau color ). Pentru grafica poemelor haiga, autorul a apelat la Alexandra Ivoylova, din Bulgaria. Aceeaşi temă obsesivă a solitudinii deschide noua serie de micropoeme. Prin fereastra deschisă, natura trimite ca mesager, o frunză. În timp ce fereastra reprezintă o deschidere spre macrocosmos, frunza asigură comuniunea om-natură, improvizând o uvertură la marele spectacol al morţii: ''Singur în casă. /Prin fereastra deschisă / intră o frunză''. În desen, spaţiul ferestrei este ocupat de ramuri, care amintesc de radiografia corpului omenesc, iar frunza (în centrul imaginii) agonizează înainte de a se desprinde. E un tablou, un decupaj vegetal sau un desen primitiv peste pielea cafenie a vânătorului ancestral.
Un alt motiv frecvent în poezia haiga este cel al'' sperietorii'', ilustrat în manieră tradiţională. Aceste marionete în zdrenţe au efecte doar în lumea păsărilor, în timp ce pentru om ele sunt jucării naive şi simpatice. Mai întâi câteva precizări temporale, apoi o schiţă fugară a sperietorii pe care dorm fluturii roşii: '' Solstiţiul verii./ Pe sperietoare dorm / doi fluturi roşii.'' În desen, configurarea sperietorii e de natură comică, redusă la câteva linii, o pălărie pleoştită şi două zdrenţe , de care se atârnă în disperarea lor, fluturii.
Motivul bufniţei, preluat din folclor, se regăseşte într-un poem haiga, în tonurile roşietice ale amurgului, când această pasăre nefastă tulbură prin imobilitate:'' Grădina-n amurg./ O bufniţă mare / mă priveşte fix ''. În centrul desenului, o bufniţă mare, cu ochi rotunzi, nemişcaţi, pare să iradieze mulţimea de linii frânte, care se întretaie, se răsucesc, se pierd.
Un haiga expresiv, atât în structura haiku-ului cât şi în simbolistica desenului poate fi o meditaţie pe tema condiţiei efemere. Deşi, aparent, textul are ca referent omul de zăpadă, poetul ţinteşte mult mai departe. Aşadar, un sfârşit de iarnă, anunţat pe un ton neutru, ca o simplă constatare; au rămas trei obiecte: un morcov, o tingire, o mătură. Doar acestea au rezistat metamorfozelor şi reprezintă mărturia unei existenţe parodice:'' Zăpada s-a dus:/ un morcov şi-o tingire / lâng-o mătură...''. În universul domestic, desenatoarea le-a aşezat într-un ungher, îngroşându-le formele, până la robusteţe, în tonuri gri şi umbre intense.
Într-un alt haiga, monotonia toamnei este obositoare, enervantă, cu ploi ţârâitoare, dar favorabilă inspiraţiei, melancoliei şi reveriilor fără sfârşit. Pe foi albe, se preling încet gândurile, odată cu intemperiile care degradează, în secret, materia: '' Ploaie de toamnă. / Gândurile se preling / pe foaia albă ''. Desenatoarea şi-a imaginat o foaie cu câteva cuvinte scrise în limba franceză, care transfigurează starea de spirit.
Şi în haiga sunt teme moderne , valorificate atât în haiku-ul sugestiv cât şi în desen. În salon fascinează concertul de pian, în opoziţie cu ploaia care bate cadenţa prin fereastra deschisă. E o deschidere a artei spre universal, care estompează vocea interjecţională a ploii: '' Concert de pian./ Prin fereastra deschisă /tic-tacul ploii''. În desen, doar umbrele amintesc de ploaia care cade pieziş în grădină. Într-un alt text, prin ploaia călduţă aleargă două umbrele. Imaginea lor personificată întreţine o stare emoţională deosebită :''Două umbrele / fug prin ploaia de vară :/ îndrăgostiţii.'' Existenţa cuplului poate fi bănuită şi în desenul graţios al umbrelelor, sub care se ascund tinerii. În stradă, obiectele se deplasează, iar tinerii profitând de camuflaj dispar din ''tablou''.Un alt poem haiga evocă mormântul mamei, acoperit de tristeţe, cu semnele eternităţii vegheate de o'' floare pitică ''. Această opoziţie între masivitatea lespedei şi gingăşia unei flori amplifică durerea poetului, care se pierde în explicaţii de natură spaţială, având nostalgia departelui: '' Mormântul mamei / doar c-o floare pitică. / Am fost departe...''La fel de profund se manifestă desenatoarea, imaginând cavoul, în faţa căruia se răsucesc plantele aflate în suferinţă.


George Bădărău
badarau.george921@gmail.com

Utta-Siegrid Konig- ''Roşu-Galben sub cea de- a doua rază...''

Un volum cu secvenţe şi fotosecvenţe în stil tanka a apărut la Editura ''Cetatea Doamnei'', Piatra Neamţ, 2008. E o lucrare în miniatură, intitulată:''Roşu-Galben sub cea de-a doua rază...'', care aduce în prim-plan un itinerar spaniol şi...nu numai. Călătoria a fost un pretext pentru numeroasele poeme în stil tanka, uneori decorative, alteori filosofice.
Un text înfăţişează geografia marină, cu un traseu dificil care îşi găseşte corespondent în configurarea destinului. Aflat undeva ,la intersecţia spaţiului terestru cu cel acvatic, drumul reprezintă un loc nimerit pentru contemplarea unui ton coloristic, odihnitor, a unor elemente pământene şi uranice:''Drum întortocheat/între stâncă şi mare/ nimic altceva-/crem, albastru, albastru/piatra, apa, văzduhul''.
De la spaţiul terestru, privirea se înalţă triumfătoare, spre cer ca în mitul solar. De data aceasta, vehiculul cosmic este închipuit de un pescăruş, în care se regăseşte poeta, având senzaţia frigului, aproape de soare. Această opoziţie întreţine explicit singurătatea:''Soarele jilav,/tot mai sus pescăruşul/zgribulindu-mă-/nimic deosebit/când simt singurătatea.''
Noaptea, lumina lunii este fascinantă. Ea încearcă să dezvăluie urmele unei lumi dispărute, care ar putea renaşte eminescian din goluri, dincolo de timp. Motivul lunii trebuie citit în cheie romantică:''Lumina lunii-/din gol în gol pe ziduri/ dezvelind urma/ unei lumi dispărute/în adânc de secole''.
Într-un alt poem în stil tanka, peisajul marin, liniştit, întinde o cursă. Teama de prăbuşire, nesiguranţa, o obligă pe poetă să se agaţe de primul element material, care îi iese în cale- o scoică încărcată de vrajă şi feminitate:''Pe negândite/un val îmi fură nisip/ de sub picioare-/cu spaima-n cădere/m-agăţ de prima scoică''.
Risipa de culori se regăseşte în covorul plajei, în tonalitatea dominant albastră, care se întinde pe nesfârşite spaţii între mare şi cer:''Pete de culori/ aruncate haotic/covorul plajei/ un singur gol albastru/ de la mare până-n cer''. Altădată o întâmplare banală binedispune căutătorii matinali de perle. Originea obiectului găsit provoacă un surâs:''Din pur obicei/căutarea scoicilor/în zori pe nisip-/doar o perlă- şi aceea/ pierdută dintr-un cercel''.
Nu lipseşte din acest univers liric de sorginte niponă, nici motivul poetic al paingului, care atrage atenţia prin colorit, nesfârşire, luciu, soliditate, apropiate de marmură:''Pe cât de fină/ pe atât de trainică/pânza de paing-/ de oriunde ai privi/filigran de marmură''.
Unele poeme au o profunzime deosebită, se constituie într-un fel de ars poetica, amintind că frumuseţea estetică nu este la îndemâna oricui; presupune chin, jertfă iar, în final, de aceasta au parte doar iniţiaţii:''Cu un spin în deget/ biletul de intrare/în ţinut străin-/prin lacrimi de durere/ frumuseţea grădinii''.
Într-o schiţă de pastel este surprinsă înserarea, contemplată în linişte de mai mulţi privitori. Se conturează o atmosferă biblică, cu sinestezii surprinzătoare, care evidenţiază armonia şi muzicalitatea mării:''Pe parapete/ aşteptând înserarea/ mii de privitori-/în clopote de apă/ sună ritmic răcoarea''.
Imortalizarea unui moment într-o poză opreşte timpul în loc, iar turiştii au posibilitatea să rătăcească prin el, amintind de motivul poetic al labirintului:''În toiul zilei/timpul s-a oprit în parc/cu grupul nostru-/încă rătăcim prin el/ graţie unei poze''. O croazieră cu surprize previzibile... Pe neaşteptate, în peisajul marin se iveşte o coastă stâncoasă, impresionând prin masivitate şi nemişcare, iar în opoziţie cu aceasta, în spaţiul uranic, invadat de alb, apare un pescăruş:''La un moment dat/ îngustă şi stâncoasă/apare coasta-/ în larg mai alb decât alb/ zborul pescăruşului''.


George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

N.B. Autoarea cărţii comentate are libertatea de a prelua acest articol de pe blog şi de a-l publica în orice revistă din ţară şi din străinătate.

Antologie de haibun (II)

După câteva zile, am reluat lectura Antologiei de haibun, Editura Boldaş, Constanţa, 2008, surprins plăcut de un micropoem care schiţează portretul scriitorului George Pruteanu: ''George Pruteanu-/într-un veac dezmăţat,/cinstindu-şi neamul''.
Florin Grigoriu
Florin Grigoriu începe haibun-ul cu textul de mai sus, îl nuanţează, îl adânceşte, îl face mai expresiv,iar secvenţele în proză ţin de memorialistică şi evocă apariţia revistei universităţii ieşene ''Alma Mater''. Unele creaţii, între care şi poezia ''Troiţa'',au fost interzise de cenzură, iar poetul a sintetizat într-un haiku existenţa obiectului sacru, într-un timp nedefinit. Alături de troiţă, apare un alt obiect din acelaşi inventar- lumânarea- care sacralizează locul şi-i atribuie un rol comemorativ:''La Troiţa de demult/pun doar o lumânare-/pentru un prieten''(După 40 de ani).
Stela Moise
În secvenţa descriptivă, Stela Moise dovedeşte gust şi rafinament pentru ţinuturi exotice, cu urme de viking, pentru Gamble Bergen cu case vechi, voci imaginare, moara, magazinul de coloniale, spitalul, frizeria, copaci seculari, iazuri, alei, poteci, bătrânul fiord, ambarcaţiuni, tineri care înalţă vele spre larg, soare, miresme şi flori, în sfârşit un port de agrement imaginat într-un poem tanka, de o mare simplitate.Iar în final, într-un haiku este prezentat grupul statuar al vikingilor, într-o mişcare secretă, acompaniată de zgomotul vâslelor:''zgomot de vâsle/ şi trupuri bronzate în vânt-/fii de viking''(Bătrânul Bergen).
Vasile Moldovan
Poetul face o întoarcere în timp, în preajma sărbătorilor pascale şi valorifică tema jertfei, de data aceasta Mielul de Paşte.În secvenţa narativă, ''poarta'' stă la frontiera dintre lumea profană şi lumea mitică, sacralizată, unde începe ninsoarea mieilor. Portretul tatălui este memorabil, prin izolarea lui, într-o lume în care toţi aleargă după vietăţi:buze crăpate de vânt, îngălbenite de tutun, surâs înăbuşit, are ţigara în colţul gurii- portret sintetizat şi într-un haiku dominat până la exces de alb care sugerează puritatea, senectutea şi datina cu inflexiuni religioase:''Toate lucrurile sunt albe,/chiar şi mustaţa tatei.../Ninsoarea mieilor''.
Unul dintre miei are presimţirea morţii, se împiedică, se prăbuşeşte în genunchi şi în ochii lui albaştri ca floarea de in se ivesc două lacrimi incolore. Dar jertfa mielului aminteşte de poezia ''Moartea căprioarei'' de Nicolae Labiş, unde vietatea inocentă nu se poate apăra''La ceas oprit de lege şi de datini'', iar copilul mănâncă plângând.În finalul haibun-ului, poetul trăieşte o dramă metafizică, are revelaţia unor ochi ca două flori decolorate de in care îl privesc din farfurie şi un sentiment de regret cugetând la comuniunea oameni-miei:''Oameni şi miei-/atât de aproape şi atât de departe,/precum cerul de pământ''(Mielul de Paşte).
Alexandra Flora Munteanu
Într-o zi caniculară, poeta este martora încălcării unor interdicţii, când doi tineri pe role dispar în mod misterios din peisajul incendiar, spre lacul din grădina publică. În mod subtil, obiectivul de filmat este mutat spre malul cu haine şi sugestia are o anume expresivitate.În plan psihanalitic, lacul semnifică sexualitatea feminină, iar încălcarea interdicţiei ia forma unui viol având ca protagonişti pe cei doi tineri:''Un ceas de pândă/le-a fost de ajuns astăzi-/lângă lac haine''( Impresie).
Într-un alt haibun se conturează portretul unei fiinţe legendare care iubeşte soarele şi luna, ştie graiul păsărilor, se orientează după mersul norilor şi cunoaşte destinul oamenilor.Poeta se menţine în linia unei enigmistici folclorice exprimată într-un cântec din vechime care evidenţiază timpul misterelor, la miezul nopţii şi timpul meditaţiei, când ideile se răsucesc asemeni unui fuior de lână:''la ceas de noapte/atunci socoate-ţi gândul/fuior de lână''.Dar spaţiul e lumit, metamorfoza schimbă vorba în fapte, într-o marină marcată de solitudine, vegetativ şi necuprindere:''iarbă de mare/scăldată prin cochilii-/privire în gol''(Ghicitoare).
Radu Patrichi
În secvenţa în proză, Radu Patrichi descrie singurătatea unui bătrân, în compania câinilor de la marginea satului de vacanţă.Dacă în prima parte a secvenţei, acesta caută prietenia maidanezilor, în cea de-a doua parte rămâne un simplu contemplator al mării, după furtună, al plajei cu alge şi scoici care erau ciugulite de un grup de pescăruşi, dar şi de câteva ciori. Singurătatea bătrânului şi presimţirile sale se amplifică.Rămânând pe loc să nu le tulbure masa, mai ales că'' nu avea de ce să se grăbească'', bătrânul pare impresionat după ce o cioară alungă pescăruşii.Aceasta îl sfidează pe bătrân anticipând moartea:''Ciugulind alge pe plajă/o cioară ţipă/ şi pescăruşii pleacă''(În plimbare).
Alexandru Pătrulescu
Atins de aşa numita''emoţie de anotimp'', poetul savurează livezile în ton bacovian, alb şi negru, urmărind nestatornicia păsărilor, exprimată într-o metaforă excepţională:''Alb şi negru.../Livada şi-a pieptănat/ pomii de păsări''.Alexandru Pătrulescu experimentează proză poetică, imaginând o povarnă, unde oamenii se adună la o ''ceaşcă de vorbă'' şi deapănă poveşti despre iepele nărăvaşe ale iernii.
În atmosfera de basm, în pădure, se aude cerbul boncăluind, simbol al virilităţii, al siguranţei de sine:''Ninge...Doar cerbul/ cu grei paşi prin pădure/calm face semne''(Emoţie de anotimp).
Dumitru Radu
Un jurnal de călătorie, cu pasaje interesante, ne oferă Dumitru Radu, fascinat de întâmplare, mai mult decât de ordine.El preferă călătoria fără ţintă cu un rucsac decolorat de ploi şi de soare. Valorificând motivul ''cărării'', în textul în proză, poetul are nostalgia depărtărilor, semnificată de '' cabană'', dar pare vrăjit de ademenirea potecii de munte:''Cabana-i departe/ printre jepi şi stânci/ispita cărării''.Uneori, obosit de civilizaţia modernă( micul ecran, neon, claxoane) preferă împărăţia unui luminiş, în contrast cu jocul umbrelor:''Freamăt de codru-/ luminiş si umbre/ pe muşchi de ferigi''(Colbul cărării).
Într-un alt haibun, poetul priveşte cu entuziasm zborul graţios al fluturilor despre care aflase din literatură, artă plastică, filme, atlase, vitrinele muzeelor.În primul haiku, primăvara, contemplatorul asistă la o idilă, între un fluture şi o păpădie, care tulbură senzorialul la o primă atingere:''Zi însorită-/un fluture atinge/ o păpădie''.Altădată, la mănăstirea Agapia Veche, se ridică din iarbă o escadrilă de fluturi care impresionează prin zborul avântat în plan ascensional, graţie şi dispariţie tainică:''Ridicată din iarbă/escadrila de fluturi/ se pierde în crâng''.O dată cu apariţia toamnei, atmosfera e dominată de tristeţe, iar fluturii îşi lasă culoarea în frunze.Acum, micile vietăţi devin amintiri şi cei care mai rezistă, rătăcesc printre frunzele în picaj:''Cad printre frunze/rătăciţi printre ele/ultimii fluturi''( Escadrila de fluturi).
Bruce Ross
Americanul Bruce Ross meditează în apropierea unei mănăstiri părăsite, din vestul Portugaliei. Într-o curte(spaţiul închis, sacru), poetul află despre jurământul călugărilor de a nu scrie şi a nu vorbi până când liniştea nu echivalează cu frumuseţea. Dar acest moment s-a ivit şi a fost exprimat într-un haiku bazat pe antiteza''lumină-umbră''sugerând chiliile călugărilor. Din acest habitat sacralizat răzbate afară lumina puţină amestecându-se cu umbrele:''Lumini şi umbre/pe ziduri de piatră/ chilii de călugări''(Vechi ziduri de piatră).
Ana Ruse
Poeta schiţează un incipit în proză, făcând o scurtă incursiune în vechea mitologie greacă, incipit care prefaţează vizita la Delfinariu. După ce fixează timpul(''la prânz'')vizitatoarea surprinde în bazin, imaginea unui zbor de pescăruşi,amintind de arta poetică barbiană:''Delfinariu-/ La prânz zbor de pescăruşi/oglindit în bazin''.Autoarea răsfoieşte jurnalul amintindu-şi că a fost invitată la aniversarea Mării Negre şi spre surprinderea sa nu l-a mai găsit la Delfinariu decât pe delfinul Mark, pe care l-a imortalizat într-un haiku. Părea neliniştit, bătea apa şi efectele erau intenţionat confuze:''Iritat de ceva/ delfinul bătea apa/stropind-o în jur''.În finalul acestui haibun, suntem martorii unei inedite cereri în căsătorie, după ce un tânăr scoate dintr-o minge un inel de logodnă. Un haiku debutează cu o imagine care sugerează anotimpul, degradarea materiei, învălmăşeala între cer şi pământ sau dispersarea realităţii. Dar idila romantică poate fi şi un pretext de bârfă, pentru o coţofană clevetitoare:''Zbor de frunze-/Din castan coţofana/ privind inelul''(Eros la Delfinariu).
Cristina Rusu
În haibun-ul Cristinei Rusu întâlnim elementele unei marine, în imagini vizuale şi auditive, de la simpla contemplaţie, la trăirea dramatică şi apoi la stingere.Textul în proză, explicativ până la un punct, nuanţează zbuciumul climatic dar şi sufletesc, comuniunea spaţiului neptunian, cu valuri înspumate, cu spaţiul uranic, în linia bleumarin a orizontului.Poeta ştie să privească rostogolirea valurilor, în care intuieşte curgerea inevitabilă a timpului. La orizont, peisajul este animat de pescăruşii care se odihnesc, pentru moment, pe stânci:''val rostogolit/pe linia zării-/pescăruşi pe stânci.''În secvenţa următoare atinge sublimul, descriind sălbăticia oceanului şi în acelaşi timp, splendoarea magnifică a acestuia.Ritm, muzică şi cromatică, în revărsarea pe stânci, cu peşti straniu coloraţi şi în această dezlănţuire poeta desluşeşte bezna adâncurilor:''Sub vânt şi tunet/oceanul se zguduie-/beznă în adânc''.Motivul poetic al'' insulei'' apare în finalul haibun-ului,cu o notă exotică,oferită de arborii pitici, de ţinutul virgin, deasupra căruia dansează graţios pescăruşii şi de vântul care dislocă orizontul, provocând nedumerirea:''Vântul de apus/despicând orizontul-/perplexitate''( Bleumarin).
Constantin Stroe
Haibunul lui Constantin Stroe cuprinde două secvenţe:în prima este înfăţişat dinamismul bunicului, vioiciunea lui, iar următoarea secvenţă reprezintă o meditaţie la mormântul acestuia, după ce un fluture alb s-a aşezat pe crucea înnegrită de vânturi. Pentru exprimarea temporalităţii se apelează la calendarul creştin:''Ziua morţilor-/pe crucea bunicului/ doarme un fluture''.Poetul are revelaţia unei dâre de lumină care se ridică la cer şi ideea înălţării devine incertă:fluture sau sufletul bunicului? Iar sălciile se cufundăîn rugă:''Ziua Înălţării/sălciile plângătoare/se-nclină pioase''(Bunicul).
Mircea Teculescu
Evocând diferite personalităţi, Mircea Teculescu şi-a ales ca motiv poetic central, grota, ocna de sare care păstrează o parte din memoria românismului. Aproape de ocna de sare de la Telega, pe un tăpşan, s-a oprit Bălcescu, să vorbească localnicilor.Urmele, însă, sunt întotdeauna acoperite:''sălaşul sărat/urme acoperite/iarna şi vara''.În partea a doua a haibun-ului, meditaţia are loc în spaţiul subteran, în salina de la Slănic Prahova, impresionantă prin sculpturi uriaşe cu Decebal, Traian, Eminescu şi prin crucea de sare , luminată continuu.E un spaţiu legendar menit să conserve memoria acestui popor:''muzeu întocmit/într-o mină de sare/fără anotimp-/peticite botine/urme acoperite''( A cincea poartă).
Maria Tirenescu
Admiratoare a anotimpului toamna, Maria Tirenescu adună frunze mari şi mici, simetrice sau'' strâmbe'',frunze galbene, portocalii, aurii, stacojii, maro;frunze de tei, de arţar, de cireş, de păr,de viţă de vie, căreia îi face un chip vesel, amintind de sărbătorile dionisiace. Împreună cu nepotul descoperă o frunză galbenă, melancolică, în parcul oraşului, pe-o bancă, răscolită de vânt:''Pe-o bancă de lemn,/adusă de vânt,/ o frunză galbenă''( Sfârşit de octombrie-frunze).
Ana Udrea
Poeta are predilecţie pentru spaţiul miraculos, legendar cu portrete fantastice, pentru plăsmuiri, metamorfoze, pentru naraţiunea în sine.Astfel, din imaginaţia pământeană se înalţă în spaţiul uranic, zâne înfăşurate în ceaţă:''Zâne din poveşti.../înălţându-se la cer/ cu ceaţa verii''.În universul ficţional, o fată nefericită se transformă într-o salcie plângătoare.Acest motiv mitologic, în care s-a regăsit poeta, reprezintă punctul de plecare pentru un haiku despre senectutea necruţătoare, singurătatea simbolizată de ''marginea lacului'', degradarea fizică:''Ninsoare în amurg-/pe marginea lacului/ sălcii cărunte''(Salcia plângătoare).
Laura Văceanu
Într-un haibun având ca titlu un regionalism din Delta Dunării(''Poroambele''), Laura Văceanu ne oferă o secvenţă din viaţa lipovencelor, care lucrau vara în grădina de zarzavat, iar toamna savurau poroambele dulci-acrişoare, acoperite cu un strat alb de pudră.Aspiraţia spre fructul magic presupunea interdicţii şi consecinţele nu erau prea plăcute:zgârieturi, înţepături, usturime la mâini şi la picioare.Acestea sterpezeau dinţii, făceau gura pungă, în apropierea unei cişmele din care curgea apa ca un murmur spre eternitate. Personificând spinii tufelor, poeta ignoră şerpii(motiv mitologic), în căutarea poroambelor:''Bucuria spinilor-/fără teamă de şerpi/spre boabele negre''(Poroambele).
Zinovy Vayman
Poetul american este extaziat în faţa trenului săgeată cu şuierat straniu şi armonios, intrând în tunel, în faţa unei murale cu caligrafie japoneză şi a ziarului Sendai cu haiku-uri în limba engleză. Matinal ca întotdeauna, el admiră trilurile şi jocul cu umbre, suferind de nostalgia plecărilor:''Dimineaţa trilurilor/în jocul de umbre/vise de plecare''. Multiplicarea imaginii depersonalizează, până la pierderea identităţii, într-o cameră semiobscură, unde existenţa artificială este întreţinută de două oglinzi:''Camera puţin luminată/două oglinzi faţă-n faţă/ mă multiplică spre nimic''(Haibun pentru Fukushima).
Quendryth Young
Un excelent haibun scrie Quendryth Young din Australia, încadrând între cele două haiku-uri, un text în proză, sub forma unui jurnal pe teme existenţiale, închipuind peisajul devastat de erupţia vulcanică.În primul haiku este evidenţiat prin contrast drumul spre moarte(''lunga noapte'')şi incendierea văzduhului exprimată de culoarea roşie:''lunga noapte de veghe/ strălucirea roşului/ pe obrazul lui''. Din cenuşă răsar pietre funerare şi totodată o nouă viaţă care mai păstrează urmele cataclismului:''pârjolul-/toate formele/ de pietre''(După pârjol).

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Antologie de haibun (I)

Am primit de la Bucureşti o antologie de haibun, realizată de Magdalena Dale, Ana Ruse şi Laura Văceanu, Editura Boldaş, Constanţa. O prefaţă consistentă intitulată '' Calea spre interior''cuprinde referiri la istoria haibun-ului, la izvoarele nipone, cu trimiteri la operele reprezentative, dar şi unele aprecieri cu privire la Societatea Americană de Haiku, la rolul acesteia în promovarea haibun-ului.
Din prefaţa semnată de Vasile Moldovan, aflăm că românii scriu un haibun grav, auster, bazat pe simplitate, sobrietate, adâncimea sentimentelor, concizia exprimării, după modele sau în urma unor experimente personale. Primele haibun-uri scrise în limba română au fost publicate în revistele româneşti de haiku: Albatros, Haiku, Orion, Orfeu, şi Hermitage. Între timp, unii poeţi români au publicat cărţi integrale de haibun, alţii doar secţiuni cu această specie literară. În antologie, alături de poeţi români au fost incluşi poeţi americani, indieni, australieni.
Cornelia Atanasiu
Textul în proză evidenţiază rolul şi expresivitatea kigo-ului, care semnifică ceva, iar asocierea cu Brâncuşi se regăseşte în teoria spaţiului mioritic. E aici un mod personal de a gândi'' tăcerea'' prin simbolistica operelor marelui sculptor; păsările se alungesc în cosmos, fiind contemplate de la Masa Tăcerii sau, în unele situaţii, cosmosul devine o cutie de rezonanţă pentru operele brâncuşiene :''Păsări către cer/ adunându-i pe ceilalţi-/la Masa Tăcerii'' sau''Expune Brâncuşi-/statuile lui cântă/ cu spaţiul din jur''( Vorbim despre un impas).
Corneliu Atanasiu
Un ţărm cu linişte, briză, iarbă uscată şi linia dominantă a toamnei, surprinsă într-o schiţă de pastel, în care antiteza e una de nivel geografic, dar şi una între naturalul firesc, efemer şi artificialul rezistent:'' Cicoare şi maci/ în iarba prăfuită-/faleza înaltă''. Nenumiţi în textele în proză, pescăruşii stau pe acoperiş, decoloraţi, resemnaţi, arşi de soare, halucinaţi şi în nemişcarea lor pare să se fi oprit până şi timpul:''Sus pe cornişă/ pescăruşi nemişcaţi-/ casa cu olane''( Pe ţărm).
Nicolae Atanasiu
Poetul şi-a construit discursul pe baza opoziţiei exotic-autohton şi ca să fie mai convingător a concentrat în haiku-uri impresiile de călătorie. Mai întâi tulburătorul cadru nipon, unde jocul se îmbină cu graţia vegetativă, iar accesul spre miraculos rămâne deocamdată o taină:'' Spre Kiyomizu/ vântul plimbă petale-/poarta ascunsă''. De la exotismul japonez cu cireşi înfloriţi, cântec şi floare, poetul intră în atmosfera caldă a prezentărilor de carte, la Constanţa şi consemnează artistic două atribute ale simpozionului :unul afrodisiac, sugerat de gutui şi un altul care ţine de nesfârşire, de sexualizare reliefat de Marea Neagră: ''Miros de gutui-/simpozion de haiku/ la Marea Neagră''( La Constanţa).
Jules Cohn Botea
Mai întâi îşi face un jurnal de călătorie, spre Efes, oraşul mitic din Asia, cu mult soare, palate, temple, fântâni, arcade, coloane cu capiteluri ionice sau dorice, dar un oraş mort, pustiu, care reînvie numai în viziunea contemplatorului modern: ''Singurele făpturi/ care mai apar pe străzi,/sunt doar turiştii''. Acest spaţiu cu note arhaice şi culturale este prezentat şi ca ieşire dintr-un fenomen misterios, unde timpul istoric efemer se află în opoziţie cu timpul etern al artei: ''Curge continuu/ istoria ca şi apa-/Pietrele rămân''. Pe un ton concluziv, cu aluzii la paremiologia românească, autorul lasă să se strecoare o undă de ironie şi în titlul care aminteşte de propoziţia celebră: ''Şi eu am fost în Arcadia'' (Am fost la Efes).
Ioana Bud
Un buchet de liliac, oferit de elevi, îndeamnă profesoara la meditaţie, îi răscoleşte amintirile, o emoţionează prin nota decorativă şi prin caracterul repetitiv:'' În fiecare an/răscolindu-mi amintirile,/ liliacul alb''.În reacţia copiilor , profesoara desluşeşte un cântec de adio, îşi stăpâneşte cu greu pornirea emoţională şi are revelaţia unei caligrafii secrete:'' Elevi, în brânci, scriind,/pe catedră liliac-/ profa-i priveşte''. Dar reveria este întreruptă de o furtună şi, în spaţiul exterior, dincolo de fereastră, în vegetaţia din faţa blocului, observă o idilă , care se amplifică treptat, în plan ascensional:'' Îndrăgostită,/ viţa cucerind teiul/ creangă cu creangă''( Un buchet de liliac).
Marius Chelaru
O călătorie spirituală, cu întoarceri în timp, într-un spaţiu patriarhal, unde se află o piatră, un copac tăiat, o căpriţă şi mamaia, proiectată într-un amurg nostalgic, iar tăcerea capătă dimensiuni cosmice: ''Din mine la cer/ lunecă tăcerea ca/ lacrimi în suflet''. Inocent, copilul nu încearcă să tălmăcească în nici un fel categoria filosofică a timpului. Peste ani simte sfâşierea acestuia şi reacţia îi provoacă o mare nelinişte:''Dinţii timpului/ încolţind în trupul meu/ muşcă tăcerea''. Într-o altă secvenţă, autorul evocă figuri rustice ( Cărăbuş, ţiganul cu ceaun mare, moş Stan, fost prizonier în Siberia) şi un stol de porumbei, care se aşezau pe acoperişul casei. Prin substituţie, inima plăpândă de copil înlocuieşte habitatul de altădată:'' Hulubul şade/ pe inima mea pruncă/ tăcere uguind''. Pentru a da o anume coloratură, poetul apelează la regionalisme:moldovenismul ''hulub'' şi ardelenismul ''pruncă'' ( Culoarea tăcerii).
Şerban Codrin
Dacă Şerban Codrin şi-ar fi intitulat acest haibun ''Autoportret'', ar fi fost la fel de inspirat. Textul în proză are un caracter circular, începe şi se termină cu aceleaşi elemente. Ordinea nu este întâmplătoare; amplifică treptat tensiunea emoţională, după care nota dramatică se limpezeşte. Având o anume corporalitate ca în poezia lui Nichita Stănescu, unele cuvinte pot fi privite ca obiecte care mobilează secvenţa. E un vârtej care se răsuceşte ameţitor, într-un du-te vino, fără sfârşit. Construit pe antiteza zbucium-linişte, haiku-ul aduce în prim -plan marea dezlănţuită sugerând efectele devastatoare, naufragiul, moartea. Viaţa zbuciumată şi mai apoi, liniştirea din final, amintesc de notele elegiace din poezia '' Mai am un singur dor'' de M. Eminescu (Haijin).
Magdalena Dale
Ritualul ceaiului reprezintă o invitaţie la arta de a medita pe teme existenţiale. Doar o simplă privire în ceaşcă şi memoria proustiană se pune în mişcare, oferind alte percepţii senzoriale: '' Chihlimbar lichid/ cu uşor gust amărui,/samovarul plin''. Ceaşca de ceai, fără toartă, devine obiect de comunicare între îndrăgostiţii, care lasă amprente cu buzele pe marginea ceştii. Emoţia atinge cote maxime, protagoniştii închid ochii şi se cufundă în reverii, unde nota romantică este sugerată de aburii înmiresmaţi ai ceaiului: '' Doar între noi doi/ aburii înmiresmaţi,/ aceeaşi ceaşcă''. În finalul ritualului, poeta atrage atenţia asupra trăirii autentice, semnificată de ceaiul simplu cu aromă pură şi gust amărui, diferit de meniul celorlalţi care servesc ceai cu miere şi prăjiturele: ''Samovarul gol/ şi gustul stăruitor/ dulce amărui'' ( Ora ceaiului).
Într-un alt haibun, poeta meditează pe tema singurătăţii, într-o schiţă de portret al bătrânului solitar, bolnav, care şi-a luat ca aliat pipa sa, iar ca spaţiu preferă stiva de lemne. Însingurarea este exprimată de metafora '' focul inimii'', preluată din folclor, semnificând mistuirea, suferinţa:''Aprinde pipa/ din focul inimii;/însingurare''. Învăluit în fum, bătrânul se pierde în negura anilor, în viaţa ceţoasă, apăsătoare, amară; fumul din pipă este o analogie a risipei propriei vieţi, iar ''stiva de lemne'' trimite la anii care s-au adunat aşa repede:''Stiva de lemne/ în razele soarelui;/fumul din pipă''. În ultima parte a secvenţei descriptive, poeta îşi imaginează o serie de metamorfoze ( pasăre, rază de soare, fluture ) care i-ar înlesni prezenţa alături de cel însingurat. Opoziţia dintre palma aspră şi vietatea graţioasă, pură, scoate în evidenţă condiţia bătrânului:'' În podul palmei/ asprite de muncă.../un fluture alb'' ( Ultimul anotimp ).
Angelee Deodhar ( India )
Matinală, indianca Angelee Deodhar face câteva însemnări cotidiene despre lucrurile din jur: aerul rece, frunzele nemişcate, păsările liniştite, un cal, greierii, omul cu lapte, cucul indian...şi dincolo de toate acestea o durere chinuitoare exprimată într-un haiku: ''furtună cu grindină-/diagnosticul doctorului/ o piatră la rinichi'' ( Trezirea ).
Emilia Dumitrescu
Proza aduce multe amănunte despre noaptea de gardă, despre sfârşitul tragic al celor apropiaţi, iarna vânătă, geroasă, în care se poate visa la nisipul cald al verii, departe de atrocităţi. În primul haiku se exprimă un vis romantic, pe tema zborului şi autoexilării :''Aripi de-aş avea/aş pribegi în zări,/ cuib să-mi fac în pustiu''. O vecină de aproape 80 de ani, inteligentă, înţeleaptă, blândă, descoperă un leac împotriva tristeţii şi anume fascinaţia naturii, încât cel de-al doilea haiku este o invocare a divinităţii:'' n-am ştiut, Doamne,/ce mult o să mă doară/ durerea lumii'' ( Aripi de-aş avea...).
Adina Enăchescu
Poeta îşi aminteşte cu nostalgie de anii copilăriei, când copiii mergeau de sfântul Vasile, la bunici, să-i dea de grindă, să le spună:''Tâta maare!'' şi să le prevadă viitorul. Uneori, bunicii au fost clarvăzători, iar obiceiul a fost imortalizat într-un haiku : '' Sân Vasile/ nepoţii daţi de grindă-/tâta maare''( De Sfântul Vasile, cu bunicii).
Ion Faiter
În prima secvenţă, autorul încadrează un pasaj descriptiv despre o zonă colinară cu case mici şi biserici, între două haiku-uri. În primul micropoem, spaţiul urban periferic începe cu un dulău roşcat care roade oase: '' Intrăm în oraş/ Pe ghenă rozând oase/ un dulău roşcat''. Cel de-al doilea micropoem este construit pe baza opoziţiei: spaţiul uranic, ascendent(grauri) şi spaţiul terestru, descendent (viile ). În timp ce graurii cuceresc înălţimile, viile îşi scutură floarea spre pământ:'' cârduri de grauri-/ către pământ viile/ scuturându-şi floarea'' (Cu trenul spre Cluj).
Mohammed Fakhruddin
Indianul preferă călătoriile lungi, viziunea cosmică (stele, lună), micile vietăţi (cucul, broaştele, greierii), briza blândă, câmpuri luxuriante, natura surprinsă în joacă. Un micropoem dezvăluie plăcerea comuniunii omului cu natura, în deplină armonie şi taină :''I-o bucurie să te plimbi,/să priveşti, să interacţionezi cu natura;/să nu ai nicio discuţie''. Un alt micropoem e un omagiu adus în acelaşi timp omului şi naturii protectoare, simbolizată aici de ocean: ''Să rămâi ca un ocean-/bogat, vast, puternic şi activ;/provocatoare inspiraţie''( Bucuria de a te plimba ).
Petre Flueraşu
Prima secvenţă descriptivă înfăţişează cireşii, sub cerul albastru şi zborul albinelor. E un adevărat paradis, unde se poate medita în manieră coşbuciană, la o zi toridă de vară, fără pic de umbră. Un micropoem reliefează ''liniştea'' şi aspectul canicular, terestru, rustic, tinzând spre nesfârşire: ''Pe câmp linişte/ nici un petic de umbră-/ în plină vară''. Într-o altă secvenţă sunt prezentaţi cireşii, din exterior, cu scoarţa îmbătrânită, dar plini de viaţă şi de cireşe, în care poetul descoperă sângele naturii, puritatea, perfecţiunea şi bineînţeles...decorativul. Într-un haiku sunt scoase în evidenţă valorile plastice , vizuale ale fructelor şi omagiul adus naturii:'' Cireşii roşii/ pe ramurile grele-/odă naturii''( Printre pădurile de cireş).
Un alt haibun, semnat de acelaşi autor, începe cu descrierea iernii: somnul ademenitor, liniştea naturii, urmele în zăpadă, dansul fulgilor, albul pur sugerat în mod strălucit într-un micropoem, unde cadru geografic, nesfârşit şi pur, înlesneşte deschiderea unui spaţiu oniric:'' Oceanul alb/ o mare întindere-/adormind totul'' Următoarea secvenţă este reprezentată de o desfăşurare pe verticală, o încercare temerară de cucerire a înălţimilor montane, spre soare, atitudine care trimite la mitul solar şi la calea spre cunoaştere:'' Lungul drum spre vârf/ şerpuirea de gheaţă-/calea spre soare'' ( Spre soare ).
Ioan Găbudean
Poetul relatează despre intimitatea universului domestic, la timpul prezent, intrând în comuniune cu natura fascinantă, secretă, într-o după-amiază: pietrele albe, laleaua galbenă, apa gârlei şi curcubeul care se conturează într-un micropoem miraculos:'' Curcubeul-/ ca un arc de triumf/ peste întrebările mele'' ( Aproape singur). Altădată, acesta atras de mirajul pescuitului are revelaţia unui recital poetic, în compania firelor de iarbă, care filosofează: ''Firul de iarbă-/cel mai timid filosof/ al dimineţii'' (Dimineţi cu rouă ).


George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Festival

la un festival s-au întâlnit poeţii
cu cei mai buni cultivatori de cartofi
din regiune şi au discutat despre necesarul
pentru populaţie,
aşa cum bănuiţi acest colocviu a avut un caracter
mistic
fiind sponsorizat de asociaţia îngerilor
neştiutori de carte,
din motive de securitate lucrările s-au desfăşurat
cu uşile închise
cu cărţile închise
cu minţile închise ermetic să nu pătrundă
nici o rază de soare,
doar o fereastră prin care se uita nedumerit
dumnezeu era plimbată de vânt;
unii au inventat metaforele despre cartof
alţii au confecţionat sacoşe
cu imaginea unor coperti,
în lipsa mingilor de oină participanţii
aruncau unii în alţii cu vorbe care-şi atingeau
ţinta ori de câte ori dumnezeu
se înfuria şi făcea un semn discret spre pământ,
în pauză, cei prezenţi la colocviu
serveau din farfurii de unică folosinţă
cartofi prăjiţi şi gogoşi metaforice
umplute cu aer
miraţi că nu au niciun gust,
iar în final, participanţii au primit câte o diplomă
pentru operele lor despre cartofi
şi au propus, în unanimitate, să fiu exclus
de pe lista invitaţilor, atâta timp cât scriu despre artă

George Bădărău


badarau.george921@gmail.com