Doru Melnic - Ipostazele iubirii

   Doru Melnic, autor de texte umoristice, pe teme erotice, impresiona în urmă cu peste treizeci de ani, generaţiile de studenţi, care umpleau sala de spectacol de la Casa de Cultură a Tineretului şi Sudenţilor  din Iaşi.

   Era aplaudat la scenă deschisă, pentru ingeniozitatea lui de îmbina limbajul ştiinţific, limbajul colocvial, cu cel literar, pentru prezenţa scenică, spontaneitatea, amabilitatea, felul cu totul special de a se face ,,plăcut”...

  În dialog cu Sala, atrăgea atenţia prin calităţi actoriceşti, lirice în manieră tradiţionalistă, muzicale, (şi aşa cum am aflat mai târziu, plastice, fiind autor a numeroase portrete...) Organiza spectacole ,,cu priză la public”, intervieva, conducea un cenaclu, numit nu întâmplător ,,MOLDAVIA”, unde era ,,răsfăţat cu aplauze furtunoase”, zâmbea mai tot timpul cu înţelepciune, receptiv la nou şi la umor, inofensiv la ironiile maliţioase...

  El este Doru Melnic : un om de talie mijlocie, cu un surâs şăgalnic, pe care îl întâlnesc, din când în când, într-o staţie de autobuz din Copou, aprinzându-şi o ţigară, la loc de popas în lungul drum lung spre ,,slujbă”... Într-o zi mi-a oferit un volum, care cuprindea poeziile de altădată de la cenaclu ,,MOLDAVIA” şi alte câteva, reliefând ipostezele iubirii, aşteptările misterioase, reveriile, speranţele, dezamăgirile, transfigurate în ,,jargon studențesc”...

  Despre un asemenea personaj, adorat de boema Iaşului de odinioară, îmi place să scriu...

  Tulburat de relativitatea existenţei, poetul încearcă să contemple în mediu acvatic, pustietetea sufletului, devenirea materială şi spirituală, o lume incomodă şi malefică, dar schimbarea perspectivei (ochii iubitei), îl umanizează, îi asigură o serie de certitudini şi o predispoziţie pentru filosofare despre ,,esenţa vieţii”, surprinsă într-o tonalitate tristă: ,,M-am privit într-un lac şi n-am văzut nimic.../ Sufletul meu era gol şi nu se vedea.../ Am crezut că nu exist sau că sunt prea mic, / Pentru a supravieţui într-o lume rea.../ Cînd m-am privit în ochii tăi, mi-am văzut ochii.../ Şi am simţit că am o inimă şi că exist, / Că am găsit încet esenţa vieţii / Şi-am început ca să trăiesc, dar eram trist... ”(Geneză 1974)

  Răbufniri sentimentale, combustii interioare în linia lui Petrarca şi Conachi, aspiraţie spre puritate în esenţă umilă, ,,suflet pierdut”, visuri, iluzii, ,,idei umanitare”, jălanii înfocate, în regăsirea de sine : ,,Încerc cu neputinţă / Să am ce nimeni n-are : / O dragoste eternă / Şi pură în esenţă…/ Idee ce-mi consternă / Umila-mi existenţă…” (Cine sunt eu ? 1974)

  În încercarea de a defini iubirea, poetul descoperă un sentiment intraductibil, o,,durere ascunsă”, un,,vis feeric”, imposibilitatea comunicării, frământarea, interogaţia, focul  ca element fundamental la baza lumii (,,foc nestins”, ,,vatra inimii”), ardere sentimentală mocnită :,,Iubirea e focul nestins, care arde, / În vatra inimii îndrăgostite / Şi care-l frământă şi care îl roade, / Pe cel ce n-o poate rosti în cuvinte...” (Ce e iubirea ? 1975)

  Sinceritatea, adevărul, minciuna, ar putea distruge iubirea, într-o avalanşă de argumente, pândită la fiecare pas de risc, de neînţeles, de o mare dezordine, dar şi de consiliere :,,Căci, de eşti sincer, rişti să pierzi ades, / Iubirea ce ai vrut-o cât mai pură, / Şi-atunci tu ai să pari de ne’nţeles, / Un cosmos fără de structură... ” (Sfat pentru îndrăgostiţi 1975)

  Mai întotdeauna, iubirea devine o măsură în legea firii, jurămintele sunt făcute cu uşurinţă, raţiunea e obscură, unităţile de orice fel sunt tolerate, numai ,,căldura din priviri” şi legătura cu miracolul Creaţiei Divine, devine din ce în ce mai evidentă :,,Splendoarea tainică şi adevărată, / A dragostei ce-n suflet  a-ncolţit / Şi care demonstrează totodată / Că omu-a fost creat spre-a fi iubit...”  (Unitatea de măsură a iubirii 1975)

  În jocul umbrelor, desluşim revenirea la pasiuni, iubirea ideală, existenţa banală : ,,Minţim spre-a excita simţirea, / Din lenevia-i prea lejeră” (Minciunile iubirii 1979), dar şi în Teoria sărutului , materializarea iubirii, simţită ca o muşcătură pe gură, dominată de o patimă dură, ruptă parcă dintr-un spectacol improvizat, în faţa cantinelor sau căminelor studenţeşti : ,,Unii sărută dând frumos spectacol, / În faţă la cantină sau cămin, / Să vadă toţi studenţii-acest miracol, / Că ei trăiesc iubirea lor din plin…”(Teoria sărutului 1975)

  Această rezonanţă erotică evidenţiază absenţa unui loc pentru un sărut (la nivelul anilor  ’74-’75), în Cartierul Studenţesc ,,Tudor  Vladimirescu”, cu aleile şi parcurile ,,modeste”, unde nu se putea nici un sărut fugar, în lipsa copacilor (care ar fi camuflat idila), dar în prezenţa pe de altă parte, a câinilor vagabonzi (singurii martori inocenţi la desfăşurarea momentelor ,,romantice”). La cinema studenţii erau ,,concuraţi” de cuplurile celebre de pe ecrane :,,La cinema nu poţi să te săruţi, / Că se sărută cei de pe ecrane…/ Şi-apoi în spate spectatori mai mulţi, / Încep s-arunce-n tine cu bomboane…” (Răspuns la teoria sărutului 1975)

  Şi în cele din urmă, intimitatea se depersonalizează, undeva într-un ungher ascuns într-o cameră de bloc : ,,Găseşti şi tu o cameră-ntr-un bloc,  Şi nu mai ştie nimenea de tine…”  (Răspuns la teoria sărutului).

  În alte poeme, Doru Melnic evidenţiază raportul bărbat-femeie, în termeni ştiinţifico-tehnici, la modă în folclorul studenţesc, pentru alienarea sinelui, într-o societate industrializată... Lumea sentimentelor se materializează, tânărul se înstrăinează de sine însuşi, devenind un mecanism, iar dragostea era înţeleasă la dimensiuni inginereşti, măsurată ştinţific; un univers obosit, degradant, exprimat în formule tehnice, (care-l măcina pe poet, care trăgea un semnal de alarmă!) :,,M-ai refulat un an de zile…/ Şi m-ai ştanţat şi matriţat, / Că nu mai ştiu ce e cu mine, / Că parc-aş fi un laminat…/ Flambează inima în mine, / Topindu-se de dragul tău.../ Şi simt că am fontă prin vine, / Ce curge-acum din cubilou... ”(Declaraţia unui mecanic 1976)

  Unele texte din acest volum, au fost recitate pe scenă, de autor, altele au fost puse pe muzică (,,Doar brazii...”, ,,Balada studentului grăbit”), parodiate, având o circulaţie mai mult orală, între care şi ,,Declaraţia unui constructor”, amestec de jargon profesional, cu resentimente dulcege, iubirea fiind luată în răspăr, în timp ce universul intim se sufocă de atâtea materiale de construcţii. Dacă în mitul estetic ,,Mânăstirea Argeşului”, iubirea stă la temelia unui edificiu grandios, aici emoţiile şi sentimentele se risipesc în uneltele de pe şantier... Intenţia mitică ,,iubirii să-i pun temelie”, este marcată de lipsuri :,,că n-am mortar şi nici mistrie”, ,,schele de lemn”, dar în speranţă că va finisa şi va atinge a ei ,,piloni”, constructorul se apucă de treabă :,,Şi curte-ţi fac din fier-beton, / Ca să-mi arunci doar o privire, / Căci voi căra în tomberon, / Tot materialul de iubire...”(Declaraţia unui constructor 1976)

  Văzându-şi iubirea ca o întrupare divină, ca o oază în pustiu, poetul aduce în prim-plan o recuzită romantică având şi elemente parnasiene, cu mineralizări (ochii revarsă nestemate) şi surâs cromatic : zâmbetul ,,e-un vârtej de culori”, într-o adresare la muză, căreia îi mărturiseşte dragostea eternă, în antiteză cu arta efemeră : ,,Căci eşti a mea muză, din zorii de zi, / Iar eu doar un glas care spune: / Căci versu-ntr-o zi s-ar putea să îl pierzi / Dar dragostea nu va apune…” ( Interferenţe 1978).

   Are loc o revelaţie erotică, în ritmuri eminesciene despre fiorul iubirii, începutul vieţii de cuplu în cadrele unui onirism sentimental, ideea permanenţei sugerată de antonimia temporală :,,Pe tine te văd printre visuri / Şi visu-l visez când sunt treaz, / În inimă eşti de-a pururi / Iubita de ieri şi de azi…”( Veneraţie - 1979).

   Melancolia unei toamne simboliste, cu sentimente degradate de stihii, neclarităţi, confuzii surprinzătoare, aduce gânduri învălmăşite cu iubiri zbuciumate, în acord cu atmosferă ploioasă, în Toamna despărţirilor :,,S-a ofilit iubirea în toamna siderală, / În inimi ruginite de vânturi şi de ploi, / Şi-n vălmăşag de gânduri, mă-ntreb de-a fost banală, / Iubirea zbuciumată trăită de noi doi…” ( Toamna despărţirilor - 1978)

  Un simbolism bacovian identificăm într-un alt poem, cu note de mister,

,,croncănituri neînţelese”, ciori care par ,,ţipăt de îndrăgostit”, disperare,

doliu,  în tonul grav al unui marş funebru, acum când iubirile sunt  moarte şi

întinderea pustie, întunecoasă :,,Vin ciorile îndoliate / Ca ciocli la un marş

funebru, / Conduc iubirile ce-s moarte, / Pe drumul lor pustiu şi negru…”

 ( Vin ciorile - 1979)

  Alternanţa unităţilor temporale (ieri – azi – mâine), este la fel de

fascinantă ca şi antiteza : ,,Ieri, zâmbetul tău de gheaţă”...Azi este ignorat

,,ca şi fumul de ţigară...” ( Zâmbete - 1976) sau cu trimiterea la cubismul lui

Picasso, prin multiplicarea punctelor de vedere, la nivel erotic, în vers alb, caracterizat prin mare simplitate şi lipsa figurilor de stil  ( Puncte contra punct – 1976). Altădată, poetul sugerează viaţa banală, tristă, plicticoasă, stupidă, cu zile pustii, în plină senectute, semnificată de o falsă ninsoare, când numai iubirea ne umple sufletul de frumuseţe :,,Când primii fulgi m-au înălbit la tâmple, / Ştiam că-mbătrânisem aşteptând, / Iubirea care sufletul mi-l umple, / De frumuseţi, pentru un tainic gând... ” ( Când primii fulgi... - 1978)

  În aceeaşi atmosferă hibernală, admirăm ,,mantia de gheaţă”, ,,zăpezi curate”, cu urme de paşi, fantasme din nu ştiu care vis... ( Iarna amintirilor - 1978), şi motivul bradului, atât de frecvent în folclorul românesc, amintindu-i poetului de fosta iubire, când tinerii se plimbau îmbrăţişaţi, focul dragostei topea zăpada, iubirea murea, iar brazii îndeplineau o funcţie funerară, dar şi una de renaştere, de speranţă :,,Şi vei găsi doi brazi micuţi, / Jucându-se c-un fir de iarbă…/ Din seva dragostei crescuţi / Şi din iubirea noastră oarbă…” ( Doar brazii... - 1974)

  Timpul universal este simbolizat de un şoricel, aflat în spaţiul intim, închis,

al unei cămăruţe de hotel, martor a unor scene erotice, în timp ce ronţăie

şindrila, degradează universul, privind curios, cu ochi atenţi la intimităţi, la

îmbrăţişările duioase, la evenimentele ce se derulează în ton de romanţă :

 ,,Dar cămăruţa de hotel / Pustie e acum.../  Vin alţi studenţi la şoricel, /

 Căci noi plecăm la drum... ” ( Şoricelul - 1979).

  Într-un alt poem, cu o structură de baladă, întâlnim cavalerul medieval, (legendarul cavaler rătăcitor), care îşi caută iubirea, iar povestea lui pare ciudată, ca şi moartea misterioasă, sau universul enigmatic :,,A fost odat-un cavaler / Plecat în pribegie, / Iar moartea lui e un mister / Şi nimenea n-o ştie… ”  ( Povestea unui cavaler - 1978).

  În altă parte, constatăm o compoziţie circulară, primele cuvinte din versurile primei strofe sunt reluate la începutul strofelor următoare, iar în final sunt reluate după acelaşi raţionament (iubirea, firul de iarbă, norii,

munţii), care îmbină armonios elementele uranice cu elementele telurice,

caracterizate prin dinamism (iarba saltă, norii spală, munţii se bat în creste), vocaţia ancestralului, lirismul elegant. ( Regăsire - 1977).

 Atras de chemările pădurii, poetul contemplă încântat ,,frunze calde”,

goliciunea, vuietul pădurii, mirajul iubirii, în timp ce speră ,,S- ajungă

undeva în neant ”, tulburat de o Noapte erotică : ,,În raza Lunii chipul ţi-l

zăream  / Plin de durere şi de muţumire…” Doru Melnic e un senzual care

descoperă  pofte şi dorinţi (Erotica), miresmele trupului gol (Supererotica),

ritualul împerecherii, focul dragostei, cu ,,flacăra lui sfântă”, ,,jucăuşă”,

neînţeleasă, care se pierde în pâlpâiri, se stinge, iar din cenuşă se

întrupează iubirea, precum pasărea Phoenix : ,,Iar fumul alb se-nalţă ca un

cânt, / Purtând cu el iubirea a două duhuri…”  ( Focul dragostei - 1975).

  În Ipostazele iubirii, poezie care dă şi titlul volumului, remarcăm iubirea carnală, plină de bucurie, pasiune, tulburare, fiind şi un elogiu adus coapselor şi iubirii emoţionale, ideale, ,,nemărginită în simţuri şi chemări”, care  anticipează finalul trist - despărţirea :,,Acum iubim doar pentru a iubi…/ Şi-aceasta ni se pare-o fericire…/ Iar totul va dura până-ntr-o zi, / Când va veni şi trista despărţire… ” ( Ipostazele iubirii - 1979)

  Doru Melnic are predispoziţie, pentru vizual şi reflexiv, poate şi datorită

talentului pentru pictură şi grafică, fiind un bun portretist.

  De fapt, Doru Melnic, va rămâne în sufletele multora ca o îmbinare reuşită

între poezie şi umor, între imaginile plastice din poezii şi picturile sale, între

preocupările zilnice de inginer proiectant şi limbajul tehnic din unele versuri,

între primele idile nevinovate şi analiza psihologică aprofundată a evoluţiei

unei iubiri, între ironie şi cruzimea adevărului : despărţirea inevitabilă prin

moarte...

  Treptele iubirii pe care le parcurgem în scurta noastră existenţă, se

 regăsesc fără tăgadă în ,,Ipostazele iubirii”...

 Doru MELNIC,  Ipostazele iubirii, Editura ,,Amurg sentimental”,  Bucureşti, 2010.

                                                                           George  BĂDĂRĂU

        

Poezia naturii la Bunin și Esenin

Alexandru G. Şerban selectează şi traduce poezii din creaţia lui Bunin şi Esenin ( poezia naturii ), propunând cititorilor noi versiuni, pe care le prezintă sintetic în articole de 9 – 10 pagini. Într-o prefaţă densă, la obiect, Marina Vraciu se referă la specificul naturii ruse, la poetizarea întinderii sale, la dezordinea naturii care pune stăpânire pe ordinea culturii şi face trimitere la Puşkin, Lermontov, Bunin şi Esenin. I. A. Bunin este unul dintre cei mai buni poeţi-peisagişti, la care prezenţa umană este evacuată din natura ameninţătoare, tulburătoare, stârnind anxietatea, în timp ce poetul trăieşte singurătatea omului în mijocul naturii şi singurătatea naturii fără om. În opera lui Esenin, natura este un element atotcuprinzător, eroul liric fiind legat de natură congenital, într-o Rusie viu colorată şi răsunătoare. Fenomenele naturii apar pictural, în comparaţii zoomorfe şi antropomorfe, mesteacănul devenind arborele-simbol al Rusiei, între natură şi civilizaţia „cuceritoare” se stabilesc raporturi dificile, peisaje fantastice se intersectează cu cele cosmice.
Atras de sensibilitatea lui Ivan Bunin, Al. G. Şerban observă natura ca forţă binefăcătoare: bucurie, înţelepciune, frumuseţe, receptarea integralităţii Lumii, culori, tăceri, parfumuri ale nopţii, dragostea pentru pământurile natale. Natura în opera lui Bunin nu este una artificială, inventată, ci unica autentică, reală, multicoloră, cu stoluri de păsări, stepă adâncă şi pustie. În creaţia sa, poetul exprimă sentimente şi trăiri profunde, melancolia, sentimentul apropierii morţii ( Dimineaţa nu vine încă ), nostalgia, regretul ( Singurătate ), toamna şi iarna devin simboluri ale pierderii iubirii. În Ultimul bondar, tristeţea reprezintă o stare apăsătoare, permanentă, iar mica vietate este purtată de colo-colo de vântul solitar, zumzetul semnifică fericirea supremă, zborul înseamnă ascensiune către planul superior, cosmic. Seară aduce în prim-plan elementele naturale care asigură fericirea: grădina, cerul curat, ţinutul alb, norişorul lucitor, exprimate de caracterul pictural al limbajului.
Poezia de început a lui Esenin aminteşte prin limbaj, structură, stare de spirit de poezie populară şi Alexandru G. Şerban evidenţiază lumea de basm a copilăriei, munca, sărbătoarea, credinţa, tabloul casei, curtea părintească, modul de viaţă patriarhal, cu mulţimea de sunete, zgomote, culori specifice. O poezie interesantă este În bojdeucă.
Îndrăgostit de câmpii şi păduri, Esenin şi-a apropiat natura, care cuprinde alte elemente: Soarele, Cerul, Luna, Stelele, Apusul, Furtuni, Crânguri. Traducătorul constată că în poezia lui Esenin, culorile par a fi preluate din iconografia ortodoxă rusească: albastrul, zmeuriul, auriul. Într-un spaţiu existenţial obişnuit: râul, câmpia, satul, curtea, casa, copacii devin animale domestice ori sălbatice: boii ascultă cornul păstorului căzuţi pe gânduri, vaca scarmănă tristeţea din paie. Multe elemente pot fi extrase din Cântec despre un câine . Îndrăgind satul tradiţional, Esenin îşi va da seama de devastarea, de pustiirea Rusiei albastre , îşi va exprima ura împotriva cailor de fier, împotriva oraşului.
În articolul său despre Esenin, Alexandru G. Şerban reliefează natura ca un organism unic, un întreg univers, cu stepa rusească şi cu mesteacănul care reprezintă un simbol al naţiunii, al rusului puternic, aspru, ascunzându-şi sensibilitatea în cântece melancolice. Coaja mesteacănului aminteşte de puritatea zăpezilor din stepa rusească şi alină sufletele oamenilor.
În poezia Mesteacănul ( sensibilitate, blândeţe ), copacul pare un axis mundi între Cer şi Pământ, tinzând spre absolut, în vreme ce sufletul poetic se contopeşte cu spiritul naturii. În creaţia Pe fereastră – Luna, motivul poetic al lunii sugerează un spaţiu intim; în Negrăită albăstrime, fragilă apare obsesia morţii, tonalitatea funebră, unde „albăstrimea” este simbolul infinitului, al lumii perfecte, al speranţelor eului liric.
Doar Natura îşi păstrează frumuseţea suavă „lăcaşul pădurii domoale”; clopoţelul oferă o sugestie auditivă a vieţii, destinul este monoton, apăsător, ameninţând spiritul pur al creatorului. În final, Alexandru G. Şerban subliniază: Esenin nu este numai utimul poet al satului rusesc, ci şi poetul satului cosmic...

George Bădărău

N.Busuioc - Între sensibilitate şi rigoare

N. Busuioc face o introducere amplă în arta şi ştiinţa lecturii, convins că lectura continuă să fie una din valorile pozitive ale vieţii noastre, o artă şi în acelaşi timp o ştiinţă, care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea. În actul de intercondiţionare scriitor/ cititor sunt relevate limbajul şi valoarea scriiturii, diversitatea textelor (texte de lectură şi texte de desfătare, Roland Barthes), care se schimbă de la un cititor la altul.
Urmărind repere importante din cultura universală, autorul încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la o serie de probleme, cum ar fi: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? şi intră tot mai adânc în labirintul text-citit, cuprins de uimiri, întrebări, în timp ce textul devine subiect în sine şi pentru sine.
Cartea rămâne deschisă spre infinit, oferă cititorului o lectură inedită, continuă, repetată, imprevizibilă, descoperitoare, devine vie şi prin scriitura dinamică acţionează în favoarea cititorului. În sub-capitolul Literatura ca voce a lecturii, N. Busuioc apelează la cunoştinţele de teoria lecturii şi observă orientarea criticului spre sociocritică, psihocritică, semiotică, naratologie, spre lecturi performante, cooperante, evaluative şi îşi modelează un limbaj simbolic. Cartea ca instrument de cultură, de cunoaştere este un partener permanent cititorului, invitându-l să descopere într-un sistem de relaţii, codul propus de scriitor, fapte concrete pentru interese concrete, gradele diferite de înţelegere profundă la nivel de text, pre-text, sub-text, metatext, structuri deschise şi închise, raporturi între personaje şi obiecte, între creator şi operă, între creator şi cititor. În funcţie de preferinţele şi interesele culturale, un bun cititor va face o lectură plurală, nu doar una psihanalitică, tematistă, structuralistă, se va înstrăina temporar, în timpul lecturii, care îi înlesneşte cunoaşterea şi autoevaluarea: „Sensul unui poem, ca şi cel al unui obiect este treaba cititorului“ (Paul Valery).
Parodiind textul biblic, autorul acestui eseu îşi imaginează că la început au fost „scrierile“, lectura s-a făcut în grup sub supravegherea iniţiaţilor, care puneau un accent deosebit pe interpretarea cuvântului scris, iar mai târziu, inventarea tiparului („cea mai strălucită născocire a creierului omenesc“, Victor Hugo) a înlesnit foarte mult actul lecturii.
Cărţile se afirmă prin ele însele, se lansează într-o căutare dramatică a timpului pierdut, oferă cititorului o şansă salvatoare prin refugiul în lectură (aventură şi cultură), desigur o aventură intelectuală, ştiind că spiritul nostru suferă metamorfoze, se întreabă, se tulbură, coboară în vis, în timp ce opera valoroasă intră în veşnicie.
În procesul decodării textului, cititorul atras de focul sacru al artei este înarmat cu preconcepţii, informaţii anterioare, are un anume nivel cultural, ştiind că lectura îl va conduce, prin acumulare culturală continuă şi esenţială spre acel „sentiment universal“. De aici ideea că omul există ca subiect creator şi receptor numai prin cultură.
Un alt capitol are în prim-plan Psihopedagogia lecturii. Analizând joncţiunea lumii culturale cu lumea individuală, N. Busuioc constată, împreună cu alţi teoreticieni, existenţa unor elemente psihosociale şi psihopedagogice, care relevă normele sociale ale grupului, un anumit tip de gândire (în tradiţii, obiceiuri, tradiţii comune), un anumit fel de a înţelege, percepe şi analiza lumea. Doar prin lectură cartea se transformă într-un mesaj uman, mai ales „cartea de căpătîi“ (Isaac Disraelli, în Curiozităţi ale literaturii) şi putem vorbi de educaţia prin lectură. Mircea Eliade recomandă anumite cărţi pentru ca „lectura să-şi regăsească funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între om şi cosmos...“
Prin lectură, cititorul poate năzui spre un ideal, spre viaţă adevărată, marcată de gândire şi reflecţie, atât timp cât scriitorul crede în introspecţie, dorind să se cunoască pe sine (Marcel Raymond), iar cititorul intră în comuniune cu sentimentul care-i invadează fiinţa. Chiar şi acum, când asistăm la o degradare culturală a individului, la instalarea subculturii în forme variate, mai sunt cititori serioşi, mai sunt cercetători din domeniul psihopedagogiei lecturii care descoperă texte expresive şi actuale.
În urma lecturilor, omul biologic devine om spiritual, prilej deosebit pentru eseistul ieşean de a face trimitere la cartea lui Mihai Cimpoi, Grigore Vieru – poetul arhetipurilor, un comentariu strălucit din care reţinem: sensuri mitice şi în relaţia cu femeia-iubită şi femeia-mamă; Grigore Vieru este un liric profund al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic şi al originilor; valorificarea abisului ontologic; viaţa este înfăţişată extatic, în simplitatea şi complexitatea ei, iar moartea ca pe o stare de calm mioritic; misticul se regăseşte în experienţa sufletească trăită sub semnul extazului; atitudinea ritualică faţă de divinitate este exprimată în dimensiunile noastre ortodoxe.
În capitolul Lectura ca artă, autorul vede în cititor o fiinţă a sensibilului, de fiecare dată diferită, dependent de funcţia estetică a lecturii, pornind de la izvoarele de informare, de la interpretarea intelectual-spirituală, înzestrat cu calitatea de a şti să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Lectorul îşi formează stilul de a gândi, de a judeca, de a reprezenta atitudini, convingeri, de a reface pe cont propriu un sistem de valori, nefiind indiferent la frumuseţea stilistică. El descoperă cu uimire sublimul într-o carte, impresionat de frumuseţe, demnitate şi nobleţe, de privirile plurale asupra unei lumi de complementarităţi dar şi de contradicţii.
Stabilind o relaţie: literatură-scriitor-cititor, unii teoreticieni au aprobat opera literară cu metodele esteticii sociologice, între care şi Robert Escarpit, în Sociologia literaturii. De astă dată lectura este înţeleasă ca ştiinţă, literatura având o dimensiune socială şi culturală, după dezvoltarea industriei de carte. O nouă viziune asupra textelor adânceşte înţelegerea operelor literare, a literaturii ca artă a cuvântului, prin intuiţie, fantezie, mituri, tradiţii, simboluri, valori, printr-o definire a literaturii dinspre gândirea comparată.
Scriitorul dispune de capacitatea de autoexprimare, are mistica cuvântului tipărit, încearcă să-şi ordoneze ideile şi faptele într-o formulă mai adecvată decât realitatea, comunică expresiv cunoaşterea prin scriitură. La celălalt pol, cititorul este un „consumator“ influenţat de gust, cu o motivaţie afectivă sau intelectuală, care renunţă la relaţiile lui individuale cu universul său obişnuit şi caută adevărul.
Roland Barthes atrage atenţia asupra unei posibile lecturi ştiinţifice, Goethe consideră un text important în relaţiile lui de intertextualitate, un text care utilizează cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În epoca modernă, ştiinţa lecturii înlocuieşte imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Cititorul îşi va alege metoda în funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.).
Mai întotdeauna, simbolul cărţii este reprezentat de spaţiul cultural, cartea devine o probă materială, analiza textului vizează plăcerea textului şi treptat se conturează voinţa de lectură, disciplinată, temeinică, reflexivă, până la uitarea de sine.
În timpul lecturii ne raportăm la experienţele şi trăirile noastre, încercăm să pătrundem sensul lecturii, raţiunea de a fi a textului, măreţia spiritului uman, multitudinea eroilor, în special eului cultural.
Capitolul Literatura ca etică, are şi informaţii despre etica scrisului şi etica lecturii, însuşi actul lecturii fiind o reacţie la o necesitate, prin care cititorul este influenţat. Etica lecturii este o consecinţă a eticii scrisului, care depinde uneori de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului şi reprezintă reflecţia morală la care ajunge cititorul. Elementele de morală se regăsesc în viaţa cotidiană, în realităţile naturale, în banalitatea existenţei umane; unele principii de ordin etic, aflate în lectură, sunt valorificate în viaţa cotidiană.
N. Busuioc a preluat şi a valorificat cele trei priviri asupra lumii: apolinică, cea a raţiunii, obiectivării şi ştiinţei; dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii; hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi provocare a calităţilor fiinţei umane (V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic).
Capitolul Lectura ca problemă vizează, în special lectura plurală, pătrunzătoare, riguroasă, dar şi lectura cerebrală care duce la drama cuvântului, atunci când cititorul fuge de ambiguitatea speculaţiilor filosofice şi sofisticate. Analizând lectura publică pe o perioadă de timp, deducem profilul spiritual al generaţiei, tipologia textelor literare, preferinţele şi influenţele beletristice, cu atât mai mult cu cât problematica lecturii trebuie asumată şi din perspectiva interdisciplinarităţii (psihologie, sociologie, critică literară). Interpretarea se leagă de înţelegerea textului literar, înţelegere care nu exclude relativizarea unor puncte de vedere. Citind mult îţi dai seama că ştii foarte puţin şi trăieşti un sentiment apăsător, paradoxal, deşi cărţile desfată sufletul, întăresc mintea, într-o lectură plurală, pătrunzătoare, consistentă.
Eseistul a scris câteva pagini memorabile referitoare la filosofia lecturii, analiza metafizică, conceptul filosofic al lecturii, utopie şi echivocuri. Cultura şi lectura sunt procese istorice din care omul înţelege că nu trebuie să renunţe la educaţie, la împlinirea naturii umane, acestea reprezintă o sumă a operelor, a configuraţiilor unor dorinţe posibile.
În timp ce unele cărţi rămân actuale, altele nu mai corespund preferinţelor, din cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii. Un cititor se recunoaşte într-un personaj de roman, alături de care trăieşte senzaţii, sentimente, pasiuni, impresii, convingeri; memoria lui conservă totul, dar această sumă de experienţe îşi are limitele sale. Identificăm legături directe şi indirecte între memorie şi unele genuri literare precum memorii, memorialistică, memorial, jurnal. Memorialistica se află la confluenţa cu istoria.
Între critica literară şi lectură se stabileşte o relaţie interdisciplinară, critica literară ajutând-l pe cititor să deosebească operele valoroase de celelalte la care se adună acribia filologică, dimensiunea polemică, luciditatea. Lectura este un act al voinţei, în care cititorul îşi impune singur principiile necesare, susţinut şi de dorinţa de a citi, conştient de relaţia interdisciplinară: lectură, informare, comunicare.
N. Busuioc s-a referit la funcţiile cărţii şi la principiile lecturii, a invocat direct şi indirect sociologi şi teoreticieni, dovedind că este un bun cititor, care oscilează între sensibilitate şi rigoare, şi totodată un eseist serios.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Constantin Arcu - Cocteil în cranii mici

Constantin Arcu înfăţişează în romanul Cocteil în cranii mici secvenţe din societatea românească postrevoluţionară, surprinse la intersectarea mai multor universuri : social, ficţional, erotic, ocult, cultural. În frazele sale, de oarecare adâncime şi echilibru, desluşim aptitudinile unui psiholog, reporter, magistrat, om de lume şi ale unui scriitor stăpân pe mijloacele de exprimare.
Rând pe rând secvenţele narative se organizează în topoi. Primul topos ( Tribunalul ) aduce în prim –plan magistraţii, un fel de oameni- marionetă, înconjuraţi de dosare, obligaţi să participe la şedinţe plicticoase, unde doamna judecător Colan, influenţată de murfologie constată : ’’ Aşa-i la noi, când un lucru merge bine, numaidecât vrem să-l schimbăm’’, prezidentul avea abilitate pisicească, magistraţii se îmbulzeau spre ieşire. În această atmosferă monotonă se iveşte Delia, transferată recent în instanţă, care va avea partener de complet pe domnul F., nume redus la iniţială ca în proza lui Kakfa, de altfel individ cu personalitate comună. Singurele ieşiri din amorţeală sunt provocate de ameninţările cu bombă, alarmă falsă, asigurându-le tuturor o pauză plăcută.
Un alt topos ( Strada ) prezintă un cerşetor în dialog cu un magistrat, pe un ton familiar, cu afecţiune, condescendenţă : ’’ - Trăiască onorata instanţă! ’’, ’’ - Salut Chirică! ’’
Cerşetorul făcea parte dintr-o frăţie, care aduna bani mari, era mână în mână cu poliţia şi persifla trecătorul naiv, după ce primea moneda; în loc de ’’ bog-da-proste’’ murmura: ’’bă-da-prost-e!’’. O adunătură de escroci, parveniţi, făcându-şi loc într-o lume coruptă unde, dacă intri în conflict cu cerşetorul, vin mafioţii şi te’’ umflă’’ iar poliţiştii te arestează.
Toposul ( Localul, terasa) înfăţişează o lume pestriţă: muncitorii îmbrăcaţi în salopete murdare de var, magistraţii, profitorii revoluţiei, ariviştii, îmbogăţiţi peste noapte, ziaristul Emanoil Danciu, cunoscut sub numele Trakl, teribilist, lovit cu tava în cap de o chelneriţă după ce acesta îi băgase mâna sub fustă; un episod memorabil cu avansuri, care se reduc la un monolog pe tema sexualităţii şi fac din Danciu un personaj ridicol. Unul dintre ’’ ciocoii noi’’, Emil Mancaş, fals revoluţionar, reprezintă răsturnarea de valori în ţara noastră, parvenitul care ştie să scoată bani din orice, până şi dintr-o crescătorie de porci, fără instalaţie de epurare.
Ultimul topos (Acasă la F.) reliefează conflictul dintre F. şi soţia acestuia, presimţind un declin sentimental.
În universul ficţional există o lume secretă, a dosarelor care ascund numeroase destine; oameni-fantomă, anonimi , ’’existenţe’’ împinse dintr-o parte în alta a biroului sau de pe un birou pe altul; dosare purtate sub braţ, în genţi mari, răsfoite cu indiferenţă, amânate, reduse uneori la infracţiunea de ’’jafuri’’, oameni vinovaţi sau nevinovaţi, existenţe sufocate în spaţiul interior al tribunalului, piesele unui mecanism legislativ, în care oamenii şi-au pierdut încrederea, acum când corupţia a atins un nivel foarte înalt.
Universul ocult este întreţinut de stări de tensiune. Tribunalul, fostă închisoare comunistă, a devenit un fel de casă a diavolului, bântuită de fantome, cu semne materiale (zugravii înlocuiesc tencuiala ca să înlăture spiritele) şi semne spirituale (preoţii încearcă prin slujbele lor să înlăture demonii).
În universul cultural se perindă câteva figuri cu o evoluţie interesantă. Jurnalistul Emanoil Danciu trage sforile, inventează, dezinformeză, profită, anticipă intrările şi ieşirile sale din scenă, ca reporter de război (Transnistria, Irak). Naratorul la persoana I are 33 de ani (cifră cu semnificaţie biblică) şi renunţă la avocatură pentru o carieră universitară ştearsă, într-un mediu unde se vorbea numai despre pile şi note vândute.
Într-o bună zi apare în urbe Camelia Viola – Manu, poetesă, om de cultură, aducând cu ea semnele superiorităţii, în timp ce în local oamenii conversează şi răsfoiesc o revistă de drept, coordonată de Cosmin Anca, iar alţii comunică entuziasmaţi în epoca internetului, folosind calculatoarele. O franţuzoaică, îndeplinind rolul omului bun la toate, ştie să profite de evoluţia societăţii moderne.
Universul erotic iese în evidenţă atât prin întindere cât şi prin adâncime şi este prefaţat de metafora guguştiucilor din incipit, care anunţă o viitoare idilă ( F. şi Delia ). Portretul Deliei sugerează încă de la început un personaj malefic, având o ’’claie de păr mov ’’, metaforă cromatică asociată irisului şi implicit morţii, încât încăperea Tribunalului împrumută ceva din atmosfera unui cavou. E o femeie tulburătoare prin ’’ magnetismul ochilor’’, dar şi prin fizionomia trimiţând la o fiinţă răutăcioasă ’’ figură rotundă, nas ascuţit ’’, care emană senzualitate şi discursul ei capătă, nu o dată, iz erotic. Delia manifestă entuziasm faţă de meserie şi uneori îşi justifică reacţiile din această perspectivă: ’’ nu-mi plac pipăielile, nu avem timp de îmbrăţişări, vezi câte jafuri avem de discutat, arată spre dosare ’’. Fiind o femeie cu experienţă ştie să-şi tortureze, în plan sentimental, victimele: ’’pe bărbat îl înnebuneşti prin ceea ce-i ascunzi, nu prin ceea ce-i oferi’’.Este şi ea un personaj enigmatic, debordând de senzualitate, misterioasă, dar spre deosebire de eroina lui G. Călinescu, Otilia, aceasta pare a fi raţională, calculată până în vârful degetelor, atrasă de mirajul unei căsătorii de convenienţă, cu un final tragic, imprevizibil.
Pe de altă parte, F. trăieşte drama omului matur, ajuns la vârsta critică, răscolit de ceea ce soţia sa nu putea să-i mai ofere; trăieşte intens iubirea neîmplinită, mai ales la nunta Deliei, când suferinţa ia forma unui geamăt sinistru şi are impresia că ospătarul toarnă cocteil în cranii mici. E o secvenţă naturalistă, cu un rol semnificativ în destinul sinuos al eroului, subliniind încă o dată faptul că dragostea nu are vârstă.


Constantin Arcu, Cocteil în cranii mici, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.

Andrei Patraş - Basm

Având ca punct de plecare folclorul, Andrei Patraş poetizează în maniera-i caracteristică, pe tema geniului, împrumutată din romantismul german. Poate , nu întâmplător , poetul apelează la o grafică în tonuri fantastice şi la caractere gotice pentru a sugera o anumită atmosferă. În viziunea sa, basmul are un rol formativ, în care se disting cele trei îngenuncheri iniţiatice. După formula de început, cu timpuri imemoriale ( ’’ În vremurile de demult, uitate’’ ) sunt creionate personaje hiperbolizate ( ’’ uriaşii ’’), un bătrân, mari palate şi cadrul se delimitează în opoziţia pustiu- împărăţie. Eroul este şi de data aceasta un prinţ lunatic, însingurat, aspirând spre Absolutul sugerat de ’’ văi stelare’’ , înrudit cu prinţul din Levant din’’ Mistreţul cu colţi de argint’’al lui Ştefan Aug. Doinaş, dar şi cu emirul din ’’ Noaptea de decemvrie ’’ de Al. Macedonski.
Primind binecuvântarea tatălui, prinţul se pregăteşte de plecare, însoţit de alaiul împărătesc până la hotar, element care semnifică ruptura dintre două lumi : ’’ Lăsă palate şi curtenii mii / Şi neînduplecat lăsă cetăţi, / Lăsă făgăduite avuţii, / Spre miazăzi porni-n pustietăţi ’’. Eroul rătăceşte pe un drum nesigur, pustiu, cu imagini bizare, cu o realitate iluzorie ( ’’ copaci de fum ’’), simboluri zoomorfe de sorginte populară ( ’’ balauri ’’ ), obiecte magice ( ’’ comori vrăjite ’’), sonorităţile singurătăţii ( ’’ ale pustiei cânturi ’’), aspre vânturi, ceţuri medievale. Poetul a valorificat motivul labirintului, rătăcirea, pregătind iniţierea într-un spaţiu necunoscut, cu elemente ireale semnificate de epitete metaforice, care trimit la metale nobile şi pietre preţioase : ’’ fluturi de aur ’’, ’’ inorogi de argint’’, ’’codrul de smarald ’’, ’’ libelule de mărgean ’’, care sugerează o cromatică de o anume nobleţe, dar şi artificialul. Luminile ( cunoaşterea ) sunt relevate de dansul fluturilor de aur, dans având menirea întotdeauna să transmită un cod secret : ’’ Dansează în fantastice lumini / Pe boltă uriaşi fluturi de aur, / Sugrumă stânci zvâcninde rădăcini / Ca nişte cozi rănite de balaur. ’’. Eroul intră într-un spaţiu spiritual, cu imagini mirifice, cuprinse de vrajă, cu păsări măiastre, o lună comparată cu un corn de fildeş, într-un cadru fantastic, unde vin zânele şi se prind într-o horă a ielelor. Mitul lui Narcis ( oglindirea în lac ) adânceşte enigmaticul. Intrarea zânelor în lac, simbol al purificării, configurează o atmosferă de basm: sunt goale dar înveşmântate în raze, inocente dar tulburătoare pentru prinţul care le contemplă, ascuns în ierburi, aşteptând îndurerat să iasă aleasa inimii. Măiastrele veneau din veşnicie, peste pajişti adormite, sporind tânjirea prinţului, până într-o seară, când are loc prima îngenunchere, primul pas spre cunoaştere
( autocunoaştere ), prin oglindirea care îl condamnă la uitare, într-un somn profund : ’’ Însă- ntr-o seară prinţu-ngenunchind / Se oglindeşte-n lacul fermecat, / Vârtejuri de uitare îl cuprind / Şi-n somn de plumb el cade săgetat’’. A doua zi destinul spulberă visul şi totodată iubirea prinţului. Urmează a doua îngenunchere ; o ruptură în spaţiul iniţiatic, după căderea din Eden, înţeleasă ca o moarte spirituală :’’ La căpătâiul florilor, plângând, / Petale –a adunat îngenuncheat / Şi a jelit întruna până când, / Sfârşit spre zări pierdute a plecat...’’. În risipa unor petale, eroul desluşeşte un adevărat dezastru spritual, jeleşte şi se pregăteşte de întoarcere la realitate, în spaţiul teluric, fără să fi atins iubirea absolută. În final, poezia sugerează a treia îngenunchere, în spaţiul profan, unde timpul are altă măsură, îmbătrânirea este bruscă şi moartea fizică, inevitabilă. La palatele părinteşti, prinţul, parcă se află sub semnul unui blestem şi metamorfoza îl întoarce în spaţiul mitic, spre începuturi : ’’.. ajunse iar la părinteşti palate. / Cu ochii stinşi se- opri lângă- o fântână, / Privi spre curţi pustii şi scufundate,/ Căzu-n genunchi şi se făcu ţărână’’. Reintegrarea în Marele Cosmos reface ciclul viaţă- moarte.


George Bădărău

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă

În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

Maica Eufrosina Jescu - Mărturii despre Zoe Dumitrescu - Buşulenga

Mergeam cu publicistul Constantin Secu, pe urmele lui Eminescu, la Mănăstirea Văratec. Era o după-amiază de vară plăcută, cu mulţi turişti, obiecte de artizanat, borcane cu dulceaţă, fructe de pădure, suc natural oferit de o măicuţă la poarta mănăstirii, icoane dar şi fete atrăgătoare care, probabil, au fost modele pentru Mircea Dinescu, în scrierea versului ’’ icoană cu picioare lungi ’’. Nu departe de lăcaşul sfânt , se află o poiană cu o casă dărăpănată, în care stătea, din când în când, M. Eminescu, venit aici să se reculeagă. Am intrat prin spate, printre mormanele de cărămizi, am străbătut camerele în ruină şi am ieşit în pridvor, încercând să cuceresc împrejurimile, cu privirea.
Ceva mai la vale, în faţa mănăstirii, era o grădină încărcată cu flori, în locul unei case unde poposea Veronica Micle. Am cumpărat zmeură de la o copilă, care povestea cât de mult ’’ s-a înschinat ’’ ca să o culeagă. Aici am cunoscut-o pe maica Eufrosina Jescu, o suceveancă bine alcătuită, din satul Udeşti, unde dăinuie o biserică făcută dintr-un singur stejar. La Văratec a găsit liniştea pe care o căuta împreună cu maica ei duhovnicească, Benedicta Braga, sociabilă, cu faţa albă şi luminoasă, cultă, cu două licenţe, specialistă în muzica psaltică, ştia engleza şi franceza, picta, şi avea misiunea să înfiinţeze în America, o mănăstire, la cererea maicii Alexandra ( Prinţesa Ileana a României ). Urcasem în maşina publicistului Constantin Secu şi ne îndreptam, pe un drum de munte, spre casa maicii când, pe neaşteptate, a apărut în faţa maşinii o ucenică înseninată, care povestea că se întorsese Bălanul ( câinele alb ), după două zile de rătăciri.. Casa maicii Eufrosina se afla într-o grădină plină de verdeaţă, pomi fructiferi, clădiri anexe şi o cuşcă în faţa căreia, moţăia Bălan..
Aici au stat în gazdă Valeria Sadoveanu, cea de-a doua soţie a marelui scriitor, Lili Teodoreanu, academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga, bună creştină, care mergea des la biserică, aprindea lumânări, se ducea în pădure să aducă cetină de brad, să pună pe foc, vorbea elevilor despre istoria patriei, opera lui Sadoveanu, dialoga cu seminariştii de la Mănăstirea Neamţ.
Maica s-a oprit puţin din istorisire, ne-a servit cu dulceaţă de afine, iar eu am profitat de ocazie să aduc din nou vorba despre Eminescu. De- a lungul anilor au circulat oral diferite povestiri, de la măicuţă la măicuţă, dar dintre ele doar una avea harul istorisirii. Aşa s-au înecat în timp, o serie de întâmplări despre cei trei prieteni, M. Eminescu, I. Creangă şi Veronica Micle, care urcau spre ’’pădurea de argint ( o pădure de mesteceni )’’, iar mai sus, pe deal, mergeau la o pădure de stejari falnici, care la vreme de toamnă reprezentau eminescienii ’’ codrii de aramă ’’. I. Creangă era volubil, povestea mereu întâmplări cu haz, Veronica râdea, M. Eminescu rămânea cufundat în gânduri, aşa cum şi i-a imaginat criticul literar G. Călinescu. Credeam că dorinţa ultimă a marelui poet era să fie îngropat la marginea mării, conform testamentului liric din ’’Mai am un singur dor ’’. Zoe Dumitrescu- Buşulenga mă contrazice autoritar: Eminescu ar fi vrut să fie îngropat la o mănăstire de maici, unde să i se cânte ’’ Lumină lină ’’. Veneau să o asculte profesori, scriitori, academicieni, pictori, sculptori, preoţi ; făcea conexiuni între cultura europeană şi Teologie, ţinea conferinţe studenţilor, se bucura de întâlnirile cu părintele Cleopa ’’de parcă L-am văzut pe Dumnezeu Tatăl ’’, îl aştepta cu emoţie pe părintele Anania ’’nenea vulturul ’’, care vorbea despre adâncimile Teologiei şi era un bun scriitor, Întâlnirile cu ÎPS Pimen erau ’’ca o mărturisire ’’, fiind apreciat şi pentru că făcea azile şi orfelinate.
Pe ÎPS Pimen l-am cunoscut la Mănăstirea Putna, la intrarea în muzeu, în timp ce medita aşezat pe un scaun vechi. A apărut un grup de turişti francezi, călăuziţi de un călugăraş vioi, inteligent, cu un dicţionar în mână, pe care îl răsfoia când nu-şi amintea anumite cuvinte. Vorbea destul de bine româneşte, a îngenuncheat şi a spus : ‘’ Binecuvântează părinte ! ’’. Părintele a făcut semnul crucii, apoi l-a îmbrăţişat frăţeşte şi i-a atins cu buzele, obrazul încă tânăr. După evenimentele din ‘ 89, l-am revăzut pe ÎPS Pimen, la Mitropolia din Iaşi, i-am luat un interviu, făcând cea mai mare gafă din viaţa mea de scriitor. M-am adresat cu ’’Domnule Pimen ’’ în loc de Înalt PreaSfinţite…
Într-o bună zi, Zoe Dumitrescu- Buşulenga s-a călugărit cu numele de călugărie Benedicta, în mare taină, departe de ochii presei şi televiziunii. Iubea haina călugărească, pe care o purta în casă, îi plăcea să viziteze Mănăstirea Dragomirna, stătea departe de computer, considerând că :’’ ceea ce nu-i natural, nu-i de la Dumnezeu ’’ şi era încântată de vizita unor poeţi, între care, Grigore Vieru. Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut să fie îngropată la Mănăstirea Putna.
Din nou s-a făcut tăcere, maica Eufrosina mi-a întins o broşură despre academicianul Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi eu am revenit cu o întrebare despre Veronica Micle. Cum a reacţionat aceasta auzind despre moartea lui Eminescu? Veronica s-a întristat şi s-a retras în Poiana Ţigăncii, să sufere în tăcere, a răspuns cu sfială gazda, amintindu-şi de o versiune orală. E un subiect pe care maica Benedicta îl ocolea de fiecare dată, din motive doar de ea ştiute.
I-am făcut un semn discret publicistului Constantin Secu şi ne-am retras privind, poate, pentru ultima oară pe Bălan, grădina plină de verdeaţă, casa în care poposiră atâţia oameni de cultură.


Mărturiile maicii Eufrosina Jescu despre doamna academician Zoe Dumitrescu –Buşulenga – Monahia Benedicta-, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2009.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Emilian Marcu- Cartea celor optzeci şi opt de taine

Poezia din acest volum este una a misterului, cantabilă, în viziune neomodernistă, cu izvoare cărturăreşti diverse, mitologie românească, Biblie, mitologie asiatică ( lotusul ), mitologie poetică personală ( Grădinarul , Ostrovul ) cu simboluri abstracte, de mare generalitate. Armonia, cadenţa, cromatica vin dinspre romantism şi simbolism, în texte reflexive, cu rimă sau fără rimă, într-o curgere firească, în care metaforele se înlănţuie discret. Rătăcind într-un univers al semnelor magice, poetul găseşte asocieri surprinzătoare între obiecte şi idei, ritualuri şi iconografie, secvenţe biblice şi mistica lucrurilor mărunte, fragmentele autobiografice şi iniţierea în metafizică. El este atras, pe de o parte de un topos cu o semantică lesne de desluşit, iar pe de altă parte, de un joc uşor ermetic, al imaginilor poetice, când se adresează artistului sau divinităţii, când contemplă pastelul teluric sau pastelul cosmic.
În unele poeme apare motivul poetic al cenuşii, care trimite la mistuire dar şi la renaştere, la oscilarea între efemeritate şi veşnicie, la dezlănţuirea stihială, dar şi la retragerea în intimitatea căminului, spre reculegere. Din folclorul românesc, Emilian Marcu a preluat tema Nopţii de sânziene, când se deschid cerurile, numai iniţiaţilor. Într-o astfel de noapte, Grădinarul ( o altă înfăţişare a poetului ) primeşte taina, stropul de genialitate şi toate acordurile sale lirice stau sub semnul marilor taine. Metafizica şi simbolurile poetice sunt împrumutate de la Blaga, cu care se întâlneşte şi la nivel de sintaxă poetică. Primind taina, poetul trece în lumea de dincolo, printr-o moarte violentă, amintind de orgiile medievale : ’’ Albinele-n ceară-l îmbracă. Ce rug / Pe trupul lui, sfielnic, se-aprinde-n amurg! ’’( Taina întâia sau despre noaptea de sânziene ).
În câteva poeme întâlnim frunze de lotus, arhetip în gândirea asiatică, mângâiate de ploi, de înţelesurile misterioase, când Grădinarul primeşte lumina pură dintr-un obiect profan :’’Grădinarul primeşte ca-ntr-o naştere tainică / Lumina cea pură din lama unui cuţit’’
( Taina a patra sau despre mistere printre frunze de lotus ). Motivul poetic al umbrei divinităţii este surprins în vitralii, cu îngeri, vânt, într-o întrupare melancolică, în timpul unei clipe de reculegere. Mai întâi o contemplare graduală ( privirile mele ), care capătă treptat o anume corporalitate, în cadre religioase: ’’În amiaza de iarnă / Prin ogivele vechiului schit / Se întrupă, o, cum se întrupă! ’’( Taina a treisprezecea sau despre sfielnică umbra ta ).
Într-un univers al semnelor magice este invocat aerul, element care stă la baza lumii, în vechea filosofie. Este înfăţişată o cromatică matinală ( zorii ), cu semnificaţii secrete, într-o duminică încărcată de sacralitate ( Duminica Orbului ), în timpul unei chemări repetate, care aminteşte de ritual:’’ E aerul ca o umbră de înger / în culorile magice. / Eu, prin o mie de semne te chem / Eu, prin o mie de semne, în Duminica Orbului’’( Taina a patrusprezecea sau despre o umbră de înger ). În alte taine, sunt transfigurate semnele mistice, lişiţa-n trestii, lumile inefabile în amurg, plânsul licornei, muzica astrelor, florile incendiare, iubita învelită în giulgiu etc. Motivul poetic al oglinzii, înţeles ca dramă de conştiinţă, este valorificat într-o frază lirică interogativă, la intersecţia sacru- profan ( îngerii- umbra mea), unde poetul , încă pelerin, continuă să rătăcească, în regim nocturn, selenar :’’ Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea-n decantare?/ Într-o oglindă a unui suflet rătăcitor / Încă peregrin pe marea cea moartă/ Când zalele nopţii acoperă luna?’’ ( Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii).
Altădată, poetul face apel la numerologie, la cifrele mistice ( şapte ), în scrierea unui ’’poem astral ’’, în conturarea unui portret feminin, gingaş, în uleiuri şi farduri, pe papirusuri magice : ’’ Şapte parfumuri din şapte magice flori/ s-au jertfit în cerneala cea mistică. // Tu în uleiuri şi negrele farduri/ în amurg sângeriu sedusă te laşi petală căzândă.// Pe papirusuri magice cerneala cea mistică/ cu trupul tău se îngemănează întru desăvârşire’’ ( Taina a treizecea sau despre papirusuri magice ). Un poem aminteşte prin viziune şi structura metaforică de poezia de început a lui Emilian Marcu, în linie tradiţionalistă, unde predomină vizualul, comparaţiile cu asocieri previzibile, anatomicul personificat, dinamismul micilor vietăţi :’’ Iarna se zbate ca o rochie de mireasă/ în Grădina Botanică în amiaza târzie. / Pe o bancă memoria noastră duce greieri în braţe, / urmăreşte tacticos, asemenea unui războinic înveterat,/ furnicile mişunând sub frunzare’’ ( Taina a treizeci şi şasea sau despre iarna ca o rochie de mireasă ).
Motivul poetic al mesteacănului ( frecvent în literatura rusă ), are valoare decorativă, picturală ( fluturi desenaţi ), contemplativă ( imaginare zboruri) , existenţială ( sensurile lumii), arhetipală ( palmele Grădinarului ), toate puse în mişcare de imaginaţia creatoare:’’ Pe trunchiuri de mesteacăn, pe carnea albă a lemnului/ Fluturii desenaţi cu atâta migală / Descriu în imaginarele zboruri sensurile reale ale lumii,/ Descriu truda în atlasul palmelor Grădinarului’’ ( Taina a cincizeci şi doua sau despre însemnări fantastice).
În unele texte, atmosfera este simbolistă, cu tristeţi, sânge, amurg, târziu, orizont infinit, iluzia ierbii uscate sau un univers ireal, în care călătoria spre apus este una a iniţierii în moarte, şi luna fascinează prin lumină şi taină: ’’ Ca într-un ireal univers, ca în antică lume/ Călătorim înspre soare-apune,/ Despre această iniţiere-mi vorbeşti : /Luna picură taină şi lumină-n fereşti’’ ( Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu ). Orientarea lui Emilian Marcu spre sonet nu este întâmplătoare.

Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Editura Emolis, Iaşi, 2008.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Anastasia Dumitru - În cuvânt

Anastasia Dumitru mi-a atras atenţia prin câteva haiku-uri graţioase şi profunde, prin valorificarea laturii educative, folosind structura micropoemelor de sorginte niponă, prin implicarea elevilor în scrierea haiku-ului. Într-o zi, poştaşul mi-a adus o carte de poezii de la Constanţa, pe care am răsfoit-o cu plăcere şi m-am oprit la anexe, la fotografiile cu Grigore Vieru. L-am cunoscut în vremea studenţiei, la Muzeul ’’ M. Sadoveanu’’ din Iaşi., la protocol, unde fuseseră invitaţi scriitorii consacraţi şi doar trei din generaţia tânără. Prin anii ‘ 75-’76, Grigore Vieru era un tânăr frumos, romantic, prudent în vorbire şi gesturi, cu un ziar sub braţ. Se formaseră câteva grupuri, ca întotdeauna la întâlnirile scriitoriceşti şi eu mă aflam în apropierea bardului din Basarabia, lângă poeţii Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Horia Zilieru. Poetul de peste Prut ne-a privit cu blândeţe, apoi cu o voce molcomă a spus: ’’Fraţilor! Vreau să vă citesc o poezie de-a mea, publicată într-o gazetă, care apare în limba moldovenească…’’ şi a scos publicaţia de sub braţ. Scriitorii au zâmbit cu o anume tristeţe, văzând scrierea slavonă şi au clătinat cu înţelegere, capetele lor pleşuve. ’’Grigore! Dar ce limbă moldovenească e asta, cu asemenea litere, că noi nu înţelegem? ’’, grăi unul dintre poeţi, cu subînţelesuri. În loc de răspuns, Grigore Vieru a citit poezia, care curgea aşa frumos în limba noastră comună, cum avea să curgă Prutul la Podul cu flori, când bardul din timpul studenţiei mele devenise simbol naţional.
Am recitit versurile Anastasiei Dumitru, cu elemente clasice şi romantice, motive poetice având ca sursă mitologia greacă şi latină, folclorul românesc, Biblia, mituri poetice blagiene: Marea Trecere, Marele Anonim, , Marele Orb, Luntrea lui Charon, totul turnat într-o viziune neomodernistă, în care se resimt, pe alocuri, acorduri eminesciene. Într-un text, mitul labirintului se intersectează cu mitul adamic, rătăcirea erotică are ca punct de plecare arborele originar . ’’ Nebănuit e labirintul iubirii, / adâncă – prăpastia regretului, / am căzut în capcana păcatului, / muşcând mărul dintâi ’’( Labirintul iubirii ).
Altădată, poeta regretă ispita şarpelui, păcatul în care alunecase şi speră în dematerializare, într-o lume a spiritului marcat de eros. De data aceasta, iubirea nu mai este una încărcată de terestritate, ci tinde spre esenţa divină: ’’ De şarpe aş vrea să nu mai ştiu, / ţelul meu e să-mi revin în fire, / să mă lepăd de timp, spirit să fiu…/ să mă hrănesc doar cu iubire ’’( M-am săturat ).
Unele poezii au o tonalitate religioasă, secvenţele biblice sunt proiectate în universul dacic, interior ( grota lui Zalmoxis ), repetitive, spre veşnicie. Aici, mitul christic apare ca o revelaţie a zeului dacic, aflat într-o meditaţie adâncă : ’’Din grote în noapte/ Zalmoxis veghează/ şi vede în cale:/ Iisus sângerează ’’( Veşnicie ). Un personaj funerar , valorificat şi de L. Blaga, cere vamă sufletelor. Este celebrul Charon, stăpân pe infinitatea acvatică, pe care plutesc doar suflete în derivă: ’’Charon cere vamă, / mă-nghite valul/ în jur doar ape / suflete-n derivă ’’( Ecou ). Într-un alt poem, revine mitul integrării în Marele Tot, văzut ca o stingere eminesciană, la marginea mării, ca o întoarcere la fărâma dintâi, într-o viziune mioritică. E o dispersare a teluricului în acvatic, până la anularea materialităţii: ’’Dar valul vine, mă-nvăluie, mă poartă / Mă duce pe un ţărm, devin fărâmă…/ din mine rămâne ce-am fost, o dâră…/ nisipul mă cheamă în matca bătrână- ’’ ( În prada gândului ). Acorduri eminesciene, mai evidente, apar într-un poem cu detalii uranice, unde este proiectat portretul spiritual al Luceafărului, în spaţii siderale. Cele câteva personificări conturează mai bine intimitatea cosmică: ’’Tu în ceruri nu eşti singur, / nu cunoşti singurătatea,/ stele multe îţi surâd, / sărutându-ţi jalnic fruntea’’ ( Poetului).
Privind viaţa ca o încătuşare, poeta îşi imaginează eliberarea numai prin forţa divină, care face apel, uneori,, la smerenie, la ritual, împrumutat din scenariul biblic ( spălarea picioarelor ). Numai căinţa ar putea favoriza ieşirea din timp: ’’ lăsaţi-mă… gândul să mă descătuşeze/ sclavă nu vreau să fiu nimănui, / cu lacrimi vreau să spăl picioarele Lui / din clepsidra timpului să mă elibereze ’’( Nu vreau ). O altă poezie are un caracter ludic, iar motivul poetic lumea ca teatru este valorificat într-o manieră personală. Într-un univers himeric ( ficţional) există doar tentaţia grandorii, a puterii pentru cei care nu pot să comunice ( dialogul muţilor ) în semiobscuritate : ’’ Adesea cad pe gânduri şi constat / că lumea-n sine e un joc himeric, / fiecare se vrea se vede împărat / în dialogul muţilor, pe întuneric ’’( De când ).
Nu a fost ocolită nici tema senectuţii, imaginată ca o ninsoare, ca o răceală a structurilor anatomice, care capătă arhitecturi hibernale ( sloi, cristale, ţurţuri ), în timp ce polii geografici mobilează universul uman. E o corespondenţă perfectă, dureroasă, până la disperare: ’’De-o viaţă ninge peste mine, / Timpul e sloi, celulele- cristale, / ţurţuri s-au făcut din capilare / Şi Polul Nord mi s-a mutat în vene’’( Disperare ). Alte poezii sunt arte poetice, care evidenţiază misiunea poetului, un rob’’ al scrisului şi al slovei ’’, cu trimiteri la mitul prometeic şi la crucificarea christului, dar şi la arborele cosmic, din mitologia românească, având menirea să facă legătura cu pomul cunoaşterii. În viziunea poetei, coloana cerului îmbină elementele angelice cu elementele demonice : ’’un pom al vieţii, / crin cu floarea în cer/ aliniată de îngeri, / cu rădăcina în infern / arsă de neadormiţii demoni / ce au cheia cunoaşterii ’’( Ce e poetul ? ). Anastasia Dumitru vrea să umple cu sufletul transfigurat prăpastia dintre ea şi semeni.

Anastasia Dumitru, În cuvânt, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010.

George Bădărău

Adina Al. Enăchescu- Frumuseţea poeziei nipone

O carte care spune aproape totul despre Adina Al. Enăchescu, despre sensibilitatea, rafinamentul intelectual, talentul pentru micropoemele de tip nipon, dar şi exegezele pe marginea unor haiku-uri, calităţile de teoretician literar al fenomenului poetic în discuţie,
primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!
M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.
Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).
Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.
Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.
Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.
Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional. Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.
Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.

Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

Andrei Patraş - '' Vis ''

Andrei Patraş, poet cu o structură romantică, visător, melancolic, mistuit de eros şi thanatos, atras de folclor, tulburat de mituri, poetizează în cadenţe tradiţionale. Combustia lui interioară se consumă între sacru şi profan, valorificând motive poetice, într-o manieră personală, unde prozodia antică se amestecă treptat cu cea modernă. Aşadar, o cavalcadă de ritmuri, în specii literare clasice şi romantice, dar şi folclorice, în versuri cu măsură variată, a căror armonie este dată în primul rând de asonanţe, rimele simple, uneori inedite, imaginile poetice de o coloratură aparte. Prelucrând teme preromantice ( D. Bolintineanu ), romantice ( M.Eminescu ), tradiţionaliste ( B. Fundoianu ) şi neomoderniste ( Cezar Ivănescu ), Andrei Patraş îşi construieşte propria viziune, singulară, între numeroasele orientări ale neoavangardei româneşti. Singulară dar şi riscantă, ţinând seama de orizontul de aşteptare al cititorului, obişnuit să savureze o dată la două decenii, un alt nivel estetic…
Singulară dar valoroasă, poezia din volumul Vis e un fel de balsam pentru sufletul sfâşiat al postmodernului, al fiinţei tragice , înstrăinate de natură, al pelerinului interesat de banalităţi zilnice.Mitul pastoral romanesc este valorificat într-o poezie în care imaginile poetice concrete alternează cu cele abstracte, vizuale, auditive, motrice :’’ Când prin golul toamnei peste văi va trece / în şuier sălbatic vântul crud şi rece, / cu brâul de ceţuri pe sub lună nouă / va veni măicuţa prin mirişti cu rouă ’’( Mioriţa ). Într-o altă poezie apare în prim –plan jertfa creaţiei, prin prelucrarea mitului estetic, unul dintre miturile fundamentale ( G. Călinescu ). Universul liric este de data aceasta unul de natură onirică, în care imaginea eroinei zidită în Mănăstirea Argeşului face legătura între uranic şi teluric, între nesomnul chinuitor şi proiecţia mănăstirii în spaţiul celest : ’’ În tainice vise te-arăţi / mereu lângă atâtea surpate cetăţi / şi sângeră-n cer temelii / în nopţi de nesomn şi de veghe, pustii ( Ană, ).
Coborând în visare, în Infern, rătăcind pe dealuri singuratice, poetul contemplă maternitatea lunii, aduce câteva elemente de magie, într-o secvenţă lirică fantastică pînă la un punct, cu trimiteri la folclor şi la poezia lui I. Barbu, cu descrieri sclipitoare referindu-se la femeia însărcinată şi luna ca simbol al fertilităţii: ’’ Spre creştetul lunii nebuna / se-ntinde –ngânând un descântec / şi pare că tremură luna / ca pruncul în pântec’’( Nebuna ). Tot dinspre folclor vin şi doinele, care poetizează dorul , dragostea, efemerul, relevând comunicarea cu natura, într-o sintaxă în care monorima este redusă , uneori, la fragment de cuvânt : ’’ noapte grea se face / dorul n-are pace/ că n-a mai vedea / în codru frunza / şi-n cale mîndra / nici la primăva…( Doină, II ). Un colind are la bază arhetipul biblic al naşterii lui Isus, când se întorc din veşnicie păsări ninse, oameni, personaje sacre, dar şi licantropi adulmecând prada, într-un decor de basm, de un alb sclipitor. E vremea întoarcerii magilor, care se înscriu de fiecare dată în ritualul închinării, la căpătâiul pruncului : ’’Vin păsări mari cu aripi ninse, line, / se-ntorc din munţi ciobanii şi magii să se-nchine, / vrăjiţi, lupi albi adulmecă-n vis prada / şi de pe cetini cade lin zăpada ’’( Colind, variantă ).
Biblic este şi motivul trecerii Styx-ului, cu luntrea pe la vamă, spre marea judecată. Acum, secvenţa este proiectată în spaţiul profan, încărcat de o materialitate grea şi sugestivă, cu poteci, punte şi apă neagră. Eul liric îşi exprimă nedumerirea, printr-un cumul de interogaţii dramatice : ’’ Cine-ţi ţine calea, mamă,/ şi îţi cere-ntruna vamă?/ Cin’ te-aţine pe poteci, / nu te lasă ca să treci/ puntea peste-o apă neagră? ’’( Doină, VII).
Unele surse sunt de natură livrescă, valorificate în literatura cultă, cum ar fi motivul licantropului, prezent în proza lui V. Voiculescu. Iniţiat în vrăji, solomonarul respectă cu sfinţenie ritualul, urmăreşte metamorfoza omului-lup şi caută să folosească obiecte magice:’’ Atunci un vraci chemat-au, solomonar şi iară / la ceasuri de veghere-au tăinuit / cu farmece să prindă neadormita fiară, / cu cerc de foc şi glonţ meşteşugit’’ ( Lupul- legendă ).
Într-un text cu atmosferă baladescă, romantică, apare mitul lui Narcis, ca oglindire în ape, undeva departe, unde se conturează un decor medieval ( cetatea, noaptea, turnul, lacul, ceţuri ). Motivul turnului poate avea conotaţii sexuale, raportat la feminitatea lacului : ’’Departe, în cetatea de-a vremii cancer roasă/ se-ncheagă noaptea ca un negru sânge/ 'N adânc, ca Narcis turnul se răsfrânge/ în lacul sur şi ceţuri reci se lasă’’ ( Balul ).
Alte texte sunt micropoeme, cu invocaţii la adresa personajelor biblice, la spaţiul inocenţei, în care cireşul este sacralizat cu funcţia arborelui cosmic. În antiteză apar ’’bunicul’’ şi ’’ copilăria ’’ iar’’ luna ’’ este obiectul magic : ’’Doar bunicul / mai chema în nopţile cu lună / îngeri din cireşul copilăriei’’ ( Amintire, II), sau în altă parte, ludicul evidenţiază timpul sfâşietor personificat în timp ce jocul rimelor exprimă taina prin semantică şi prezenţa vibraţiei sugerată de consoana ’’ r’’: Ne-mblânzite ore,/ ore carnivore/ vin să mă devore…’’
În volumul lui Andrei Patraş întâlnim elegii şi ode, cu o prozodie adecvată, pe tema trecerii timpului, alături de poezii care interiorizează sentimentul, în maniera neomodernistă, amintind de N. Labiş : ’’Bătrâne turme rătăcesc departe / şi-n asfinţit prin mirişti dau ocol, / străine păsări sure în legănări deşarte / îşi leapădă aripile în gol ’’( Târziu ). Într-o anexă, poetul a inclus traducerea poeziei Corbul de Edgar Allan Poe, una dintre surprizele cele mai plăcute.

ANDREI PATRAŞ, Vis, Princeps Edit, Iaşi, 2009.

George Bădărău

Români la Festivalul de la Pecs

La Pecs ( Ungaria ) s-au întâlnit autori de haiku din Japonia, Bulgaria, Franţa, Olanda, Danemarca, Ghana, Italia, Croaţia, România, în cadrul unor recitaluri de excepţie din creaţia de sorginte niponă, mese rotunde, care au finalizat prin tipărirea unei antologii atragătoare şi înfiriparea unor prietenii. Răsfoiesc încet, cu plăcere, paginile cărţii, insistând, în mod deosebit, asupra poeţilor români, prezenţi la Festival.
Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ). Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ). Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).
Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).
În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).
Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).
Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.

World Haiku Festival Pecs, 2010.

George Bădărău