Doru Melnic - Ipostazele iubirii

   Doru Melnic, autor de texte umoristice, pe teme erotice, impresiona în urmă cu peste treizeci de ani, generaţiile de studenţi, care umpleau sala de spectacol de la Casa de Cultură a Tineretului şi Sudenţilor  din Iaşi.

   Era aplaudat la scenă deschisă, pentru ingeniozitatea lui de îmbina limbajul ştiinţific, limbajul colocvial, cu cel literar, pentru prezenţa scenică, spontaneitatea, amabilitatea, felul cu totul special de a se face ,,plăcut”...

  În dialog cu Sala, atrăgea atenţia prin calităţi actoriceşti, lirice în manieră tradiţionalistă, muzicale, (şi aşa cum am aflat mai târziu, plastice, fiind autor a numeroase portrete...) Organiza spectacole ,,cu priză la public”, intervieva, conducea un cenaclu, numit nu întâmplător ,,MOLDAVIA”, unde era ,,răsfăţat cu aplauze furtunoase”, zâmbea mai tot timpul cu înţelepciune, receptiv la nou şi la umor, inofensiv la ironiile maliţioase...

  El este Doru Melnic : un om de talie mijlocie, cu un surâs şăgalnic, pe care îl întâlnesc, din când în când, într-o staţie de autobuz din Copou, aprinzându-şi o ţigară, la loc de popas în lungul drum lung spre ,,slujbă”... Într-o zi mi-a oferit un volum, care cuprindea poeziile de altădată de la cenaclu ,,MOLDAVIA” şi alte câteva, reliefând ipostezele iubirii, aşteptările misterioase, reveriile, speranţele, dezamăgirile, transfigurate în ,,jargon studențesc”...

  Despre un asemenea personaj, adorat de boema Iaşului de odinioară, îmi place să scriu...

  Tulburat de relativitatea existenţei, poetul încearcă să contemple în mediu acvatic, pustietetea sufletului, devenirea materială şi spirituală, o lume incomodă şi malefică, dar schimbarea perspectivei (ochii iubitei), îl umanizează, îi asigură o serie de certitudini şi o predispoziţie pentru filosofare despre ,,esenţa vieţii”, surprinsă într-o tonalitate tristă: ,,M-am privit într-un lac şi n-am văzut nimic.../ Sufletul meu era gol şi nu se vedea.../ Am crezut că nu exist sau că sunt prea mic, / Pentru a supravieţui într-o lume rea.../ Cînd m-am privit în ochii tăi, mi-am văzut ochii.../ Şi am simţit că am o inimă şi că exist, / Că am găsit încet esenţa vieţii / Şi-am început ca să trăiesc, dar eram trist... ”(Geneză 1974)

  Răbufniri sentimentale, combustii interioare în linia lui Petrarca şi Conachi, aspiraţie spre puritate în esenţă umilă, ,,suflet pierdut”, visuri, iluzii, ,,idei umanitare”, jălanii înfocate, în regăsirea de sine : ,,Încerc cu neputinţă / Să am ce nimeni n-are : / O dragoste eternă / Şi pură în esenţă…/ Idee ce-mi consternă / Umila-mi existenţă…” (Cine sunt eu ? 1974)

  În încercarea de a defini iubirea, poetul descoperă un sentiment intraductibil, o,,durere ascunsă”, un,,vis feeric”, imposibilitatea comunicării, frământarea, interogaţia, focul  ca element fundamental la baza lumii (,,foc nestins”, ,,vatra inimii”), ardere sentimentală mocnită :,,Iubirea e focul nestins, care arde, / În vatra inimii îndrăgostite / Şi care-l frământă şi care îl roade, / Pe cel ce n-o poate rosti în cuvinte...” (Ce e iubirea ? 1975)

  Sinceritatea, adevărul, minciuna, ar putea distruge iubirea, într-o avalanşă de argumente, pândită la fiecare pas de risc, de neînţeles, de o mare dezordine, dar şi de consiliere :,,Căci, de eşti sincer, rişti să pierzi ades, / Iubirea ce ai vrut-o cât mai pură, / Şi-atunci tu ai să pari de ne’nţeles, / Un cosmos fără de structură... ” (Sfat pentru îndrăgostiţi 1975)

  Mai întotdeauna, iubirea devine o măsură în legea firii, jurămintele sunt făcute cu uşurinţă, raţiunea e obscură, unităţile de orice fel sunt tolerate, numai ,,căldura din priviri” şi legătura cu miracolul Creaţiei Divine, devine din ce în ce mai evidentă :,,Splendoarea tainică şi adevărată, / A dragostei ce-n suflet  a-ncolţit / Şi care demonstrează totodată / Că omu-a fost creat spre-a fi iubit...”  (Unitatea de măsură a iubirii 1975)

  În jocul umbrelor, desluşim revenirea la pasiuni, iubirea ideală, existenţa banală : ,,Minţim spre-a excita simţirea, / Din lenevia-i prea lejeră” (Minciunile iubirii 1979), dar şi în Teoria sărutului , materializarea iubirii, simţită ca o muşcătură pe gură, dominată de o patimă dură, ruptă parcă dintr-un spectacol improvizat, în faţa cantinelor sau căminelor studenţeşti : ,,Unii sărută dând frumos spectacol, / În faţă la cantină sau cămin, / Să vadă toţi studenţii-acest miracol, / Că ei trăiesc iubirea lor din plin…”(Teoria sărutului 1975)

  Această rezonanţă erotică evidenţiază absenţa unui loc pentru un sărut (la nivelul anilor  ’74-’75), în Cartierul Studenţesc ,,Tudor  Vladimirescu”, cu aleile şi parcurile ,,modeste”, unde nu se putea nici un sărut fugar, în lipsa copacilor (care ar fi camuflat idila), dar în prezenţa pe de altă parte, a câinilor vagabonzi (singurii martori inocenţi la desfăşurarea momentelor ,,romantice”). La cinema studenţii erau ,,concuraţi” de cuplurile celebre de pe ecrane :,,La cinema nu poţi să te săruţi, / Că se sărută cei de pe ecrane…/ Şi-apoi în spate spectatori mai mulţi, / Încep s-arunce-n tine cu bomboane…” (Răspuns la teoria sărutului 1975)

  Şi în cele din urmă, intimitatea se depersonalizează, undeva într-un ungher ascuns într-o cameră de bloc : ,,Găseşti şi tu o cameră-ntr-un bloc,  Şi nu mai ştie nimenea de tine…”  (Răspuns la teoria sărutului).

  În alte poeme, Doru Melnic evidenţiază raportul bărbat-femeie, în termeni ştiinţifico-tehnici, la modă în folclorul studenţesc, pentru alienarea sinelui, într-o societate industrializată... Lumea sentimentelor se materializează, tânărul se înstrăinează de sine însuşi, devenind un mecanism, iar dragostea era înţeleasă la dimensiuni inginereşti, măsurată ştinţific; un univers obosit, degradant, exprimat în formule tehnice, (care-l măcina pe poet, care trăgea un semnal de alarmă!) :,,M-ai refulat un an de zile…/ Şi m-ai ştanţat şi matriţat, / Că nu mai ştiu ce e cu mine, / Că parc-aş fi un laminat…/ Flambează inima în mine, / Topindu-se de dragul tău.../ Şi simt că am fontă prin vine, / Ce curge-acum din cubilou... ”(Declaraţia unui mecanic 1976)

  Unele texte din acest volum, au fost recitate pe scenă, de autor, altele au fost puse pe muzică (,,Doar brazii...”, ,,Balada studentului grăbit”), parodiate, având o circulaţie mai mult orală, între care şi ,,Declaraţia unui constructor”, amestec de jargon profesional, cu resentimente dulcege, iubirea fiind luată în răspăr, în timp ce universul intim se sufocă de atâtea materiale de construcţii. Dacă în mitul estetic ,,Mânăstirea Argeşului”, iubirea stă la temelia unui edificiu grandios, aici emoţiile şi sentimentele se risipesc în uneltele de pe şantier... Intenţia mitică ,,iubirii să-i pun temelie”, este marcată de lipsuri :,,că n-am mortar şi nici mistrie”, ,,schele de lemn”, dar în speranţă că va finisa şi va atinge a ei ,,piloni”, constructorul se apucă de treabă :,,Şi curte-ţi fac din fier-beton, / Ca să-mi arunci doar o privire, / Căci voi căra în tomberon, / Tot materialul de iubire...”(Declaraţia unui constructor 1976)

  Văzându-şi iubirea ca o întrupare divină, ca o oază în pustiu, poetul aduce în prim-plan o recuzită romantică având şi elemente parnasiene, cu mineralizări (ochii revarsă nestemate) şi surâs cromatic : zâmbetul ,,e-un vârtej de culori”, într-o adresare la muză, căreia îi mărturiseşte dragostea eternă, în antiteză cu arta efemeră : ,,Căci eşti a mea muză, din zorii de zi, / Iar eu doar un glas care spune: / Căci versu-ntr-o zi s-ar putea să îl pierzi / Dar dragostea nu va apune…” ( Interferenţe 1978).

   Are loc o revelaţie erotică, în ritmuri eminesciene despre fiorul iubirii, începutul vieţii de cuplu în cadrele unui onirism sentimental, ideea permanenţei sugerată de antonimia temporală :,,Pe tine te văd printre visuri / Şi visu-l visez când sunt treaz, / În inimă eşti de-a pururi / Iubita de ieri şi de azi…”( Veneraţie - 1979).

   Melancolia unei toamne simboliste, cu sentimente degradate de stihii, neclarităţi, confuzii surprinzătoare, aduce gânduri învălmăşite cu iubiri zbuciumate, în acord cu atmosferă ploioasă, în Toamna despărţirilor :,,S-a ofilit iubirea în toamna siderală, / În inimi ruginite de vânturi şi de ploi, / Şi-n vălmăşag de gânduri, mă-ntreb de-a fost banală, / Iubirea zbuciumată trăită de noi doi…” ( Toamna despărţirilor - 1978)

  Un simbolism bacovian identificăm într-un alt poem, cu note de mister,

,,croncănituri neînţelese”, ciori care par ,,ţipăt de îndrăgostit”, disperare,

doliu,  în tonul grav al unui marş funebru, acum când iubirile sunt  moarte şi

întinderea pustie, întunecoasă :,,Vin ciorile îndoliate / Ca ciocli la un marş

funebru, / Conduc iubirile ce-s moarte, / Pe drumul lor pustiu şi negru…”

 ( Vin ciorile - 1979)

  Alternanţa unităţilor temporale (ieri – azi – mâine), este la fel de

fascinantă ca şi antiteza : ,,Ieri, zâmbetul tău de gheaţă”...Azi este ignorat

,,ca şi fumul de ţigară...” ( Zâmbete - 1976) sau cu trimiterea la cubismul lui

Picasso, prin multiplicarea punctelor de vedere, la nivel erotic, în vers alb, caracterizat prin mare simplitate şi lipsa figurilor de stil  ( Puncte contra punct – 1976). Altădată, poetul sugerează viaţa banală, tristă, plicticoasă, stupidă, cu zile pustii, în plină senectute, semnificată de o falsă ninsoare, când numai iubirea ne umple sufletul de frumuseţe :,,Când primii fulgi m-au înălbit la tâmple, / Ştiam că-mbătrânisem aşteptând, / Iubirea care sufletul mi-l umple, / De frumuseţi, pentru un tainic gând... ” ( Când primii fulgi... - 1978)

  În aceeaşi atmosferă hibernală, admirăm ,,mantia de gheaţă”, ,,zăpezi curate”, cu urme de paşi, fantasme din nu ştiu care vis... ( Iarna amintirilor - 1978), şi motivul bradului, atât de frecvent în folclorul românesc, amintindu-i poetului de fosta iubire, când tinerii se plimbau îmbrăţişaţi, focul dragostei topea zăpada, iubirea murea, iar brazii îndeplineau o funcţie funerară, dar şi una de renaştere, de speranţă :,,Şi vei găsi doi brazi micuţi, / Jucându-se c-un fir de iarbă…/ Din seva dragostei crescuţi / Şi din iubirea noastră oarbă…” ( Doar brazii... - 1974)

  Timpul universal este simbolizat de un şoricel, aflat în spaţiul intim, închis,

al unei cămăruţe de hotel, martor a unor scene erotice, în timp ce ronţăie

şindrila, degradează universul, privind curios, cu ochi atenţi la intimităţi, la

îmbrăţişările duioase, la evenimentele ce se derulează în ton de romanţă :

 ,,Dar cămăruţa de hotel / Pustie e acum.../  Vin alţi studenţi la şoricel, /

 Căci noi plecăm la drum... ” ( Şoricelul - 1979).

  Într-un alt poem, cu o structură de baladă, întâlnim cavalerul medieval, (legendarul cavaler rătăcitor), care îşi caută iubirea, iar povestea lui pare ciudată, ca şi moartea misterioasă, sau universul enigmatic :,,A fost odat-un cavaler / Plecat în pribegie, / Iar moartea lui e un mister / Şi nimenea n-o ştie… ”  ( Povestea unui cavaler - 1978).

  În altă parte, constatăm o compoziţie circulară, primele cuvinte din versurile primei strofe sunt reluate la începutul strofelor următoare, iar în final sunt reluate după acelaşi raţionament (iubirea, firul de iarbă, norii,

munţii), care îmbină armonios elementele uranice cu elementele telurice,

caracterizate prin dinamism (iarba saltă, norii spală, munţii se bat în creste), vocaţia ancestralului, lirismul elegant. ( Regăsire - 1977).

 Atras de chemările pădurii, poetul contemplă încântat ,,frunze calde”,

goliciunea, vuietul pădurii, mirajul iubirii, în timp ce speră ,,S- ajungă

undeva în neant ”, tulburat de o Noapte erotică : ,,În raza Lunii chipul ţi-l

zăream  / Plin de durere şi de muţumire…” Doru Melnic e un senzual care

descoperă  pofte şi dorinţi (Erotica), miresmele trupului gol (Supererotica),

ritualul împerecherii, focul dragostei, cu ,,flacăra lui sfântă”, ,,jucăuşă”,

neînţeleasă, care se pierde în pâlpâiri, se stinge, iar din cenuşă se

întrupează iubirea, precum pasărea Phoenix : ,,Iar fumul alb se-nalţă ca un

cânt, / Purtând cu el iubirea a două duhuri…”  ( Focul dragostei - 1975).

  În Ipostazele iubirii, poezie care dă şi titlul volumului, remarcăm iubirea carnală, plină de bucurie, pasiune, tulburare, fiind şi un elogiu adus coapselor şi iubirii emoţionale, ideale, ,,nemărginită în simţuri şi chemări”, care  anticipează finalul trist - despărţirea :,,Acum iubim doar pentru a iubi…/ Şi-aceasta ni se pare-o fericire…/ Iar totul va dura până-ntr-o zi, / Când va veni şi trista despărţire… ” ( Ipostazele iubirii - 1979)

  Doru Melnic are predispoziţie, pentru vizual şi reflexiv, poate şi datorită

talentului pentru pictură şi grafică, fiind un bun portretist.

  De fapt, Doru Melnic, va rămâne în sufletele multora ca o îmbinare reuşită

între poezie şi umor, între imaginile plastice din poezii şi picturile sale, între

preocupările zilnice de inginer proiectant şi limbajul tehnic din unele versuri,

între primele idile nevinovate şi analiza psihologică aprofundată a evoluţiei

unei iubiri, între ironie şi cruzimea adevărului : despărţirea inevitabilă prin

moarte...

  Treptele iubirii pe care le parcurgem în scurta noastră existenţă, se

 regăsesc fără tăgadă în ,,Ipostazele iubirii”...

 Doru MELNIC,  Ipostazele iubirii, Editura ,,Amurg sentimental”,  Bucureşti, 2010.

                                                                           George  BĂDĂRĂU