dau laoparte păienjenişul de raze
cu mâinile somnoroase
aşa începe o nouă zi în uşa întredeschisă
o zi frumoasă şi chinuitoare
ca o femeie care lipseşte mereu
dintre ceştile de cafea
râurile s-au potolit curgând în ele însele
cu frunze roşietice
dau laoparte câteva imagini cu care
m-am certat şi le arunc din memoria mea
supraaglomerată cum ai arunca
peste bord sacii de nisip
începe o nouă zi după ce întind pe pâine
la micul dejun câteva metafore
mucegăite scoase în grabă din borcanul
istoriei literare
tramvaiele fac un zgomot asurzitor
în bulevardul copou 44
masa de scris răbufneşte nervoasă
aproape de geam
pixul fluieră a pagubă printre hârtii
dau laoparte anii mei înghesuiţi la întâmplare
în saci de culoare kaki
pe care îi car mai apoi în boxă printre
borcanele cu castraveţi muraţi
mă uit în oglindă şi-mi privesc
faţa devorată de vreme
în timp ce ideile
prind viaţă şi miorlăie printre
picioarele mele
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Mormintele
mormântul meu a fost săpat lângă mormântul
unui filosof înainte de a mă naşte
şi între cele două morminte erau relaţii
de bună vecinătate până într-o zi când
au început să se certe aşa din senin
să se înjure de mamă
să se bată cu pietrele albe fără inscripţii
morminte goale
lipsite de umanitate ca două cărţi
în care cauţi poezia ca acul în carul
cu fân
mormintele noastre
ca două prostituate
respiră prin ţărâna istoriei literare
până la dante până la homer
care le priveşte nedumerit cu luare aminte
şi întinde piciorul desculţ printre
bulgării umezi
şi mă calcă pe fruntea melancolică
pe mâna cu care scriu poezii postmoderne
pe inima pe care elevii au stors-o
ca pe buretele de şters tabla
mormântul meu a început să vorbească vulgar
cu maidanezii şi cu razele de lună
care-i pătau necuprinsul
noaptea când noi aurolacii ne folosim
de inspiraţia din pungi şi scriem
versuri şchioape enervându-l pe dumnezeu
care ne înjură de dumnezeu
până răguşeşte
unui filosof înainte de a mă naşte
şi între cele două morminte erau relaţii
de bună vecinătate până într-o zi când
au început să se certe aşa din senin
să se înjure de mamă
să se bată cu pietrele albe fără inscripţii
morminte goale
lipsite de umanitate ca două cărţi
în care cauţi poezia ca acul în carul
cu fân
mormintele noastre
ca două prostituate
respiră prin ţărâna istoriei literare
până la dante până la homer
care le priveşte nedumerit cu luare aminte
şi întinde piciorul desculţ printre
bulgării umezi
şi mă calcă pe fruntea melancolică
pe mâna cu care scriu poezii postmoderne
pe inima pe care elevii au stors-o
ca pe buretele de şters tabla
mormântul meu a început să vorbească vulgar
cu maidanezii şi cu razele de lună
care-i pătau necuprinsul
noaptea când noi aurolacii ne folosim
de inspiraţia din pungi şi scriem
versuri şchioape enervându-l pe dumnezeu
care ne înjură de dumnezeu
până răguşeşte
luni, 1 decembrie 2008
Aşteptări
În timpul grevei jurnaliştilor ne învârteam în cerc până ne
apuca ameţeala. Ne închipuiam deţinuţii din curtea închisorii,
bătrânii care stau la rând la Cantina săracilor sau caligramele
lui Apollinaire, cu care se încing unii critici literari, să nu le
cadă pantalonii. Atmosfera era mizerabilă îmbâcsită de
metafore gazetăreşti care ieşeau cu nemiluita prin ţevile
de eşapament ale automobilelor de epocă, în timp ce Manole
aştepta pe Ana s-o pună în zid, cei din opoziţie aşteptau să cadă
guvernul iar câţiva hoţi de buzunare aşteptau să vină mai repede
tramvaiul aglomerat. Mă învârteam în cerc aşa cum se învârt
planetele în cosmos, anotimpurile, partidele politice, femeile
în harem şi unii dintre colegii mei care ştiau să tragă sforile.
Nu întotdeauna femeile poartă trening pe care scrie în faţă
open şi în spate exit şi nici tricouri cu yes şi no. După ce
am semnat în condica neagră a existenţei mele, am adăugat
câteva impresii culese de pe stradă şi bla-bla ca la sfârşitul
unei campanii electorale şi pa-pa ca atunci când poetul
se desparte de poezie şi vai -vai dimineaţa când se anunţă
un nou val de concedieri.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Adresa: B-dul Copou nr.44, bl.b1, et.1, ap.6, Iasi, Cod 700462
apuca ameţeala. Ne închipuiam deţinuţii din curtea închisorii,
bătrânii care stau la rând la Cantina săracilor sau caligramele
lui Apollinaire, cu care se încing unii critici literari, să nu le
cadă pantalonii. Atmosfera era mizerabilă îmbâcsită de
metafore gazetăreşti care ieşeau cu nemiluita prin ţevile
de eşapament ale automobilelor de epocă, în timp ce Manole
aştepta pe Ana s-o pună în zid, cei din opoziţie aşteptau să cadă
guvernul iar câţiva hoţi de buzunare aşteptau să vină mai repede
tramvaiul aglomerat. Mă învârteam în cerc aşa cum se învârt
planetele în cosmos, anotimpurile, partidele politice, femeile
în harem şi unii dintre colegii mei care ştiau să tragă sforile.
Nu întotdeauna femeile poartă trening pe care scrie în faţă
open şi în spate exit şi nici tricouri cu yes şi no. După ce
am semnat în condica neagră a existenţei mele, am adăugat
câteva impresii culese de pe stradă şi bla-bla ca la sfârşitul
unei campanii electorale şi pa-pa ca atunci când poetul
se desparte de poezie şi vai -vai dimineaţa când se anunţă
un nou val de concedieri.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Adresa: B-dul Copou nr.44, bl.b1, et.1, ap.6, Iasi, Cod 700462
duminică, 30 noiembrie 2008
Târziu
m-am trezit târziu cu ochii umflaţi
de somn cu neuronii
umflaţi de idei
acum iese soarele din nori
conţinutul din formă
ridurile de pe frunte seamănă
cu o strofă clasică
m-am trezit târziu ca unul care
nu-i bun de nimic
şi am început să fac ordine în cămară
simt că mă strâng pantofii cumpăraţi
de la second-hand
şi capul în care nu mai încap versurile
croite după estetica nouă
fac ordine printre sacii unde
am îngrămădit curentele literare
aici îl am pe Eminescu dincolo pe Bacovia
pe Nichita Stănescu...iar aici
în sacul acesta peticit l-am înghesuit
pe George Bădărău l-am îndesat cu picioarele
ca să mai încapă în sac încă o sută ca el
m-am trezit târziu bucuros că nu
mai plouă în faţa apartamentului
vecina a pus muzică hip-hop ca să audă
înjurături originale
şi să simtă în adâncuri excitaţia
universului
fac ordine în cămară şi pe cei care
nu încap în saci îi mototolesc bine
şi îi pun în traiste postmoderne...
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
de somn cu neuronii
umflaţi de idei
acum iese soarele din nori
conţinutul din formă
ridurile de pe frunte seamănă
cu o strofă clasică
m-am trezit târziu ca unul care
nu-i bun de nimic
şi am început să fac ordine în cămară
simt că mă strâng pantofii cumpăraţi
de la second-hand
şi capul în care nu mai încap versurile
croite după estetica nouă
fac ordine printre sacii unde
am îngrămădit curentele literare
aici îl am pe Eminescu dincolo pe Bacovia
pe Nichita Stănescu...iar aici
în sacul acesta peticit l-am înghesuit
pe George Bădărău l-am îndesat cu picioarele
ca să mai încapă în sac încă o sută ca el
m-am trezit târziu bucuros că nu
mai plouă în faţa apartamentului
vecina a pus muzică hip-hop ca să audă
înjurături originale
şi să simtă în adâncuri excitaţia
universului
fac ordine în cămară şi pe cei care
nu încap în saci îi mototolesc bine
şi îi pun în traiste postmoderne...
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
miercuri, 26 noiembrie 2008
Cărţi primite...
Ieri, după-amiază, am primit un" Calendar 2009", publicat de Cercul Militar din Iaşi. Un scurt istoric prezintă rolul pe care această instituţie îl joacă în viaţa spirituală a oraşului,organizînd spectacole de muzică uşoară, populară,concursuri de dans, expoziţii de pictură, spectacole de satiră şi umor, apreciate şi premiate, lansări de carte etc.
Cartea la care mă voi referi în continuare," Colinde, colinde, e vremea colindelor..."semnată de George Arhip şi Ioan Părean, este una de popularizare a tradiţiei noastre creştine din perioada Crăciun- Anul Nou- Bobotează.
Scris într-un limbaj accesibil, acest volum cuprinde informaţii din folcloristică,arta populară, cu trimiteri la etimologia unor cuvinte, la studii despre sărbătorile de iarnă, dar şi la mitologia românească şi cea universală. Autorii au exemplificat cu tradiţii din Mărginimea Sibiului, spaţiul românesc binecuvântat, aflat în inima ţării.
Imaginile cu grupuri de colindători, urători, trupe de teatru folcloric, precum şi antologia de texte privitoare la tradiţii aduc un plus de claritate în discursul autorilor. Nu lipseşte nici pagina bibliografică, pentru cei care vor să studieze acest fenomen în adâncimea lui.
George Arhip, Ioan Părean - "Colinde, colinde, e vremea colindelor...",Editura Arhip Art, Sibiu, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Adresa: B-dul Copou, nr.44, bl.b1,et.1, ap.6,Iasi, Cod 700462
Cartea la care mă voi referi în continuare," Colinde, colinde, e vremea colindelor..."semnată de George Arhip şi Ioan Părean, este una de popularizare a tradiţiei noastre creştine din perioada Crăciun- Anul Nou- Bobotează.
Scris într-un limbaj accesibil, acest volum cuprinde informaţii din folcloristică,arta populară, cu trimiteri la etimologia unor cuvinte, la studii despre sărbătorile de iarnă, dar şi la mitologia românească şi cea universală. Autorii au exemplificat cu tradiţii din Mărginimea Sibiului, spaţiul românesc binecuvântat, aflat în inima ţării.
Imaginile cu grupuri de colindători, urători, trupe de teatru folcloric, precum şi antologia de texte privitoare la tradiţii aduc un plus de claritate în discursul autorilor. Nu lipseşte nici pagina bibliografică, pentru cei care vor să studieze acest fenomen în adâncimea lui.
George Arhip, Ioan Părean - "Colinde, colinde, e vremea colindelor...",Editura Arhip Art, Sibiu, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Adresa: B-dul Copou, nr.44, bl.b1,et.1, ap.6,Iasi, Cod 700462
luni, 24 noiembrie 2008
Poeţi ai Societăţii Române de Haiku (I)
Răsfoiesc emoţionat nr.40/2008 al revistei Haiku, amintindu-mi de Florin Vasiliu, care a jucat un rol important în evoluţia haiku-ului românesc. Îi plăcea punctualitatea, te privea drept în ochi, era un bun care scria în ultimii ani de viaţă şi în tren, iar ultimele lui micropoeme sunt tulburătoare( Eduard Ţară).A fost un veritabil iniţiator şi mentor, care a popularizat poezia niponă în România,la un nivel superior. În 1989 a înfiinţat Societatea Română de Haiku, Revista de interferenţe culturale româno-japoneze, Haiku şi Editura cu acelaşi nume,unde a publicat câteva volume de versuri ale poeţilor de haiku şi trei antologii importante (Valer Ţicu).
Eu l-am cunoscut la Hotelul Orizont, unde s-a desfăşurat una din şedinţele Cercului de la Iaşi al SRH, fiind încadrat de două prezenţe agreabile- Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii internaţionale, în haiku şi Amalia Voicu, o fată sensibilă şi deosebit de inteligentă. Am fost moderatorul unei seri de cultură japoneză avându-l ca invitat de onoare pe Florin Vasiliu, am participat la lansarea unei cărţi de parodii din creaţia domniei sale, pe care am prezentat-o cum m-am priceput mai bine. În curând, Eduard Ţară,cel mai de seamă dintre ucenicii lui, va fi doctor în matematică, deşi eu mi-l voi imagina toată viaţa , doctor în haiku.
Răsfoiesc revista şi mă cufund în lectura unei mici antologii de poezie haiku.Vegetaţia se află în impas, acolo la periferie, dar continuă să fie graţioasă prin unele plante încă verzi şi senzuală, purtând melcii mărunţi, simboluri ale sexualităţii:"Scaieţii uscaţi-/pe plantele încă verzi/melcii falezii".Un moment de expansiune este reprezentat de rugul de mure, care se târăşte la frontiera dintre terestru şi acvatic, atras de căderea gălăgioasă a apelor, în timp ce vântul personificat, coborâse în somn:"Rugul de mure/ pe marginea cascadei-/vântul adormit"(Cornelia Atanasiu).
Contrastul alb-negru este evident, într-un micropoem care evidenţiază totodată semnele apropierii morţii- pe de-o parte corbul cu misiunea lui funerară, pe de altă parte, senectutea pură şi demnă, simbolizată de zăpadă. Dar, în curte, în spaţiul mirific al interiorităţii, nicio mişcare:" Umbra corbului/pe zăpada proaspătă-/ curtea pustie". Deşi afară s-au dezlănţuit stihiile iernii, viscolul este necruţător, poeta contemplă cu un calm caracteristic niponilor, desenul japonez din fundul ceştii de ceai.E o cufundare în arta eternă:"Un ger năpraznic-/pe fundul ceştii de ceai/desen japonez"( Magdalena Dale).
Într-un alt haiku, se imaginează un maraton eolian, prin analogie cu mijloacele de transport feroviare.Pe neaşteptate, vântul se opreşte din călătoria sa, într-o presupusă gară, ca să ia în trafic un călător recalcitrant, simbolizat de ciulin:"Gară pustie-/vântul face o haltă/să ia un ciulin". Altădată,vântul dansează cu o libelulă,în cadenţe clasice într-o arenă mai mult goală, închipuită de o câmpie săracă:"În vals cu vântul/prin câmpia săracă/ o libelulă"( Florentina Dănilă).
Atmosfera dezolantă a toamnei îşi găseşte corespondenţe în culoarea roşietică a amurgului şi între mesagerii peisajului sobru. Aici, tristeţea este reliefată nu prin antiteză ci prin continuitate, prin acumulări tensionate care semnifică extremele sentimentului dominant. Poetul lasă deoparte culorile mohorâte şi schiţează câteva elemente dintr-un pastel de iarnă. Tot un amurg şi aici, dar unul cu reflexe luminoase, în picaj,provocate de aripile pescăruşului,care fâlfâie nestingherite, undeva, deasupra zăpezii:"Amurg de iarnă/aripile pescăruşului/ luminează neaua"(Dan Doman).
Un cadru rustic îmbină imaginile vizuale cu cele auditive şi motrice.Într-o fotografie de epocă distingem drumul prăfuit pe care se deplasează ,anevoie,căruţele încărcate cu pepeni, spre piaţă, sugerând tendinţa de a evada din viaţa banală şi aspră:"Drum de ţară-/scârţâie căruţele/ pline de pepeni".Şi tot în cadrul rustic ,tinerii se adună într-un posibil ritual în jurul focului, simbol al forţei, purificării şi sexualizării, dar şi al cunoaşterii, prin lumina sa, cu atât mai mult cu cât se apropie începerea noului an şcolar:" Tinerii adunaţi/în jurul focului-/în curând şcoala".(Adina Enăchescu).
O coliziune în lumea modernă are consecinţe grave- un tei scuturat , care ne obişnuise cu atributele lui romantice şi o maşină care se mistuie mocnit, zdrobită, purtând însemnele unei civilizaţii, condamnată la combustii interioare. E un conflict al omului de tip nou cu natura şi cu el însuşi:"Tei scuturat-/maşina arde mocnit/ zdrobită în el "(Petre Flueraşu).
Dacă altădată, greierul cânta în iarba verde sau în cotloanele întunecoase,poetul modern şi-l imaginează în plan ascensional, limitat, în podul cu fân, unde-l caută zadarnic şi i se adresează plin de amărăciune, cu exclamaţii retorice:"În podul cu fân/ caut zadarnic un greier./Adio, prietene!".Aceeaşi singurătate copleşitoare, într-o gară, în aşteptarea unui tren, în compania unui maidanez care se încadrează perfect în existenţa taciturnă a peronului pustiu:"Aşteptând trenul-/pe peronul pustiu/ un câine hoinar"(Ioan Găbudean).
Uneori este evocat universul copilăriei, unde ne emoţionează fiinţa plăpândă, inocentă,dar curioasă, nerăbdătoare să parcurgă cât mai repede un spaţiu al iniţierii, simbolizat aici de abecedar.El întoarce, defapt, filele destinului şi prima lui carte este una de magie, încărcată cu semne misterioase:"Întorcând fila/ mâini micuţe de copil-/pe abecedar".În altă parte, un univers miniatural, cu un prim-plan mohorât. Micile vietăţi se antrenează în lupta pentru supravieţuire şi scena devorării unei libelule graţioase are o justificare până la un punct. Din victimă au rămas doar aripile, semnificând un ideal înfrânt, o ascensiune temerară a nimicului, văzut cu ochii metafizicianului:"Furnică flămândă-/din biata libelulă/doar aripile"( Florica Iacob).
Un alt haiku permite interpretare multiplă, înfăţişând secvenţe de vacanţă cu locuri străine şi oameni necunoscuţi, şi cu un final intenţionat confuz. Aceste fragmente de viaţă sunt plăcute, adevărate crâmpeie de vis, care persistă în memorie sau totul nu a fost decât un vis? :"Film de vacanţă/ Cu noi locuri şi oameni-/crâmpeie de vis"( Vali Iancu).
Într-un alt micropoem, marea agitată de furtună tocmai s-a potolit.Personifi-
cată în chipul unei femei bârfitoare, aceasta continuă să vocifereze, mânioasă,doar în spaţiul închis al unei cochilii, simbol al feminităţii, la fel ca marea:"A trecut hula-/mugetul mării a rămas/ în cochilie". Altădată, camera de luat vederi se mută în parc pe-o alee, cufundată în amorţire. Dar, iată, că vântul răscoleşte mormanul de frunze,în care s-a stins viaţa de multă vreme şi însufleţeşte acest peisaj supus degradării:"Alee în parc-/briza toamnei animă/frunzele moarte"(Octavian Mareş).
Nostalgia trecerii timpului este surprinsă în două ipostaze, care se completează în mod fericit. Pe de-o parte, cocorii au pornit în voiajul lor meridional, în călătoria de toamnă, încărcaţi dr tristeţe, într-un unghi menit să sfâşie văzduhul ca o săgeată, pe de altă parte, timpul marchează destinul uman şi este resimţit de bunicul care trăieşte la temperaturi înalte, aceste metamorfoze. Amplificarea lacrimei dă o notă de mare expresivitate:"Cocorii spre sud-/pe-obrazul bunicului/ creşte o lacrimă".Motivul trecerii timpului apare şi într-un alt haiku, în culori sumbre, reprezentat de o bătrână săracă, suferindă, care se întoarce acasă cu câteva vreascuri şi acelea smulse de vânt. Dar, acest jaf la drumul mare, poate fi interpretat şi ca un furt al zilelor omului:"Biata bătrână-/câte un vreasc din spinare/ îi fură vântul"( Ioan Marinescu).
Munţii sunt imaginaţi la nivel cosmic, în plină expansiune vegetativă,în singurătatea lor, alinaţi doar de-o pasăre, la fel de solitară. Aceasta pare să fie lipsită de substanţă, mai mult o proiecţie într-un ţinut montan fabulos:"Munţi împăduriţi/mângâiaţi de o umbră-/pasărea în zbor".În altă parte, poetul face transfer de calităţi, asociind delicat zorii-cocoşul-creanga. Astfel, coloritul ultimelor două elemente se răsfrânge asupra celei dintâi, ca în picturile expresioniste. Temporalitatea poate fi dedusă şi din culoarea nefirească a crengii:"Creangă roşie/ cântul de cocoş/ descuind zorii zilei"( Mihai Merticaru).
Într-o toamnă târzie şi în acelaşi timp pustie, poetul întâlneşte pe alee- simbol al destinului-,un melc amorţit şi o clipă de neatenţie i-ar fi fost fatală,micii vietăţi.Dar impactul nu s-a produs, călătorul oftează uşurat şi se cufundă în toamnă. Apariţia melcului obligă poetul să ocolescă, să iasă din ritm, să accepte linia sinuoasă a destinului şi să se mulţumească doar cu o simplă contemplare a anotimpului trist:"Toamnă târzie-/pe aleea umedă/ocolesc un melc".Dar această secvenţă dispare, fiind înlocuită de un pastel în alb, în tonuri violente cu viscolul care răsuceşte tot ce întâlneşte în cale. Pe strada aproape goală, rătăceşte o bătrână fără o ţintă anume, dar cu o misiune secretă, purtând în braţe o pisică, simbol al magiei, care anticipează desfăşurarea evenimentelor:"Ninge viscolit-/pe stradă o bătrână/c-o pisică-n braţe"( Valentin Nicoliţov).
În prim-plan, averse,o ploaie cu ritm dinamic, sacadat, obositor, iar în fundal, o umbrelă stricată, pe care cineva o aruncase lângă zid. Această opoziţie între intemperii şi atributele lumii civilizate trimite la suprarealism,la reificarea lucrurilor,la omul-mecanism, care se deteriorează la periferia societăţii:"Ploaie repede-/pe trotuar lângă zid/umbrela stricată".Pe o stradă periferică,observăm efectele unui fenomen-un fir de sânge se prelinge încet pe sub poartă, după un guiţat sfâşietor.Textul are un înţeles ceva mai adânc, dincolo de sacrificarea porcului.Aici, simbolul central este reprezentat de poarta care semnifică frontiera labilă dintre viaţă şi moarte:"Guiţat pe străduţă-/pe sub poartă/un fir de sânge"(Radu Patrichi).
Un motiv pe care l-am mai întâlnit la alţi autori de haiku este cel al iniţierii în tainele cunoaşterii.Pe masa fetiţei,în septembrie, se află cartea încărcată de mistere dar şi nevinovata jucărie de pluş, ca alternativă până la maturizare:"Septembrie-/pe masă abecedarul/şi un ursuleţ de pluş". Atmosfera în paturile de la salonul 9 este dominată de o stare de acalmie.Albul liniştitor sugerează lipsa durerii, cel puţin deocamdată:"Salonul 9/în paturile albe/ durerea tace"( Dumitru Radu).
Un alt haiku este construit pe tema instinctelor animalice.Iraţionalul joacă un rol important,în aşa fel încât o prună în cădere agită, pe neaşteptate, simţurile felinelor, dar şi dezamăgirea lor, înţeleasă ca o joacă, în raportul mort-viu:" Cade o prună-/între ierburi pisica/şi-ascute pânda". Aceeaşi temă, într-un alt micropoem, unde adulmecarea se desfăşoară la nivel terestru, pruna este înlocuită de o vrabie şi pisica de un motan care pândeşte atent prada.Şi aici, senzorialul este dominanta cadrului rustic, patriarhal, cu drumuri prăfuite şi linişte odihnitoare:"În praful din drum/ vrabia îşi ia baia-/ atent motanul"(Paula Romanescu).
După starea alertă a frunzelor, ne imaginăm o toamnă răscolită de vânt, care întinde covorul vegetal. O mişcare suspectă având menirea să provoace stări de nelinişte contemplatorului, o mişcare culminând cu ţipătul de păun, simbol al decorativului, al răcelii şi indiferenţei:"Frunze în mişcare/acoperind aleea-/ţipăt de păun".Se pare că aceasta a fost uvertura la concertul care va urma. Toamna se dezlănţuie peste câmpurile largi, ciulinii se rostogolesc într-un spaţiu apraoape gol, atmosfera devine angoasantă, inexplicabilă, pentru micul ied, cuprins de panică:" Ciulinii toamnei/ rostogolindu-se pe câmp-/un ied speriat"(Ana Ruse).
Tot o zi de toamnă, de astă dată în zori, ne înfăţişează un micropoem, care adaugă decorului roua strălucitoare, asemeni oglinzilor. E un prilej de meditaţie, de reflexie asupra sinelui şi poate de puţin narcisism:"Zori de toamnă-/pe pânza de păianjen/ oglinzi de rouă".Dar toamna poate impresiona şi prin atmosfera festivistă din care nu lipseşte covorul roşu...al frunzelor.Ingenios, poetul a reuşit să transforme degradarea bacoviană a vegetalului într-o secvenţă care semnifică ascensiune, bogăţie şi putere:"Covorul roşu/din faţa oglinzilor-/frunzele toamnei"(Constantin Stroe).
Într-o toamnă târzie, cade prima brumă şi efectele ei nu sunt anunţate ci doar sugerate, indirect,de punctele de suspensie. În acest peisaj dezolant, doar o crizantemă domină grădina cu nobleţea ei, ca o mare doamnă:"Prima brumă.../Numai crizantema/nescuturată".În altă parte, o aglomerare de cadouri lângă bradul de Crăciun, care te ademeneşte,prin culoarea veşnic verde.Nimic nu lipseşte şi totuşi cineva observă...lipsa bunicului:"Multe cadouri/ lângă bradul de Crăciun-/bunicul lipsă"(Maria Tirenescu).
Un greiere îşi susţine , nestingherit,recitalul, animând natura înconjurătoare.În antiteză cu aceasta,în spaţiul sufocant al unei celule, cineva înalţă cu voce îndurerată, o rugăciune.Antiteza vizează totodată sacrul şi profanul, interioritatea şi exterioritatea:"Greierul cântă.../În celula zăvorâtă/ o rugăciune".Ţârâitul monoton al ploii de toamnă pare să nu aibă sfârşit pe colinele goale. Înfrigurată şi tristă, mierla renunţă la cântec şi se retrage în spaţiul închis, protector, al unui tei cu care se află într-o secretă comuniune. Desigur, retragerea ei este consecinţa dezlănţuirilor stihiale:"Ploaie de toamnă-/mierla se cuibăreşte/într-un tei bătrân"(Monica Trif).
Un haiku profund înfăţişează atmosfera sinistră a unui cimitir.Nimeni în jur, doar umbra unei cruci cade pieziş pe un bătrân care se roagă şi efectul contemplatorului este colosal.În intimitatea sa , omul aflat în rugăciune are revelaţia comunicării cu lumea sacră, îşi poartă crucea destinului şi pare acum doborât. Sub semnul divin se configurează triunghiul veşnic:cimitir-cruce-bătrân:" Cimitir pustiu-/umbra crucii pe-un bătrân/ în rugăciune".Într-un alt text, imaginea unui bătrân care aşteaptă pe cineva la poartă se multiplică, aici, la frontiera dintre două lumi, dintre două spaţii existenţiale,timpul se dilată, devine chinuitor, starea de amărăciune se amplifică. Dar , concluzia exprimată pe un ton enunţiativ, hotărât,nu are nimic surprinzător:"Acelaşi bătrân/ zile întregi la poartă-/nu vine nimeni"( Ştefan G. Theodoru).
În piaţă, se conturează profilul unui copil al străzii, desculţ, sub un umbrar părăsit.Piaţa pustie se află în concordanţă cu starea sufletească a copilului care,înfulecă flămând, pepene cu pâine.Schiţat la repezeală, din cărbune, portretul acestuia este evidenţiat prin câteva caracteristici-desculţ,umbrar părăsit, pepene cu pâine,surprins în mişcări încete, nesigure, mobilând un spaţiu abandonat, aproape de condiţia unui maidanez:"Desculţ în piaţă/sub un umbrar părăsit.../pepene cu pâine". Imaginea unui drum feroviar trimite la calea destinului,motiv valorificat de mulţi poeţi moderni.Şi, undeva, între şinele de cale ferată, un melc se simte protejat şi moţăie în cochilia sa fragilă. Nu numai spaţiul interior îi asigură liniştea ci şi poziţia sa strategică pe care a ocupat-o în univers, fiind în afara timpului reprezentat de trenul în mare viteză:"Între şinele/de cale ferată,/liniştit melcul"(Ion Untaru).
Imaginea satului cu arhitectură străveche este semnificată de o singură casă,izolată,păstrând ca element al patriarhalităţii, o funie goală de ceapă. Aşdar, au rămas doar formele, nu şi conţinutul vremurilor de odinioară:" Casă străveche-/la streaşină o funie/ goală de ceapă". Aceeaşi obsesie a formelor şi într-un alt haiku, în care se perindă vânturi reci.Nu tufele atrag atenţia ,cum ar fi fost firesc, ci proiecţia acestora pe gard, umbrele care amintesc de peştera lui Platon. A căuta consistenţa în lipsa acesteia este una dintre marile aventuri ale poetului modern:"Vântul rece-/umbrele tufelor uscate/ tremură pe gard"( Laura Văceanu).
Această microantologie de haiku-uri emoţionează prin varietate, concizie şi forţă expresivă.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Adresa-B-dul Copou,nr.44, bl.b1,et.1,ap.6,
Iasi, cod 700462
N.B.Redactorii revistei Haiku au libertatea de a prelua acest articol de pe blog şi a-l publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
Eu l-am cunoscut la Hotelul Orizont, unde s-a desfăşurat una din şedinţele Cercului de la Iaşi al SRH, fiind încadrat de două prezenţe agreabile- Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii internaţionale, în haiku şi Amalia Voicu, o fată sensibilă şi deosebit de inteligentă. Am fost moderatorul unei seri de cultură japoneză avându-l ca invitat de onoare pe Florin Vasiliu, am participat la lansarea unei cărţi de parodii din creaţia domniei sale, pe care am prezentat-o cum m-am priceput mai bine. În curând, Eduard Ţară,cel mai de seamă dintre ucenicii lui, va fi doctor în matematică, deşi eu mi-l voi imagina toată viaţa , doctor în haiku.
Răsfoiesc revista şi mă cufund în lectura unei mici antologii de poezie haiku.Vegetaţia se află în impas, acolo la periferie, dar continuă să fie graţioasă prin unele plante încă verzi şi senzuală, purtând melcii mărunţi, simboluri ale sexualităţii:"Scaieţii uscaţi-/pe plantele încă verzi/melcii falezii".Un moment de expansiune este reprezentat de rugul de mure, care se târăşte la frontiera dintre terestru şi acvatic, atras de căderea gălăgioasă a apelor, în timp ce vântul personificat, coborâse în somn:"Rugul de mure/ pe marginea cascadei-/vântul adormit"(Cornelia Atanasiu).
Contrastul alb-negru este evident, într-un micropoem care evidenţiază totodată semnele apropierii morţii- pe de-o parte corbul cu misiunea lui funerară, pe de altă parte, senectutea pură şi demnă, simbolizată de zăpadă. Dar, în curte, în spaţiul mirific al interiorităţii, nicio mişcare:" Umbra corbului/pe zăpada proaspătă-/ curtea pustie". Deşi afară s-au dezlănţuit stihiile iernii, viscolul este necruţător, poeta contemplă cu un calm caracteristic niponilor, desenul japonez din fundul ceştii de ceai.E o cufundare în arta eternă:"Un ger năpraznic-/pe fundul ceştii de ceai/desen japonez"( Magdalena Dale).
Într-un alt haiku, se imaginează un maraton eolian, prin analogie cu mijloacele de transport feroviare.Pe neaşteptate, vântul se opreşte din călătoria sa, într-o presupusă gară, ca să ia în trafic un călător recalcitrant, simbolizat de ciulin:"Gară pustie-/vântul face o haltă/să ia un ciulin". Altădată,vântul dansează cu o libelulă,în cadenţe clasice într-o arenă mai mult goală, închipuită de o câmpie săracă:"În vals cu vântul/prin câmpia săracă/ o libelulă"( Florentina Dănilă).
Atmosfera dezolantă a toamnei îşi găseşte corespondenţe în culoarea roşietică a amurgului şi între mesagerii peisajului sobru. Aici, tristeţea este reliefată nu prin antiteză ci prin continuitate, prin acumulări tensionate care semnifică extremele sentimentului dominant. Poetul lasă deoparte culorile mohorâte şi schiţează câteva elemente dintr-un pastel de iarnă. Tot un amurg şi aici, dar unul cu reflexe luminoase, în picaj,provocate de aripile pescăruşului,care fâlfâie nestingherite, undeva, deasupra zăpezii:"Amurg de iarnă/aripile pescăruşului/ luminează neaua"(Dan Doman).
Un cadru rustic îmbină imaginile vizuale cu cele auditive şi motrice.Într-o fotografie de epocă distingem drumul prăfuit pe care se deplasează ,anevoie,căruţele încărcate cu pepeni, spre piaţă, sugerând tendinţa de a evada din viaţa banală şi aspră:"Drum de ţară-/scârţâie căruţele/ pline de pepeni".Şi tot în cadrul rustic ,tinerii se adună într-un posibil ritual în jurul focului, simbol al forţei, purificării şi sexualizării, dar şi al cunoaşterii, prin lumina sa, cu atât mai mult cu cât se apropie începerea noului an şcolar:" Tinerii adunaţi/în jurul focului-/în curând şcoala".(Adina Enăchescu).
O coliziune în lumea modernă are consecinţe grave- un tei scuturat , care ne obişnuise cu atributele lui romantice şi o maşină care se mistuie mocnit, zdrobită, purtând însemnele unei civilizaţii, condamnată la combustii interioare. E un conflict al omului de tip nou cu natura şi cu el însuşi:"Tei scuturat-/maşina arde mocnit/ zdrobită în el "(Petre Flueraşu).
Dacă altădată, greierul cânta în iarba verde sau în cotloanele întunecoase,poetul modern şi-l imaginează în plan ascensional, limitat, în podul cu fân, unde-l caută zadarnic şi i se adresează plin de amărăciune, cu exclamaţii retorice:"În podul cu fân/ caut zadarnic un greier./Adio, prietene!".Aceeaşi singurătate copleşitoare, într-o gară, în aşteptarea unui tren, în compania unui maidanez care se încadrează perfect în existenţa taciturnă a peronului pustiu:"Aşteptând trenul-/pe peronul pustiu/ un câine hoinar"(Ioan Găbudean).
Uneori este evocat universul copilăriei, unde ne emoţionează fiinţa plăpândă, inocentă,dar curioasă, nerăbdătoare să parcurgă cât mai repede un spaţiu al iniţierii, simbolizat aici de abecedar.El întoarce, defapt, filele destinului şi prima lui carte este una de magie, încărcată cu semne misterioase:"Întorcând fila/ mâini micuţe de copil-/pe abecedar".În altă parte, un univers miniatural, cu un prim-plan mohorât. Micile vietăţi se antrenează în lupta pentru supravieţuire şi scena devorării unei libelule graţioase are o justificare până la un punct. Din victimă au rămas doar aripile, semnificând un ideal înfrânt, o ascensiune temerară a nimicului, văzut cu ochii metafizicianului:"Furnică flămândă-/din biata libelulă/doar aripile"( Florica Iacob).
Un alt haiku permite interpretare multiplă, înfăţişând secvenţe de vacanţă cu locuri străine şi oameni necunoscuţi, şi cu un final intenţionat confuz. Aceste fragmente de viaţă sunt plăcute, adevărate crâmpeie de vis, care persistă în memorie sau totul nu a fost decât un vis? :"Film de vacanţă/ Cu noi locuri şi oameni-/crâmpeie de vis"( Vali Iancu).
Într-un alt micropoem, marea agitată de furtună tocmai s-a potolit.Personifi-
cată în chipul unei femei bârfitoare, aceasta continuă să vocifereze, mânioasă,doar în spaţiul închis al unei cochilii, simbol al feminităţii, la fel ca marea:"A trecut hula-/mugetul mării a rămas/ în cochilie". Altădată, camera de luat vederi se mută în parc pe-o alee, cufundată în amorţire. Dar, iată, că vântul răscoleşte mormanul de frunze,în care s-a stins viaţa de multă vreme şi însufleţeşte acest peisaj supus degradării:"Alee în parc-/briza toamnei animă/frunzele moarte"(Octavian Mareş).
Nostalgia trecerii timpului este surprinsă în două ipostaze, care se completează în mod fericit. Pe de-o parte, cocorii au pornit în voiajul lor meridional, în călătoria de toamnă, încărcaţi dr tristeţe, într-un unghi menit să sfâşie văzduhul ca o săgeată, pe de altă parte, timpul marchează destinul uman şi este resimţit de bunicul care trăieşte la temperaturi înalte, aceste metamorfoze. Amplificarea lacrimei dă o notă de mare expresivitate:"Cocorii spre sud-/pe-obrazul bunicului/ creşte o lacrimă".Motivul trecerii timpului apare şi într-un alt haiku, în culori sumbre, reprezentat de o bătrână săracă, suferindă, care se întoarce acasă cu câteva vreascuri şi acelea smulse de vânt. Dar, acest jaf la drumul mare, poate fi interpretat şi ca un furt al zilelor omului:"Biata bătrână-/câte un vreasc din spinare/ îi fură vântul"( Ioan Marinescu).
Munţii sunt imaginaţi la nivel cosmic, în plină expansiune vegetativă,în singurătatea lor, alinaţi doar de-o pasăre, la fel de solitară. Aceasta pare să fie lipsită de substanţă, mai mult o proiecţie într-un ţinut montan fabulos:"Munţi împăduriţi/mângâiaţi de o umbră-/pasărea în zbor".În altă parte, poetul face transfer de calităţi, asociind delicat zorii-cocoşul-creanga. Astfel, coloritul ultimelor două elemente se răsfrânge asupra celei dintâi, ca în picturile expresioniste. Temporalitatea poate fi dedusă şi din culoarea nefirească a crengii:"Creangă roşie/ cântul de cocoş/ descuind zorii zilei"( Mihai Merticaru).
Într-o toamnă târzie şi în acelaşi timp pustie, poetul întâlneşte pe alee- simbol al destinului-,un melc amorţit şi o clipă de neatenţie i-ar fi fost fatală,micii vietăţi.Dar impactul nu s-a produs, călătorul oftează uşurat şi se cufundă în toamnă. Apariţia melcului obligă poetul să ocolescă, să iasă din ritm, să accepte linia sinuoasă a destinului şi să se mulţumească doar cu o simplă contemplare a anotimpului trist:"Toamnă târzie-/pe aleea umedă/ocolesc un melc".Dar această secvenţă dispare, fiind înlocuită de un pastel în alb, în tonuri violente cu viscolul care răsuceşte tot ce întâlneşte în cale. Pe strada aproape goală, rătăceşte o bătrână fără o ţintă anume, dar cu o misiune secretă, purtând în braţe o pisică, simbol al magiei, care anticipează desfăşurarea evenimentelor:"Ninge viscolit-/pe stradă o bătrână/c-o pisică-n braţe"( Valentin Nicoliţov).
În prim-plan, averse,o ploaie cu ritm dinamic, sacadat, obositor, iar în fundal, o umbrelă stricată, pe care cineva o aruncase lângă zid. Această opoziţie între intemperii şi atributele lumii civilizate trimite la suprarealism,la reificarea lucrurilor,la omul-mecanism, care se deteriorează la periferia societăţii:"Ploaie repede-/pe trotuar lângă zid/umbrela stricată".Pe o stradă periferică,observăm efectele unui fenomen-un fir de sânge se prelinge încet pe sub poartă, după un guiţat sfâşietor.Textul are un înţeles ceva mai adânc, dincolo de sacrificarea porcului.Aici, simbolul central este reprezentat de poarta care semnifică frontiera labilă dintre viaţă şi moarte:"Guiţat pe străduţă-/pe sub poartă/un fir de sânge"(Radu Patrichi).
Un motiv pe care l-am mai întâlnit la alţi autori de haiku este cel al iniţierii în tainele cunoaşterii.Pe masa fetiţei,în septembrie, se află cartea încărcată de mistere dar şi nevinovata jucărie de pluş, ca alternativă până la maturizare:"Septembrie-/pe masă abecedarul/şi un ursuleţ de pluş". Atmosfera în paturile de la salonul 9 este dominată de o stare de acalmie.Albul liniştitor sugerează lipsa durerii, cel puţin deocamdată:"Salonul 9/în paturile albe/ durerea tace"( Dumitru Radu).
Un alt haiku este construit pe tema instinctelor animalice.Iraţionalul joacă un rol important,în aşa fel încât o prună în cădere agită, pe neaşteptate, simţurile felinelor, dar şi dezamăgirea lor, înţeleasă ca o joacă, în raportul mort-viu:" Cade o prună-/între ierburi pisica/şi-ascute pânda". Aceeaşi temă, într-un alt micropoem, unde adulmecarea se desfăşoară la nivel terestru, pruna este înlocuită de o vrabie şi pisica de un motan care pândeşte atent prada.Şi aici, senzorialul este dominanta cadrului rustic, patriarhal, cu drumuri prăfuite şi linişte odihnitoare:"În praful din drum/ vrabia îşi ia baia-/ atent motanul"(Paula Romanescu).
După starea alertă a frunzelor, ne imaginăm o toamnă răscolită de vânt, care întinde covorul vegetal. O mişcare suspectă având menirea să provoace stări de nelinişte contemplatorului, o mişcare culminând cu ţipătul de păun, simbol al decorativului, al răcelii şi indiferenţei:"Frunze în mişcare/acoperind aleea-/ţipăt de păun".Se pare că aceasta a fost uvertura la concertul care va urma. Toamna se dezlănţuie peste câmpurile largi, ciulinii se rostogolesc într-un spaţiu apraoape gol, atmosfera devine angoasantă, inexplicabilă, pentru micul ied, cuprins de panică:" Ciulinii toamnei/ rostogolindu-se pe câmp-/un ied speriat"(Ana Ruse).
Tot o zi de toamnă, de astă dată în zori, ne înfăţişează un micropoem, care adaugă decorului roua strălucitoare, asemeni oglinzilor. E un prilej de meditaţie, de reflexie asupra sinelui şi poate de puţin narcisism:"Zori de toamnă-/pe pânza de păianjen/ oglinzi de rouă".Dar toamna poate impresiona şi prin atmosfera festivistă din care nu lipseşte covorul roşu...al frunzelor.Ingenios, poetul a reuşit să transforme degradarea bacoviană a vegetalului într-o secvenţă care semnifică ascensiune, bogăţie şi putere:"Covorul roşu/din faţa oglinzilor-/frunzele toamnei"(Constantin Stroe).
Într-o toamnă târzie, cade prima brumă şi efectele ei nu sunt anunţate ci doar sugerate, indirect,de punctele de suspensie. În acest peisaj dezolant, doar o crizantemă domină grădina cu nobleţea ei, ca o mare doamnă:"Prima brumă.../Numai crizantema/nescuturată".În altă parte, o aglomerare de cadouri lângă bradul de Crăciun, care te ademeneşte,prin culoarea veşnic verde.Nimic nu lipseşte şi totuşi cineva observă...lipsa bunicului:"Multe cadouri/ lângă bradul de Crăciun-/bunicul lipsă"(Maria Tirenescu).
Un greiere îşi susţine , nestingherit,recitalul, animând natura înconjurătoare.În antiteză cu aceasta,în spaţiul sufocant al unei celule, cineva înalţă cu voce îndurerată, o rugăciune.Antiteza vizează totodată sacrul şi profanul, interioritatea şi exterioritatea:"Greierul cântă.../În celula zăvorâtă/ o rugăciune".Ţârâitul monoton al ploii de toamnă pare să nu aibă sfârşit pe colinele goale. Înfrigurată şi tristă, mierla renunţă la cântec şi se retrage în spaţiul închis, protector, al unui tei cu care se află într-o secretă comuniune. Desigur, retragerea ei este consecinţa dezlănţuirilor stihiale:"Ploaie de toamnă-/mierla se cuibăreşte/într-un tei bătrân"(Monica Trif).
Un haiku profund înfăţişează atmosfera sinistră a unui cimitir.Nimeni în jur, doar umbra unei cruci cade pieziş pe un bătrân care se roagă şi efectul contemplatorului este colosal.În intimitatea sa , omul aflat în rugăciune are revelaţia comunicării cu lumea sacră, îşi poartă crucea destinului şi pare acum doborât. Sub semnul divin se configurează triunghiul veşnic:cimitir-cruce-bătrân:" Cimitir pustiu-/umbra crucii pe-un bătrân/ în rugăciune".Într-un alt text, imaginea unui bătrân care aşteaptă pe cineva la poartă se multiplică, aici, la frontiera dintre două lumi, dintre două spaţii existenţiale,timpul se dilată, devine chinuitor, starea de amărăciune se amplifică. Dar , concluzia exprimată pe un ton enunţiativ, hotărât,nu are nimic surprinzător:"Acelaşi bătrân/ zile întregi la poartă-/nu vine nimeni"( Ştefan G. Theodoru).
În piaţă, se conturează profilul unui copil al străzii, desculţ, sub un umbrar părăsit.Piaţa pustie se află în concordanţă cu starea sufletească a copilului care,înfulecă flămând, pepene cu pâine.Schiţat la repezeală, din cărbune, portretul acestuia este evidenţiat prin câteva caracteristici-desculţ,umbrar părăsit, pepene cu pâine,surprins în mişcări încete, nesigure, mobilând un spaţiu abandonat, aproape de condiţia unui maidanez:"Desculţ în piaţă/sub un umbrar părăsit.../pepene cu pâine". Imaginea unui drum feroviar trimite la calea destinului,motiv valorificat de mulţi poeţi moderni.Şi, undeva, între şinele de cale ferată, un melc se simte protejat şi moţăie în cochilia sa fragilă. Nu numai spaţiul interior îi asigură liniştea ci şi poziţia sa strategică pe care a ocupat-o în univers, fiind în afara timpului reprezentat de trenul în mare viteză:"Între şinele/de cale ferată,/liniştit melcul"(Ion Untaru).
Imaginea satului cu arhitectură străveche este semnificată de o singură casă,izolată,păstrând ca element al patriarhalităţii, o funie goală de ceapă. Aşdar, au rămas doar formele, nu şi conţinutul vremurilor de odinioară:" Casă străveche-/la streaşină o funie/ goală de ceapă". Aceeaşi obsesie a formelor şi într-un alt haiku, în care se perindă vânturi reci.Nu tufele atrag atenţia ,cum ar fi fost firesc, ci proiecţia acestora pe gard, umbrele care amintesc de peştera lui Platon. A căuta consistenţa în lipsa acesteia este una dintre marile aventuri ale poetului modern:"Vântul rece-/umbrele tufelor uscate/ tremură pe gard"( Laura Văceanu).
Această microantologie de haiku-uri emoţionează prin varietate, concizie şi forţă expresivă.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Adresa-B-dul Copou,nr.44, bl.b1,et.1,ap.6,
Iasi, cod 700462
N.B.Redactorii revistei Haiku au libertatea de a prelua acest articol de pe blog şi a-l publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
miercuri, 19 noiembrie 2008
Ion Untaru - " Păsări şi cuvinte "
Antologia lui Ion Untaru cuprinde mai multe volume de poezie haiku şi un Cuvânt înainte, purtând semnătura lui Vasile Moldovan, specialist în texte de sorginte japoneză. Aflăm că autorul este un spirit însetat de real, o fire poetică de o mare sensibilitate, care se raportează la natură şi societate, la viaţă şi la moarte. Un alt interpret,Ioan Găbudean, remarca în micropoemele lui Ion Untaru, puritatea imaginilor, rigoare, sensibilitate.
În volumul "La cules de stele", primăvara, profanul se îmbină cu sacrul într-o imagine pură, solemnă:" Primăvară-/îngerul Domnului/împodobeşte caisul". Pe un lac se văd câteva lebede, pline de gingăşie, graţie , care invită la meditaţie. O alegorie înfăţişează adolescenta, într-o postură carnavalescă, în faţa unei oglinzi, simbolul conştiinţei, unde cireşele îndeplinesc o funcţie ornamentală, conferind peisajului interior o pată de culoare: " În faţa oglinzii/cu cireşe la urechi,/adolescenta."
Într-un micropoem, poetul imaginează idila ca în negativul unui film, surprinzând intimitatea dincolo de constituţia materială, în imperiul umbrelor: " Logodnici pe punte/umbrele lor/îşi dau mâna." Din atmosfera cinegetică se reţine evenimentul tragicomic al vânătorului cuprins de furia apelor, în timp ce câinele recuperează doar pălăria: "Vânător la apă/ câinele/ cu pălăria în gură".
Într-un alt haiku, poetul surprinde imaginea unei fete la izvor, care, împreună cu ulciorul, sugerează un fenomen de continuitate, de alungire a materiei: "Izvor şerpuind/ fată cu urcior/ umbră alungită".Un răsărit de soare este imaginat ca un incendiu cosmic, menit să mistuie simbolurile gingăşiei vegetale; o clipă ucigaşă iminentă:" Răsare soarele/tufele de muşcate/ iau foc".
Deşi materia se degradează, construcţiile se prăbuşesc,gardul -simbolizând frontiera dintre două lumi- putrezeşte, de undeva se iveşte un element al perpetuării vegetative:"Casă veche/ în gardul dărăpănat/ a răsărit un nuc." Altădată, dintr-o cruce veche, s-a ivit un lăstar plăpând.Actul creaţiei are o notă angoasantă, surprinzând neliniştea poetului,tulburat în faţa hârtiei de scris, conştient de importanţa ceremonialului artistic:"În faţa colii albe/toate gândurile/ se sperie."
O atmosferă la fel de tristă, întâlnim într-un alt micropoem când,după dezlănţuirea furtunii, comuniunea om-natură are loc pe un ton firesc, înţelept, după ritualul pescăresc:" Furtună-/bătrânul stă de vorbă/ cu marea".Altădată, conversaţia are loc într-un spaţiu terestru,dominant romantic,interlocutorul fiind o vietate simpatică, puţin gălăgioasă, cu har muzical:"Noapte cu lună/ bătrânul şi greierele/ stau de vorbă".
Într-un cadru la fel de romantic, este surprinsă o idilă, unde îndrăgostiţii, fascinaţi de iubire îşi uită lumea şi plutesc într-un univers imaginar, plin de tandreţe:"Barcă pe lac/ doi îndrăgostiţi/ ies din lume".De la marea fără capăt, cu bărci autentice, se ajunge la universul acvatic, improvizat, puţin artificial, cu obiecte din recuzita origami: "Ploaie de vară/bărcuţele de hârtie/umplu şanţul".
Natura vine de multe ori în sprijinul omului. Atunci când tehnica modernă se află în impas, omul apelează la obiectele cosmice, eterne, care îl ajută să nu întrerupă creaţia artistică:"Pană de curent/scriu mai departe/la lumina lunii". Analogia femeie-salcie nu este nouă, dar ingeniozitatea poetului pare surprinzătoare, atunci când sugerează liniştea deplină, în concordanţă cu vestimentaţia funerară:"Salcie plângătoare/femeie în doliu/ tăcere".
Invadarea viei de către grauri are o explicaţie de natură fiziologică, subliniată printr-un limbaj simplu, constatativ, descriind fenomenul ca un apanaj al senectuţii:"Graurii în vie/bătrânul paznic/ a adormit".Un grup statuar semnifică sigurătatea,ruina tristeţea, trimiţând la stâlpii cu felinar, de altădată. Nemişcarea amplifică dezamăgirea celui bătut de soartă care îşi află sprijinul într-un animal credincios:"Lampadar solitar/rezemat de stâlp/ cerşetor cu câine".
Poetul priveşte cerul, căutând steaua destinului,în timp ce în jur miroase a lemn proaspăt, pentru coşciug, iar ceva mai încolo, ochiul surprinde degradarea tehnicii moderne, aflată la discreţia micilor vietăţi:"Cimitir auto/pe bancheta galbenă/ o şopârlă".Aceleaşi note romantice, într-un micropoem, în care melancolia este sugerată de natura moartă şi de un decorativ al interiorităţii:"Melancolie-/ natură moartă/ cu flori interioare".Niciodată, comunicarea nu se desfăşoară aşa cum am fi vrut. Mereu intervine ceva în canal, care împiedică finalizarea unui act, chiar dacă este vorba de un banal cuib de viespi:"În cutia de scrisori/ telegrama/ dar şi cuibul de viespi".
Volumul "Prepeleac de lună" începe cu un excepţional poem care semnifică inocenţa, puritatea ca atribut al materiei, dar şi al reflecţiei, în aceeaşi stare de visare, odată cu răsăritul lunii:"Răsare luna/ copilul întinde mâna-/şi umbra la fel".Actul mimetic este unul inconştient, dar contribuie la socializarea tabloului, altădată aglomerat cu obiecte parnasiene- ziduri,case, statui reci, colţuroase, iar afară ploaie şi zloată. Într-o secvenţă se stabileşte un raport între brumă şi greiere, cu finalităţi tragice:"Peste prima brumă/ ultima jelanie/ a greierului".
O altă antiteză se prefigurează între salon şi bufniţe, simboluri ale singurătăţii.La ora ceaiului casa, care, în mod obişnuit,aduna lume la vechiul ritual, este acum solitară, asediată de păsări de noapte:"Salon părăsit/la ora ceaiului/bufniţe la geamuri".În compania motanului, bunicul are revelaţia Sărmanului Dionis şi meditează alături de motanul personificat, pe teme existenţiale, în universul domestic, reprezentat în primul rând de prispă:"Bunicul pe prispă/alături motanul/amândoi pe gânduri".
Nesiguranţa nevăzătorilor, şovăiala în deplasare este exprimată metaforic printr-o punte şubredă, imaginară.Deşi se deplasează, fiecare merge în el însuşi, evaluând cu tristeţe dezechilibrul:"Punte şubredă/unul către celălalt,/doi nevăzători".O altă secvenţă pare luată direct din La Fontaine care înfăţişează într-o fabulă un greiere, un fel de haimana simpatică,întristat la venirea iernii:"Vine iarna/ greierele îşi pune trist/chitara în cui".
Uneori oamenii nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica, în cazul unor iubiri devastatoare sau în cazul unei singurătăţi apăsătoare.Doar sufletele se află într-un dialog imaginar:"Noi doi pe bancă/sufletele noastre/vorbindu-şi în tăcere". Preluând din mitologie motivul pescuitului lunii, poetul înfăţişează încercarea temerară cu final prevăzut- luna continuă să plutească nestingherită pe ape:"Noaptea la pescuit/scăpată din năvod/ luna pe ape".
Animalizarea omului sărac, metamorfozat din cauza condiţiei umile, îl obligă să caute permanent soluţii de supravieţuire, cum ar fi pelerinajul la containere:"Cerşetor şi câine/caută împreună/prin gunoaie".Deşi intemperiile s-au dezlănţuit, macii dau foc deodată câmpului, sugestie provenind din culoarea roşie a graţioaselor petale:"Plouă liniştit-/holda de maci/dă foc câmpului".În timp ce cocorii migrează, oamenii suferă în lipsa aripilor, care au o semnificaţie deosebită -imposibilitatea atingerii unui ideal şi condamnarea la condiţia terestră:"Se duc cocorii/rând pe rând/unde sunt aripile noastre?".
În volumul "Inscripţie pe bobul de orez", oglindirea în propria -i conştiinţă, simbolizată de apa din iaz, este întreruptă de intemperii, care modifică profilul, odată cu căderea primilor stropi:"Primele picături/îmi tulbură chipul/ în apa iazului".Ca orice amintire, imaginea mamei este evocată cu nostalgie, sub forma unui tablou vechi,prăfuit, în care se află un chip mereu tânăr:"În tabloul prăfuit/chipul mamei/rămas tânăr".
Uneori suferinţa adună fiinţele aflate în impas, care încearcă să se înţeleagă prin gesturi, prin mişcări ritualice,aşa cum se întâmplă cu doi pisoi fără mamă, surprinşi într-un cadru plin de tandreţe:"Pe şanţul verde/doi pisoi fără mamă/nu mai sunt singur".Universul vegetal trece prin ciclurile temporale aflate într-o alternanţă permanentă-viaţă/moarte.A fost ales ca simbol salcâmul, care are rădăcini adânci şi semnifică rezistenţa în timp.Din fibra salcâmului tăiat pentru foc ies veşnic muguri:"Din salcâmul tăiat/pentru lemne de foc/mereu muguri noi".
Un alt micropoem sugerează decepţia, provocată de un cataclism natural, sau social,cu sfârşit tragic, din care nu rămâne decât barca goală, trimiţând la sexualitatea feminină:"După furtună/în larg/ barca goală".Conştient de trecerea timpului, poetul îşi imaginează permanenţa, pe care încearcă să o descopere în diferite mărci ale habitatului. Cu amărăciune constată continuitatea:"Bătrânul/privindu-şi casa-/o să rămână după mine".
Pornind de la viziunea pascaliană" Omul e o trestie gânditoare", eul liric imaginează un spaţiu acvatic cu analogii misterioase:trestii-lumânări -gânduri, aflate într-o ciudată pâlpâire:"Trestii pe lac/lumânări pâlpâind/gânduri nedesluşite".În câteva rânduri, poetul apelează la mitologia populară românească şi valorifică într-o manieră personală motivul crengii de brad, prezent în toate momentele cruciale ale vieţii.Aici, elementul vegetal sugerează prospeţimea naturii dar şi pe cea sufletească, avându-şi un corespondent de taină în puritatea zăpezii:"Prima zăpadă/sufletul se primeneşte/ creangă de brad".
În alte poeme se apelează la tehnica modernă a colajului, care evidenţiază contemplaţia şi efectele sale, exprimate cu mare economie de mijloace artistice:"Baracă de scânduri/ singurătate-/meditaţie".O confesiune dezarmează prin simplitate, uşoara ironie şi ton exclamativ, reliefând în tonuri alb-negre, condiţia existenţială, cu trimiteri la spaţiul oniric:"Ziua gânduri/noaptea coşmaruri-/nu mai lătra Grivei!".Beţiile dionisiace au din când în când deznodământ tragic, localul este privit ca un teatru de luptă, unde cineva trebuie să joace rolul învinsului.Şi totul se află sub semnul implacabil al destinului:"Mesenii beau/moartea pândeşte/unul din ei va cădea".
În unele secvenţe filmice, suprarealiste, desluşim singurătatea şi asprimea vremii, care conturează şi întreţin starea de agonie, cu tendinţe de permanentizare, în spaţiul social:"Iarnă friguroasă/ muribund în agonie/nimeni".Motivul casei izolate, atât de întâlnit în haiku-ul clasic, dar şi în simbolismul european, închipuie acum o" haltă terminus", unde se sfârşeşte calea destinului, în faţa porţii- un fel de frontieră între două lumi:" Casă izolată-/drumul se opreşte/chiar la poarta mea".
Volumul "Păsări şi cuvinte" debutează cu un haiku graţios, care încearcă să releve cele două feţe ale existenţei umane-copilăria şi senectutea, prima fiind exprimată metaforic, cea de-a doua simbolic:"Pădurea copilăriei/plină de mlădiţe/eu,de riduri".Un blitz surprinde degradarea materială, de o copleşitoare tristeţe, asupra căreia camera de luat vederi întârzie timp îndelungat, reliefând gardul, casa şi cireşul:"Prin gardul rupt/o casă părăsită/ şi cireşul uscat".
Într-un micropoem, poetul îşi imaginează bunica stând la coadă-probabil la cea a destinului- cu o pălărie care o face să pară aristocrată, în compania celor doi fluturi, aducând o notă de gingăşie, de frumuseţe, ca într-un tablou impresionist.În altă parte, peştele,obligat să trăiască într-un mediu neprielnic, surprinde pentru ultima oară fascinaţia naturii. În ochii lui seninul cerului începe treptat să se tulbure:"Peşte pe nisip/În ochii lui/moare azurul".
Acestea sunt doar o parte din micropoemele selectate din antologia lui Ion Untaru, pe care mulţi dintre apropiaţii lui, o răsfoiesc, încet, cu mare curiozitate.
George Bădărău
N.B. Autorul comentat are libertatea de a prelua această cronică literară şi de a o publica în orice revistă , din ţară sau din străinătate.
În volumul "La cules de stele", primăvara, profanul se îmbină cu sacrul într-o imagine pură, solemnă:" Primăvară-/îngerul Domnului/împodobeşte caisul". Pe un lac se văd câteva lebede, pline de gingăşie, graţie , care invită la meditaţie. O alegorie înfăţişează adolescenta, într-o postură carnavalescă, în faţa unei oglinzi, simbolul conştiinţei, unde cireşele îndeplinesc o funcţie ornamentală, conferind peisajului interior o pată de culoare: " În faţa oglinzii/cu cireşe la urechi,/adolescenta."
Într-un micropoem, poetul imaginează idila ca în negativul unui film, surprinzând intimitatea dincolo de constituţia materială, în imperiul umbrelor: " Logodnici pe punte/umbrele lor/îşi dau mâna." Din atmosfera cinegetică se reţine evenimentul tragicomic al vânătorului cuprins de furia apelor, în timp ce câinele recuperează doar pălăria: "Vânător la apă/ câinele/ cu pălăria în gură".
Într-un alt haiku, poetul surprinde imaginea unei fete la izvor, care, împreună cu ulciorul, sugerează un fenomen de continuitate, de alungire a materiei: "Izvor şerpuind/ fată cu urcior/ umbră alungită".Un răsărit de soare este imaginat ca un incendiu cosmic, menit să mistuie simbolurile gingăşiei vegetale; o clipă ucigaşă iminentă:" Răsare soarele/tufele de muşcate/ iau foc".
Deşi materia se degradează, construcţiile se prăbuşesc,gardul -simbolizând frontiera dintre două lumi- putrezeşte, de undeva se iveşte un element al perpetuării vegetative:"Casă veche/ în gardul dărăpănat/ a răsărit un nuc." Altădată, dintr-o cruce veche, s-a ivit un lăstar plăpând.Actul creaţiei are o notă angoasantă, surprinzând neliniştea poetului,tulburat în faţa hârtiei de scris, conştient de importanţa ceremonialului artistic:"În faţa colii albe/toate gândurile/ se sperie."
O atmosferă la fel de tristă, întâlnim într-un alt micropoem când,după dezlănţuirea furtunii, comuniunea om-natură are loc pe un ton firesc, înţelept, după ritualul pescăresc:" Furtună-/bătrânul stă de vorbă/ cu marea".Altădată, conversaţia are loc într-un spaţiu terestru,dominant romantic,interlocutorul fiind o vietate simpatică, puţin gălăgioasă, cu har muzical:"Noapte cu lună/ bătrânul şi greierele/ stau de vorbă".
Într-un cadru la fel de romantic, este surprinsă o idilă, unde îndrăgostiţii, fascinaţi de iubire îşi uită lumea şi plutesc într-un univers imaginar, plin de tandreţe:"Barcă pe lac/ doi îndrăgostiţi/ ies din lume".De la marea fără capăt, cu bărci autentice, se ajunge la universul acvatic, improvizat, puţin artificial, cu obiecte din recuzita origami: "Ploaie de vară/bărcuţele de hârtie/umplu şanţul".
Natura vine de multe ori în sprijinul omului. Atunci când tehnica modernă se află în impas, omul apelează la obiectele cosmice, eterne, care îl ajută să nu întrerupă creaţia artistică:"Pană de curent/scriu mai departe/la lumina lunii". Analogia femeie-salcie nu este nouă, dar ingeniozitatea poetului pare surprinzătoare, atunci când sugerează liniştea deplină, în concordanţă cu vestimentaţia funerară:"Salcie plângătoare/femeie în doliu/ tăcere".
Invadarea viei de către grauri are o explicaţie de natură fiziologică, subliniată printr-un limbaj simplu, constatativ, descriind fenomenul ca un apanaj al senectuţii:"Graurii în vie/bătrânul paznic/ a adormit".Un grup statuar semnifică sigurătatea,ruina tristeţea, trimiţând la stâlpii cu felinar, de altădată. Nemişcarea amplifică dezamăgirea celui bătut de soartă care îşi află sprijinul într-un animal credincios:"Lampadar solitar/rezemat de stâlp/ cerşetor cu câine".
Poetul priveşte cerul, căutând steaua destinului,în timp ce în jur miroase a lemn proaspăt, pentru coşciug, iar ceva mai încolo, ochiul surprinde degradarea tehnicii moderne, aflată la discreţia micilor vietăţi:"Cimitir auto/pe bancheta galbenă/ o şopârlă".Aceleaşi note romantice, într-un micropoem, în care melancolia este sugerată de natura moartă şi de un decorativ al interiorităţii:"Melancolie-/ natură moartă/ cu flori interioare".Niciodată, comunicarea nu se desfăşoară aşa cum am fi vrut. Mereu intervine ceva în canal, care împiedică finalizarea unui act, chiar dacă este vorba de un banal cuib de viespi:"În cutia de scrisori/ telegrama/ dar şi cuibul de viespi".
Volumul "Prepeleac de lună" începe cu un excepţional poem care semnifică inocenţa, puritatea ca atribut al materiei, dar şi al reflecţiei, în aceeaşi stare de visare, odată cu răsăritul lunii:"Răsare luna/ copilul întinde mâna-/şi umbra la fel".Actul mimetic este unul inconştient, dar contribuie la socializarea tabloului, altădată aglomerat cu obiecte parnasiene- ziduri,case, statui reci, colţuroase, iar afară ploaie şi zloată. Într-o secvenţă se stabileşte un raport între brumă şi greiere, cu finalităţi tragice:"Peste prima brumă/ ultima jelanie/ a greierului".
O altă antiteză se prefigurează între salon şi bufniţe, simboluri ale singurătăţii.La ora ceaiului casa, care, în mod obişnuit,aduna lume la vechiul ritual, este acum solitară, asediată de păsări de noapte:"Salon părăsit/la ora ceaiului/bufniţe la geamuri".În compania motanului, bunicul are revelaţia Sărmanului Dionis şi meditează alături de motanul personificat, pe teme existenţiale, în universul domestic, reprezentat în primul rând de prispă:"Bunicul pe prispă/alături motanul/amândoi pe gânduri".
Nesiguranţa nevăzătorilor, şovăiala în deplasare este exprimată metaforic printr-o punte şubredă, imaginară.Deşi se deplasează, fiecare merge în el însuşi, evaluând cu tristeţe dezechilibrul:"Punte şubredă/unul către celălalt,/doi nevăzători".O altă secvenţă pare luată direct din La Fontaine care înfăţişează într-o fabulă un greiere, un fel de haimana simpatică,întristat la venirea iernii:"Vine iarna/ greierele îşi pune trist/chitara în cui".
Uneori oamenii nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica, în cazul unor iubiri devastatoare sau în cazul unei singurătăţi apăsătoare.Doar sufletele se află într-un dialog imaginar:"Noi doi pe bancă/sufletele noastre/vorbindu-şi în tăcere". Preluând din mitologie motivul pescuitului lunii, poetul înfăţişează încercarea temerară cu final prevăzut- luna continuă să plutească nestingherită pe ape:"Noaptea la pescuit/scăpată din năvod/ luna pe ape".
Animalizarea omului sărac, metamorfozat din cauza condiţiei umile, îl obligă să caute permanent soluţii de supravieţuire, cum ar fi pelerinajul la containere:"Cerşetor şi câine/caută împreună/prin gunoaie".Deşi intemperiile s-au dezlănţuit, macii dau foc deodată câmpului, sugestie provenind din culoarea roşie a graţioaselor petale:"Plouă liniştit-/holda de maci/dă foc câmpului".În timp ce cocorii migrează, oamenii suferă în lipsa aripilor, care au o semnificaţie deosebită -imposibilitatea atingerii unui ideal şi condamnarea la condiţia terestră:"Se duc cocorii/rând pe rând/unde sunt aripile noastre?".
În volumul "Inscripţie pe bobul de orez", oglindirea în propria -i conştiinţă, simbolizată de apa din iaz, este întreruptă de intemperii, care modifică profilul, odată cu căderea primilor stropi:"Primele picături/îmi tulbură chipul/ în apa iazului".Ca orice amintire, imaginea mamei este evocată cu nostalgie, sub forma unui tablou vechi,prăfuit, în care se află un chip mereu tânăr:"În tabloul prăfuit/chipul mamei/rămas tânăr".
Uneori suferinţa adună fiinţele aflate în impas, care încearcă să se înţeleagă prin gesturi, prin mişcări ritualice,aşa cum se întâmplă cu doi pisoi fără mamă, surprinşi într-un cadru plin de tandreţe:"Pe şanţul verde/doi pisoi fără mamă/nu mai sunt singur".Universul vegetal trece prin ciclurile temporale aflate într-o alternanţă permanentă-viaţă/moarte.A fost ales ca simbol salcâmul, care are rădăcini adânci şi semnifică rezistenţa în timp.Din fibra salcâmului tăiat pentru foc ies veşnic muguri:"Din salcâmul tăiat/pentru lemne de foc/mereu muguri noi".
Un alt micropoem sugerează decepţia, provocată de un cataclism natural, sau social,cu sfârşit tragic, din care nu rămâne decât barca goală, trimiţând la sexualitatea feminină:"După furtună/în larg/ barca goală".Conştient de trecerea timpului, poetul îşi imaginează permanenţa, pe care încearcă să o descopere în diferite mărci ale habitatului. Cu amărăciune constată continuitatea:"Bătrânul/privindu-şi casa-/o să rămână după mine".
Pornind de la viziunea pascaliană" Omul e o trestie gânditoare", eul liric imaginează un spaţiu acvatic cu analogii misterioase:trestii-lumânări -gânduri, aflate într-o ciudată pâlpâire:"Trestii pe lac/lumânări pâlpâind/gânduri nedesluşite".În câteva rânduri, poetul apelează la mitologia populară românească şi valorifică într-o manieră personală motivul crengii de brad, prezent în toate momentele cruciale ale vieţii.Aici, elementul vegetal sugerează prospeţimea naturii dar şi pe cea sufletească, avându-şi un corespondent de taină în puritatea zăpezii:"Prima zăpadă/sufletul se primeneşte/ creangă de brad".
În alte poeme se apelează la tehnica modernă a colajului, care evidenţiază contemplaţia şi efectele sale, exprimate cu mare economie de mijloace artistice:"Baracă de scânduri/ singurătate-/meditaţie".O confesiune dezarmează prin simplitate, uşoara ironie şi ton exclamativ, reliefând în tonuri alb-negre, condiţia existenţială, cu trimiteri la spaţiul oniric:"Ziua gânduri/noaptea coşmaruri-/nu mai lătra Grivei!".Beţiile dionisiace au din când în când deznodământ tragic, localul este privit ca un teatru de luptă, unde cineva trebuie să joace rolul învinsului.Şi totul se află sub semnul implacabil al destinului:"Mesenii beau/moartea pândeşte/unul din ei va cădea".
În unele secvenţe filmice, suprarealiste, desluşim singurătatea şi asprimea vremii, care conturează şi întreţin starea de agonie, cu tendinţe de permanentizare, în spaţiul social:"Iarnă friguroasă/ muribund în agonie/nimeni".Motivul casei izolate, atât de întâlnit în haiku-ul clasic, dar şi în simbolismul european, închipuie acum o" haltă terminus", unde se sfârşeşte calea destinului, în faţa porţii- un fel de frontieră între două lumi:" Casă izolată-/drumul se opreşte/chiar la poarta mea".
Volumul "Păsări şi cuvinte" debutează cu un haiku graţios, care încearcă să releve cele două feţe ale existenţei umane-copilăria şi senectutea, prima fiind exprimată metaforic, cea de-a doua simbolic:"Pădurea copilăriei/plină de mlădiţe/eu,de riduri".Un blitz surprinde degradarea materială, de o copleşitoare tristeţe, asupra căreia camera de luat vederi întârzie timp îndelungat, reliefând gardul, casa şi cireşul:"Prin gardul rupt/o casă părăsită/ şi cireşul uscat".
Într-un micropoem, poetul îşi imaginează bunica stând la coadă-probabil la cea a destinului- cu o pălărie care o face să pară aristocrată, în compania celor doi fluturi, aducând o notă de gingăşie, de frumuseţe, ca într-un tablou impresionist.În altă parte, peştele,obligat să trăiască într-un mediu neprielnic, surprinde pentru ultima oară fascinaţia naturii. În ochii lui seninul cerului începe treptat să se tulbure:"Peşte pe nisip/În ochii lui/moare azurul".
Acestea sunt doar o parte din micropoemele selectate din antologia lui Ion Untaru, pe care mulţi dintre apropiaţii lui, o răsfoiesc, încet, cu mare curiozitate.
George Bădărău
N.B. Autorul comentat are libertatea de a prelua această cronică literară şi de a o publica în orice revistă , din ţară sau din străinătate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)