Interviu cu scriitorul George Bădărău

Domnule George Bădărău, de ce scrieţi?

Oamenii simt nevoia să comunice şi o fac mai întotdeauna cu succes. Unii povestesc frumos, alţii îşi adună gândurile, într-un morman de foi, pe care le păstrează în sertare şi doar o mică parte dintre ei scriu cu mintea şi cu inima, într-un fel deosebit. Aceştia sunt scriitorii. Nu orice om care scrie este scriitor. În construcţii, unii angajaţi scriau pe materialele prefabricate şi erau numiţi ’’ scriitori de pereţi’’. Alţii lucrau la CFR, aveau obligaţia să scrie pe vagoane şi erau cunoscuţi ca’’ scriitori de vagoane’’. Nu mai vorbim de cei care scriu pe pereţi în WC-ul public...În ultimul timp, mulţi scriu, foarte mulţi publică şi aproape nimeni nu citeşte. Nu numai că suntem concuraţi de televiziune şi internet, dar nu reuşim să ajungem la sensibilitatea postmodernă sau poate nu găsim modalităţile tehnice de a transfigura această sensibilitate.

Cum ar trebui să fie o carte?

O carte trebuie să aibă nu numai valoare estetică, trebuie să fie şi utilă, să folosească unor grupuri. Afirmaţii ca ’’scriu pentru mine’’, am ’’literatură de sertar’’, ’’ publicul nu este iniţiat în arta modernă ’’, ’’critica literară nu-şi face datoria’’, nu mai au niciun haz. Neomoderniştii au venit pe un teren nepregătit, în mare forţă, cu formule estetice expresive. Nichita Stănescu era un mit, divinizat de generaţia mea, admirat de cititorii din generaţia lui, parodiat de condeierii mai tineri. La Liceul Naţional din Iaşi, unde am fost elev, se organizau seri de poezie Marin Sorescu, iar cărţile acestuia umblau din mână în mână. Mai aproape de vremea noastră, Emil Brumaru a reuşit cu poezia lui să tulbure mintea fetelor din generaţia 2000, mai ceva ca drogurile.Eu nu am reuşit să găsesc o formulă originală cu care să sparg piaţa, deşi o caut de multă vreme. De aceea fac sinteze şi dicţionare utile, cu oarecare circulaţie, menţionate în bibliografii, citite şi citate în lucrări de licenţă şi lucrări de doctorat, studiate de eleve, răsfoite de studente, netezite de doamnele profesoare. Într-o jumătate de secol apar câteva camioane de cărţi, dintre care unele bune şi doar câteva foarte bune. În ceea ce mă priveşte mi-i greu să mă gândesc la gloria postumă.

Care este relaţia dumneavoastră cu poezia haiku?

Haiku, tanka, haibun, renga sunt specii lirice de sorginte japoneză, agreate în toată lumea., în reviste specializate, concursuri, antologii, exegeze, site-uri consacrate genului. Această lirică miniaturală, graţioasă, enigmatică presupune o iniţiere în estetica haiku-ului. În studenţie, un profesor ne-a prezentat traduceri din opera lui Basho, maestru al genului şi ne-a explicat o serie de reguli fără de care nu am avea acces, în acel univers artistic. În ultimii ani, am scris şi am publicat haiku în reviste de specialitate, am fost inclus în antologii, am luat Premiul I la Concursul Internaţional al Societăţii Române de Haiku, Bucureşti şi Premiul I la Concursul organizat de revista Albatros, Constanţa. Public recenzii la cărţile haijinilor pe blogul meu intitulat Noua literatură românească, recenzii care sunt preluate de site-ul specializat Raftul cu cărţi şi de diferite reviste literare. Nu toate micropoemele sunt haiku-uri, dacă încălcăm regulile clasice. Aceste texte sunt în stil haiku, în stil tanka, deşi în multe ţări există şi haiku în formă liberă. Haiku-urile româneşti apar şi în limbile de mare circulaţie, sunt apreciate şi premiate. Eduard Ţară, din Iaşi, a obţinut peste 100de premii internaţionale, la concursuri organizate pe toate continentele, în diferite limbi.

Unde scrieţi? Unde recitaţi?

Oriunde. În bibliotecă, în tramvai, pe-o bancă în parc, într-un bar, în faţa unei ceşti de cafea, sau în plină stradă, cum s-a întâmplat odată la Festivalul’’ M. Eminescu’’ din Botoşani, unde am avut succes. În restaurant, seara, poetul Sterian Vicol, mi-a propus , zâmbind să mă urc pe masă şi să mai recit o dată poezia care răscolise inimile trecătorilor. Devenisem pentru câteva minute poetul străzii, dar nu am o fire aşa boemă, încât să fac spectacol , cu textele mele. Altădată, la Restaurantul’’ Bolta Rece’’, participam la concursuri de epigrame. La una din ediţii, un redactor de la Radio Nord –Est a propus ca juriul să fie reprezentat de aplauzele spectatorilor. Epigrama mea a fost cel mai mult  aplaudată şi  a fost premiată. Sau, altădată la Festivalul Internaţional de Avangardă de la Iaşi,  am scris o poezie pe tema zădărniciei,  pe un panou, în mijlocul străzii’’ Lăpuşneanu’’, cu o carioca degradată: ’’Trec orele la ORL / alături un  bătrân WC / şi mai încolo nu ştiu ce / Femeie-şi freacă fesele...’’( Plictiseală ).

Cum priviţi acum Postmodernismul românesc?

Am făcut o sinteză despre Postmodernismul românesc, rătăcind pe un teren alunecos şi pentru unii destul de confuz. Puţine poezii semnate de poeţii generaţiei ’80 se înscriu în această orientare. Am definit conceptul, am prezentat în linii mari estetica postmodernă, am stabilit tipologii şi am analizat textele reprezentative ale unor poeţi din Capitală, susţinuţi de criticul literar N. Manolescu. Într-o perspectivă mai largă, Postmodernismul românesc va rămâne un experiment interesant, care a împrospătat limbajul poetic, după neomodernism, fără a lăsa în urmă capodopere. Sunt în generaţia mea câteva voci lirice reprezentative, care s-ar putea încadra la neoexpresionism, neoromantism etc. dar nu la postmodernism. Unii exegeţi au încercat să lărgească semnificaţia conceptului, să-l transforme într-un concept-umbrelă, unde încap toţi, fără supărare, până la anularea acestuia. Peste ani multe cărţi nu vor mai avea audienţă la publicul de-atunci, dar postmodernismul va rămâne ca experiment în orice istorie literară.

Dar conceptul de neomodernism?

Conceptul de neomodernism a fost introdus în exegeze şi în manualele şcolare, în ultimele trei decenii, cu referire la creaţia generaţiei ’60. Am încercat să deduc o serie de particularităţi, dintr-o estetică implicită, să le descopăr în operele literare, să stabilesc tipologii, în aşa fel încât curentul literar Neomodernism să aibă justificare. Desigur, unele aspecte sunt comune, se întâlnesc într-un fel sau altul, la majoritatea scriitorilor, dar sunt şi elemente care-i diferenţiază. Nu întâmplător, unul dintre scriitorii canonici a fost selectat din acest curent literar. Este vorba de Nichita Stănescu, admirat de scriitorii optzecişti din Bucureşti, până la extaz. Aceştia recitau din creaţia lui, cântau cântece pe versurile cunoscutului poet, îi imitau vorbirea, comportamentul, viziunea. Marin Sorescu s-a impus cu o poezie originală şi mai apoi cu teatru modern, parabolic, în care se resimt influenţele  literaturii absurdului. Cititorul ar putea fi mai obiectiv în aprecierea neomodernismului, după lectura cărţii mele.

Ce ne puteţi spune despre blogul dumneavoastră?

Blogul meu se numeşte Noua literatură românească şi are ca descriere ’’analize pertinente şi impertinente’’. Aşadar, mă voi referi la noua literatură şi voi publica începând cu primele zile  de vacanţă, cronici literare la cărţile douămiiştilor. Deocamdată postez ba o recenzie, ba o parodie, ba o epigramă la adresa confraţilor, din lipsă de timp. Literatura s-a mutat pe blog, scriitorii pot publica orice fără să depindă în vreun fel de redactorii de la revistele de cultură, care de multe ori...nu au spaţiu. Pe blog se pot întâlni scriitori din diferite oraşe sau din diferite ţări, se pot cunoaşte ( fotografii, filme ), se pot împrieteni, se pot publica reciproc, pot ieşi, aşadar, cu succes din anonimat. Poţi să faci pe internet cenacluri literare, societăţi culturale, poţi să-ţi alegi oamenii de cultură cu care ai vrea să mergi la o bere şi nu în ultimul rând, poţi selecta un scriitor căruia vrei să-i iei un interviu.

Ce universuri  artistice vă atrag mai mult?

M-au atras deopotrivă universurile realiste, fantastice şi absurde. Am făcut o teză de doctorat despre fantastic, în care am analizat proza lui Vasile Voiculescu. Din mormanul de fişe au ieşit două cărţi: Rădăcinile fantasticului românesc şi Proza lui Vasile Voiculescu, răsfoite de cei interesaţi, cel puţin aşa reiese din mesajele pe care mi le trimit unii cu poşta electronică sau cu poşta tradiţională. În ultimul timp am primit aprecieri de la o profesoară, care se foloseşte şi de cărţile mele, în redactarea tezei de doctorat. Scriitorii sunt în general orgolioşi, îşi imaginează că scriu lucruri ieşite din comun, altfel nu ar mai scrie. Nici eu nu fac excepţie...

Cu cine nu aţi vrea să fiţi confundat?

Nu aş vrea să fiu sub nici o formă confundat cu George Bădărău, care din cauza orgoliului nemăsurat, a pierdut foarte mult la viaţa lui. Când era mic s-a dus la o dugheană să-şi cumpere pălărie. L-a întâmpinat un evreu chel, cu creionul chimic după ureche  care, aflând ce vrea copilul, se grăbi  să-i întindă o pălăriuţă verde. În timp ce acesta bătea darabana cu degetele pe masă, George făcea proba în faţa unei oglinzi, surprins de lărgimea pălăriei: ’’ E prea mare !’’, zise el.. ’’Nu-i pălăria mare, e capul tău mic ! ’’, spuse vânzătorul continuând să bată în masă. După mulţi ani, George a constatat că evreul avusese o intuiţie extraordinară.

Dacă aţi fi doar un scriitor, ce aţi crede despre ceea ce scrieţi?

La urma urmei sunt doar un scriitor, dar meseria de profesor mă ajută să supravieţuiesc. Am funcţionat la diferite şcoli, de care nu vreau să-mi mai aduc aminte, spre ghinionul elevilor mei, spre dezamăgirea profesorilor, care se obişnuiesc greu cu un coleg’’ incomod’’. Nu am fost apreciat. Nu am avut salarii de merit, gradaţii de merit; mulţumesc lui Dumnezeu , că n-am fost îndepărtat din sistem, într-o vreme când oamenii valoroşi sunt marginalizaţi şi în locul lor sunt promovaţi, pe criterii politice, diferiţi figuranţi. Au dreptate elevii să ne privească zâmbind ironici, indiferenţi, în timp ce maimarii noştri lucrează la alte variante ale Legii învăţământului, ca să-şi poată justifica salariile mari. Ce cred despre ceea ce scriu? Numai lucruri bune...

Ce s-ar schimba în scrisul dumneavoastră, dacă aţi trăi în altă parte? Unde? De ce?

Dacă aş trăi în altă ţară, m-aş acomoda uşor cu viaţa socială, culturală, viziune, formule stilistice, ideologie, fiind un tip de oarecare mobilitate. Aş gândi, aş scrie, la fel ca scriitorii autohtoni, aş fi asimilat iar originea mea ar fi repede uitată. Cu siguranţă, în scrisul meu s-ar schimba multe, după particularităţile literaturii naţionale din ţara respectivă. E mai greu să ieşi în evidenţă, să ai succes într-un oraş de provincie din România, decât în Franţa, Germania, America de Sud. Nu au alţii interesul să te  promoveze în ţară şi dacă nu-i deranjezi, vor aminti, totuşi,  de tine în treacăt. Dacă aş trăi în altă parte, m-aş obişnui cu orizontul de aşteptare al cititorului şi aş scrie cărţi utile, fiindcă nu-mi plac acele creaţii , care nu-ţi întreţin măcar iluzia că exişti.

Care a fost cea mai neaşteptată reacţie , pe care aţi avut-o de la un cititor?

Cititorii mei sunt, în general, elevi, studenţi, profesori, scriitori, dar şi alte categorii care, îmi răsfoiesc, din când în când, cărţile. Elevii pentru olimpiade, studenţii pentru referate, profesorii pentru masterate, doctorate, discursuri culturale, iar scriitorii ca să vadă, nenorociţii, dacă mai trăiesc. Îmi face plăcere să primesc teze de doctorat acasă, or să le descopăr pe internet, teze unde eu sunt inclus în bibliografie, citat în note, analizat cu trimiteri clare la ideile mele, la sintezele despre curentele literare, sau chiar la literatura mea. O dată am primit un email de la un haijin, cel puţin aşa se recomanda el, supărat că am asociat haiku-ul său cu estetica urâtului. Mi-am dat seama mai târziu că omul meu nu prea avea ştiinţă de carte, şi-l deranjase  conceptul, fără a şti că estetica urâtului poate fi frumoasă. Altădată, am primit un telefon de la o doamnă cu voce gravă, care m-a felicitat pentru ceea ce fac în contul literaturii române.

Ce s-a schimbat în scrisul dumneavoastră de la prima publicaţie, la cele ulterioare? Ce a provocat aceste schimbări?

De la prima publicaţie până în prezent s-au schimbat multe în scrisul meu. Mai întâi orientarea spre critică şi istorie literară, fără a abandona proza, poezia, epigrama, haiku-ul , memorialistica. Multe din cărţile mele s-au bucurat de o anume circulaţie, ceea ce m-a determinat să mai zăbovesc o vreme în acest domeniu. Formula de editare este una de sorginte franceză, cu modificările de rigoare, cu adaosuri şi omisiuni, care să îmbine utilul cu plăcutul şi în acest sens, editurile Institutul European şi Alfa din Iaşi, mi-au fost alături. Dacă poezia mea avea un limbaj cuminte, la început, cu un inventar lexical admis în anii ’80, acum îmi permit să versific dezinvolt, spre o poezie de stradă, cu succes la public. Aceste schimbări au fost provocate de viaţa socială, libertatea exprimării, experienţa de viaţă.

Care este relaţia scrisului dumneavoastră, cu diferite genuri literare?

Scriu de toate, aşa cum am învăţat de la înaintaşul meu ilustru, George Călinescu. Unele texte au fost topite în cele 18 cărţi ale mele, altele au fost publicate în reviste şi foarte puţine mai sunt în manuscris. Eu nu am ’’literatură de sertar ’’, aşa numita literatură subversivă, mai mult o găselniţă a unora care nu ieşeau în evidenţă cu nimic şi ne tot ameninţau cu capodopere. Au fost şi câteva cărţi valoroase, câteva excepţii frumoase, despre care mi-ar plăcea să discutăm altădată. Nu-mi plac informaţiile de tipul :’’ X este mare scriitor ’’, ’’El are un manuscris de excepţie, cartea vieţii lui ’’, ’’A fost urmărit şi terorizat ’’, ’’Apariţia cărţii lui va răsturna ierarhia literară’’, iar în final, ni se oferă o cărţulie cu dulcegării, sclifoseli, pretenţii ridicole. Revenind la întrebarea ta, cred că mi-ar fi mai uşor să spun ce fel de genuri şi specii literare, nu abordez. Deocamdată, poezia religioasă, pamfletul politic şi literatura pentru copii.

Cum aţi vrea să nu fie interpretat scrisul dumneavoastră?

Probabil te-ai gândit că prin negaţia formulată în întrebare, mă vei determina să mă mobilizez, să simt totul ca o ameninţare şi să-mi iau măsuri de siguranţă. Nimic din toate acestea. Literatura şi nonliteratura pe care le fac eu sunt apreciate de unii, ocolite de alţii, privite cu înţelegere, răsfoite cu ironie, admirate, citate, aruncate într-un colţ de bibliotecă, selectate pentru antologie, evitate, incluse într-un sistem de valori, contestate prin tăcere, asociate cu alte formule editoriale, luate în răspăr în linie academică, citite în tren, recitite la o cafea, incluse în dicţionare, bibliografii, crestomaţii, site-uri, sau ignorate de cei despre care nu am scris din diferite motive.

Cine v-a influenţat  cel mai mult? În ce fel ?

Probabil George Călinescu prin varietate, adâncime şi fraza lui sclipitoare, metafora critică,

speculaţia interdisciplinară, tentaţia de a încerca multe genuri şi specii literare, autoritatea lui, în istoria literaturii. Voi încerca şi eu o Istorie a literaturii române din ultimele trei decenii, cu un uşor caracter didactic, pentru categoriile de cititori care îmi sunt fidele. Un alt reper ar fi Marin Sorescu, poetul şi dramaturgul care mi-a tulburat adolescenţa, pe când eram elev Liceul Naţional din Iaşi, unde se organizau recitaluri din creaţia sa şi pe care l-am admirat şi invidiat toată viaţa, pentru succesul lui la public. Îmi pare rău că nu am avut funcţii, care să mă scoată în relief şi nici măcar un dram de impertinenţă, atât de necesar în ziua de azi

Dacă aţi alege un singur fragment din ceea ce aţi scris, care ar fi acela?

Este cea mai grea întrebare pe care mi-ai pus-o, dar nu vreau să rămân dator cu răspunsul. Să zicem următorul text: ( Euforie )- ’’ Ameţit de-atâta bere / I-am spus uneia: Madam / Ochii văd, inima cere / Iarna-i grea...Ea zise: N-am ! ’’.

ALEXANDRA  POPA

publicat în revista Contact Internațional, Iași, 2014

Doru Melnic - Ipostazele iubirii

   Doru Melnic, autor de texte umoristice, pe teme erotice, impresiona în urmă cu peste treizeci de ani, generaţiile de studenţi, care umpleau sala de spectacol de la Casa de Cultură a Tineretului şi Sudenţilor  din Iaşi.

   Era aplaudat la scenă deschisă, pentru ingeniozitatea lui de îmbina limbajul ştiinţific, limbajul colocvial, cu cel literar, pentru prezenţa scenică, spontaneitatea, amabilitatea, felul cu totul special de a se face ,,plăcut”...

  În dialog cu Sala, atrăgea atenţia prin calităţi actoriceşti, lirice în manieră tradiţionalistă, muzicale, (şi aşa cum am aflat mai târziu, plastice, fiind autor a numeroase portrete...) Organiza spectacole ,,cu priză la public”, intervieva, conducea un cenaclu, numit nu întâmplător ,,MOLDAVIA”, unde era ,,răsfăţat cu aplauze furtunoase”, zâmbea mai tot timpul cu înţelepciune, receptiv la nou şi la umor, inofensiv la ironiile maliţioase...

  El este Doru Melnic : un om de talie mijlocie, cu un surâs şăgalnic, pe care îl întâlnesc, din când în când, într-o staţie de autobuz din Copou, aprinzându-şi o ţigară, la loc de popas în lungul drum lung spre ,,slujbă”... Într-o zi mi-a oferit un volum, care cuprindea poeziile de altădată de la cenaclu ,,MOLDAVIA” şi alte câteva, reliefând ipostezele iubirii, aşteptările misterioase, reveriile, speranţele, dezamăgirile, transfigurate în ,,jargon studențesc”...

  Despre un asemenea personaj, adorat de boema Iaşului de odinioară, îmi place să scriu...

  Tulburat de relativitatea existenţei, poetul încearcă să contemple în mediu acvatic, pustietetea sufletului, devenirea materială şi spirituală, o lume incomodă şi malefică, dar schimbarea perspectivei (ochii iubitei), îl umanizează, îi asigură o serie de certitudini şi o predispoziţie pentru filosofare despre ,,esenţa vieţii”, surprinsă într-o tonalitate tristă: ,,M-am privit într-un lac şi n-am văzut nimic.../ Sufletul meu era gol şi nu se vedea.../ Am crezut că nu exist sau că sunt prea mic, / Pentru a supravieţui într-o lume rea.../ Cînd m-am privit în ochii tăi, mi-am văzut ochii.../ Şi am simţit că am o inimă şi că exist, / Că am găsit încet esenţa vieţii / Şi-am început ca să trăiesc, dar eram trist... ”(Geneză 1974)

  Răbufniri sentimentale, combustii interioare în linia lui Petrarca şi Conachi, aspiraţie spre puritate în esenţă umilă, ,,suflet pierdut”, visuri, iluzii, ,,idei umanitare”, jălanii înfocate, în regăsirea de sine : ,,Încerc cu neputinţă / Să am ce nimeni n-are : / O dragoste eternă / Şi pură în esenţă…/ Idee ce-mi consternă / Umila-mi existenţă…” (Cine sunt eu ? 1974)

  În încercarea de a defini iubirea, poetul descoperă un sentiment intraductibil, o,,durere ascunsă”, un,,vis feeric”, imposibilitatea comunicării, frământarea, interogaţia, focul  ca element fundamental la baza lumii (,,foc nestins”, ,,vatra inimii”), ardere sentimentală mocnită :,,Iubirea e focul nestins, care arde, / În vatra inimii îndrăgostite / Şi care-l frământă şi care îl roade, / Pe cel ce n-o poate rosti în cuvinte...” (Ce e iubirea ? 1975)

  Sinceritatea, adevărul, minciuna, ar putea distruge iubirea, într-o avalanşă de argumente, pândită la fiecare pas de risc, de neînţeles, de o mare dezordine, dar şi de consiliere :,,Căci, de eşti sincer, rişti să pierzi ades, / Iubirea ce ai vrut-o cât mai pură, / Şi-atunci tu ai să pari de ne’nţeles, / Un cosmos fără de structură... ” (Sfat pentru îndrăgostiţi 1975)

  Mai întotdeauna, iubirea devine o măsură în legea firii, jurămintele sunt făcute cu uşurinţă, raţiunea e obscură, unităţile de orice fel sunt tolerate, numai ,,căldura din priviri” şi legătura cu miracolul Creaţiei Divine, devine din ce în ce mai evidentă :,,Splendoarea tainică şi adevărată, / A dragostei ce-n suflet  a-ncolţit / Şi care demonstrează totodată / Că omu-a fost creat spre-a fi iubit...”  (Unitatea de măsură a iubirii 1975)

  În jocul umbrelor, desluşim revenirea la pasiuni, iubirea ideală, existenţa banală : ,,Minţim spre-a excita simţirea, / Din lenevia-i prea lejeră” (Minciunile iubirii 1979), dar şi în Teoria sărutului , materializarea iubirii, simţită ca o muşcătură pe gură, dominată de o patimă dură, ruptă parcă dintr-un spectacol improvizat, în faţa cantinelor sau căminelor studenţeşti : ,,Unii sărută dând frumos spectacol, / În faţă la cantină sau cămin, / Să vadă toţi studenţii-acest miracol, / Că ei trăiesc iubirea lor din plin…”(Teoria sărutului 1975)

  Această rezonanţă erotică evidenţiază absenţa unui loc pentru un sărut (la nivelul anilor  ’74-’75), în Cartierul Studenţesc ,,Tudor  Vladimirescu”, cu aleile şi parcurile ,,modeste”, unde nu se putea nici un sărut fugar, în lipsa copacilor (care ar fi camuflat idila), dar în prezenţa pe de altă parte, a câinilor vagabonzi (singurii martori inocenţi la desfăşurarea momentelor ,,romantice”). La cinema studenţii erau ,,concuraţi” de cuplurile celebre de pe ecrane :,,La cinema nu poţi să te săruţi, / Că se sărută cei de pe ecrane…/ Şi-apoi în spate spectatori mai mulţi, / Încep s-arunce-n tine cu bomboane…” (Răspuns la teoria sărutului 1975)

  Şi în cele din urmă, intimitatea se depersonalizează, undeva într-un ungher ascuns într-o cameră de bloc : ,,Găseşti şi tu o cameră-ntr-un bloc,  Şi nu mai ştie nimenea de tine…”  (Răspuns la teoria sărutului).

  În alte poeme, Doru Melnic evidenţiază raportul bărbat-femeie, în termeni ştiinţifico-tehnici, la modă în folclorul studenţesc, pentru alienarea sinelui, într-o societate industrializată... Lumea sentimentelor se materializează, tânărul se înstrăinează de sine însuşi, devenind un mecanism, iar dragostea era înţeleasă la dimensiuni inginereşti, măsurată ştinţific; un univers obosit, degradant, exprimat în formule tehnice, (care-l măcina pe poet, care trăgea un semnal de alarmă!) :,,M-ai refulat un an de zile…/ Şi m-ai ştanţat şi matriţat, / Că nu mai ştiu ce e cu mine, / Că parc-aş fi un laminat…/ Flambează inima în mine, / Topindu-se de dragul tău.../ Şi simt că am fontă prin vine, / Ce curge-acum din cubilou... ”(Declaraţia unui mecanic 1976)

  Unele texte din acest volum, au fost recitate pe scenă, de autor, altele au fost puse pe muzică (,,Doar brazii...”, ,,Balada studentului grăbit”), parodiate, având o circulaţie mai mult orală, între care şi ,,Declaraţia unui constructor”, amestec de jargon profesional, cu resentimente dulcege, iubirea fiind luată în răspăr, în timp ce universul intim se sufocă de atâtea materiale de construcţii. Dacă în mitul estetic ,,Mânăstirea Argeşului”, iubirea stă la temelia unui edificiu grandios, aici emoţiile şi sentimentele se risipesc în uneltele de pe şantier... Intenţia mitică ,,iubirii să-i pun temelie”, este marcată de lipsuri :,,că n-am mortar şi nici mistrie”, ,,schele de lemn”, dar în speranţă că va finisa şi va atinge a ei ,,piloni”, constructorul se apucă de treabă :,,Şi curte-ţi fac din fier-beton, / Ca să-mi arunci doar o privire, / Căci voi căra în tomberon, / Tot materialul de iubire...”(Declaraţia unui constructor 1976)

  Văzându-şi iubirea ca o întrupare divină, ca o oază în pustiu, poetul aduce în prim-plan o recuzită romantică având şi elemente parnasiene, cu mineralizări (ochii revarsă nestemate) şi surâs cromatic : zâmbetul ,,e-un vârtej de culori”, într-o adresare la muză, căreia îi mărturiseşte dragostea eternă, în antiteză cu arta efemeră : ,,Căci eşti a mea muză, din zorii de zi, / Iar eu doar un glas care spune: / Căci versu-ntr-o zi s-ar putea să îl pierzi / Dar dragostea nu va apune…” ( Interferenţe 1978).

   Are loc o revelaţie erotică, în ritmuri eminesciene despre fiorul iubirii, începutul vieţii de cuplu în cadrele unui onirism sentimental, ideea permanenţei sugerată de antonimia temporală :,,Pe tine te văd printre visuri / Şi visu-l visez când sunt treaz, / În inimă eşti de-a pururi / Iubita de ieri şi de azi…”( Veneraţie - 1979).

   Melancolia unei toamne simboliste, cu sentimente degradate de stihii, neclarităţi, confuzii surprinzătoare, aduce gânduri învălmăşite cu iubiri zbuciumate, în acord cu atmosferă ploioasă, în Toamna despărţirilor :,,S-a ofilit iubirea în toamna siderală, / În inimi ruginite de vânturi şi de ploi, / Şi-n vălmăşag de gânduri, mă-ntreb de-a fost banală, / Iubirea zbuciumată trăită de noi doi…” ( Toamna despărţirilor - 1978)

  Un simbolism bacovian identificăm într-un alt poem, cu note de mister,

,,croncănituri neînţelese”, ciori care par ,,ţipăt de îndrăgostit”, disperare,

doliu,  în tonul grav al unui marş funebru, acum când iubirile sunt  moarte şi

întinderea pustie, întunecoasă :,,Vin ciorile îndoliate / Ca ciocli la un marş

funebru, / Conduc iubirile ce-s moarte, / Pe drumul lor pustiu şi negru…”

 ( Vin ciorile - 1979)

  Alternanţa unităţilor temporale (ieri – azi – mâine), este la fel de

fascinantă ca şi antiteza : ,,Ieri, zâmbetul tău de gheaţă”...Azi este ignorat

,,ca şi fumul de ţigară...” ( Zâmbete - 1976) sau cu trimiterea la cubismul lui

Picasso, prin multiplicarea punctelor de vedere, la nivel erotic, în vers alb, caracterizat prin mare simplitate şi lipsa figurilor de stil  ( Puncte contra punct – 1976). Altădată, poetul sugerează viaţa banală, tristă, plicticoasă, stupidă, cu zile pustii, în plină senectute, semnificată de o falsă ninsoare, când numai iubirea ne umple sufletul de frumuseţe :,,Când primii fulgi m-au înălbit la tâmple, / Ştiam că-mbătrânisem aşteptând, / Iubirea care sufletul mi-l umple, / De frumuseţi, pentru un tainic gând... ” ( Când primii fulgi... - 1978)

  În aceeaşi atmosferă hibernală, admirăm ,,mantia de gheaţă”, ,,zăpezi curate”, cu urme de paşi, fantasme din nu ştiu care vis... ( Iarna amintirilor - 1978), şi motivul bradului, atât de frecvent în folclorul românesc, amintindu-i poetului de fosta iubire, când tinerii se plimbau îmbrăţişaţi, focul dragostei topea zăpada, iubirea murea, iar brazii îndeplineau o funcţie funerară, dar şi una de renaştere, de speranţă :,,Şi vei găsi doi brazi micuţi, / Jucându-se c-un fir de iarbă…/ Din seva dragostei crescuţi / Şi din iubirea noastră oarbă…” ( Doar brazii... - 1974)

  Timpul universal este simbolizat de un şoricel, aflat în spaţiul intim, închis,

al unei cămăruţe de hotel, martor a unor scene erotice, în timp ce ronţăie

şindrila, degradează universul, privind curios, cu ochi atenţi la intimităţi, la

îmbrăţişările duioase, la evenimentele ce se derulează în ton de romanţă :

 ,,Dar cămăruţa de hotel / Pustie e acum.../  Vin alţi studenţi la şoricel, /

 Căci noi plecăm la drum... ” ( Şoricelul - 1979).

  Într-un alt poem, cu o structură de baladă, întâlnim cavalerul medieval, (legendarul cavaler rătăcitor), care îşi caută iubirea, iar povestea lui pare ciudată, ca şi moartea misterioasă, sau universul enigmatic :,,A fost odat-un cavaler / Plecat în pribegie, / Iar moartea lui e un mister / Şi nimenea n-o ştie… ”  ( Povestea unui cavaler - 1978).

  În altă parte, constatăm o compoziţie circulară, primele cuvinte din versurile primei strofe sunt reluate la începutul strofelor următoare, iar în final sunt reluate după acelaşi raţionament (iubirea, firul de iarbă, norii,

munţii), care îmbină armonios elementele uranice cu elementele telurice,

caracterizate prin dinamism (iarba saltă, norii spală, munţii se bat în creste), vocaţia ancestralului, lirismul elegant. ( Regăsire - 1977).

 Atras de chemările pădurii, poetul contemplă încântat ,,frunze calde”,

goliciunea, vuietul pădurii, mirajul iubirii, în timp ce speră ,,S- ajungă

undeva în neant ”, tulburat de o Noapte erotică : ,,În raza Lunii chipul ţi-l

zăream  / Plin de durere şi de muţumire…” Doru Melnic e un senzual care

descoperă  pofte şi dorinţi (Erotica), miresmele trupului gol (Supererotica),

ritualul împerecherii, focul dragostei, cu ,,flacăra lui sfântă”, ,,jucăuşă”,

neînţeleasă, care se pierde în pâlpâiri, se stinge, iar din cenuşă se

întrupează iubirea, precum pasărea Phoenix : ,,Iar fumul alb se-nalţă ca un

cânt, / Purtând cu el iubirea a două duhuri…”  ( Focul dragostei - 1975).

  În Ipostazele iubirii, poezie care dă şi titlul volumului, remarcăm iubirea carnală, plină de bucurie, pasiune, tulburare, fiind şi un elogiu adus coapselor şi iubirii emoţionale, ideale, ,,nemărginită în simţuri şi chemări”, care  anticipează finalul trist - despărţirea :,,Acum iubim doar pentru a iubi…/ Şi-aceasta ni se pare-o fericire…/ Iar totul va dura până-ntr-o zi, / Când va veni şi trista despărţire… ” ( Ipostazele iubirii - 1979)

  Doru Melnic are predispoziţie, pentru vizual şi reflexiv, poate şi datorită

talentului pentru pictură şi grafică, fiind un bun portretist.

  De fapt, Doru Melnic, va rămâne în sufletele multora ca o îmbinare reuşită

între poezie şi umor, între imaginile plastice din poezii şi picturile sale, între

preocupările zilnice de inginer proiectant şi limbajul tehnic din unele versuri,

între primele idile nevinovate şi analiza psihologică aprofundată a evoluţiei

unei iubiri, între ironie şi cruzimea adevărului : despărţirea inevitabilă prin

moarte...

  Treptele iubirii pe care le parcurgem în scurta noastră existenţă, se

 regăsesc fără tăgadă în ,,Ipostazele iubirii”...

 Doru MELNIC,  Ipostazele iubirii, Editura ,,Amurg sentimental”,  Bucureşti, 2010.

                                                                           George  BĂDĂRĂU

        

cezar  lăzărescu – Îmi place periferic 3

Activ de la sfârşitul anilor ’90 în arta contemporană, Cezar Lăzărescu a realizat un număr de 32 de lucrări sau documentaţii ale performance-urilor, la care se adaugă “Ţesătura Iaşi” (2011) şi “Rural” (2012), prezente în cadrul expoziţiei retrospective “Îmi place  Periferic 3”, în noul spațiu tranzit.ro din Iaşi, la etajul 7 al clădirii IAŞITEX în perioada 23 septembrie – 9 octombrie 2012. Aceasta reprezintă prima retrospectivă a artistului, după 15 ani de activitate şi este al doilea eveniment din seria “Fapt brut” concepută şi realizată de tranzit.ro (coordonatoare Livia Pancu) în parteneriat cu Fundaţia ERSTE. Evenimentul va cuprinde şi Propaganda Trips / plimbări cu caracter de propagandă, în Iași, concepute și realizate de către Cezar Lăzărescu pentru artistul Matei Bejenaru şi teoreticianul Vlad Morariu. Iniţiată la Iaşi de Matei Bejenaru, ca modalitate de prezentare a contextului local, Propaganda Trips a fost continuată de Livia Pancu în cadrul Vector şi tranzit.ro.

         La Festivalul Periferic 2, în timp ce se desfăşura un performace realizat de Dan Perjovschi, Cezar Lăzărescu, discret, ironic, enigmatic, a inclus în spaţiul cultural, lucrarea personală “Îmi place Periferic 3” (1998), o sacoşă inscripţionată cu textul ”ÎMI PLACE PERIFERIC 3”, pe care a purtat-o ca spectator în timpul evenimentului, anticipând evoluţia viitorului proiect artistic.

         Ne-am alăturat acestor plimbări inţiatice în lumea curatorilor, acti- viştilor, operatorilor, muncitorilor culturali şi am admirat secvenţele de artă conceptuală, pe care ni le-a oferit artistul, invitându-ne la mai multă implicare cu lucrarea Tricou UE (2005) - obiect (print pe tricou), prezentat prima oară în expoziția Click-a-Cliché, de la Galeria Reiner Tisch din Berlin, Germania. Tricoul are inscripţionată conjugarea în engleză a verbului a fi (în Uniunea Europeană). Fiind înzestrat cu funcţie participativă, obiectul vestimentar a fost îmbrăcat  de unii spectatori şi  purtat printre instalaţiile din galerie, până târziu în noapte, în timp ce eu mă plimbam cu un pahar de vin roşu, golit şi umplut din cinci în cinci minute; avea funcţie participativă.

         La intrarea în galerie, observăm o casetă luminoasă cu funcţii inver- sate, într-o societate în care ierarhia valorilor a fost răsturnată şi oamenii sensibili îşi manifestă revolta după un anumit tipic. Cezar Lăzărescu ne invită într-o “lume pe dos”, marcată de EXIT inside/ENTRANCE outside (2001), lucrare ce a fost expusă la Bienala Periferic. Semnul EXIT plasat la intrarea în Baia Turcească, unul din spațiile Bienalei şi semnul ENTRANCE, la ieşire. Pentru a fi convingător, artistul aplică pe un perete instalaţia MAI ÎNTÂI POLITICĂ ŞI APOI ARTĂ/FIRST POLITICS AND THEN ART(2005), două dreptunghiuri albe alăturate, în care identificăm inscripţii (în galben) în română şi engleză, printuri de 30x40 fiecare, care au fost expuse la Rhetorical Situations de la Galeria Cupola, Iaşi, România.

În mai multe lucrări remarcăm metafora timpului, reliefată în forme melancolice, degradate, privite cu amărăciune, uneori în linia unui para-lelism dureros, ca în fotografia  Nr. 55 (2012), unde alături de numărul de casă, vechi, ruginit, se află numărul nou, suprapus, aşa cum a stat multă vreme undeva pe Strada Eternitate. Fotografia a fost expusă în cadrul expoziției Ameninţarea oraşului – o privire critică asupra spaţiului urban de la Facultatea de Arhitectură “G.M.Cantacuzino” Iaşi, România. Dacă timpul are aici două intrări (ascensiune şi prăbuşire), într-o altă lucrare acesta se află sub semnul misterului, marcajul vizual fiind şters, existenţa fiind sugerată auditiv. E un ceas vopsit în alb, unde nu se văd minutarele, cifrele, un Timp ascuns (2009) - ceas de perete şi spray culoare, ediţie în şase exemplare, comisionată de către ULU|artă contemporană, Iaşi, din expoziţia  Friends of the Divided Mind de la Royal College of Art Galleries Kensington Gore, Londra, Marea Britanie.

         Uneori, spaţializarea, aglomerarea devine sufocantă, iar intervenţia capătă conotaţii politice, aşa cum se întâmplă în Dacă n-ar exista Casa Poporului (2005), unde doar metafora absenţei este salvatoare. Revoltat, autorul a şters de pe fotografia aflată pe calculator Casa Poporului, a coborât cerul la nivelul unui peisaj mirific şi a completat spaţiul vid, într-o tonalitate retorică; e o fotografie manipulată digital, expusă la On Differences#1. Local Contests – Hybrid Spaces de la Württembergischen Kunstverein Stuttgart, Stuttgart, Germania

         Altădată, artistul multiplică microcosmosul sugerat de baloane albe într-o cutie de carton, închipuind marginile, limitele, imposibilitatea umanului de a-şi depăşi condiţia, într-un univers transparent, frumos, curat, în afara timpului. Un copil din sală luă un balon, îl rostogoli în jocul lui nevinovat, până când obiectul fragil se sparse, amintind de condiţia efemerului, Alb 2 (1999).

         Aproape de intrarea în galerie, o instalaţie intitulată Rural (2012) înfăţişează un gard rustic, verde, stilizat, în amintirea bunicilor, în ton cu vegetaţia luxuriantă, care îmbină vizualul cu auditivul şi oferă spectatorilor o atmosferă bucolică la cască: păsări în foşnetul copacilor, gâlgâitul apei şi mai ales cântatul cocoşilor.

         În contrast cu nota  rurală, patru filme reliefează mărturisirile vieţii cotidiene urbane. Primele trei sunt surprinse cu camera ascunsă, la Bucureşti, în cadrul unei Rezidenţe In Progress (2007), organizate de Centrul Internaţional de Artă Contemporană. Mai întâi Strada cu paşii artistului, integraţi în cadenţa universală, cu zgomot scurt, oscilând între siguranţă şi nelinişte, sens şi incoerenţă; Linia 32, filmată de autor din tramvai, de la un capăt la altul, cu fisuri, buruieni, hârtii, grămezi de pietre împrăştiate aiurea, în timp ce în spaţiul interior se aud voci, zgomote, convorbiri; Parcul, redus la o singură imagine încremenită, într-o stare dezolantă, scoasă în relief de coji de seminţe, vocile triste, conversaţiile banale, jocul copiilor. Ultimul film Ţesătura Iaşi (2011) este un colaj de fotografii, executate la date diferite, care evidenţiază degradarea zidului unei fabrici, asociat cu efemerul uman. Acesta din urmă a fost prezentat la OPEN AIR CINEMA – DEMOLITION, program de proiecții internaționale, Chişinău, Moldova, 2012.

         Instalaţie intitulată Vecinătatea Palatelor (2007) ce constă în două fotografii înrămate, 50 x 80 cm și audio (căşti) a fost prezentată în cadrul concursului VISUAL EUROBAROMETER, NEIGHBORHOOD, proiect inţiat de Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană, finanţat de Uniunea Europeană, Europe Fund 2006, ce a avut loc la Galeria “Etaj ¾”, Teatrul Naţional, Bucureşti, România. Instalația înfăţişează Palatul Victoria (reprezentant oficial, Ponta) şi Palatul Cotroceni (reprezentant oficial, Băsescu). Vocile celor doi (la cască) se amestecă, se completează, se suprapun, se intersectează, se confundă, contribuind la un schimb de replici între Palate (simboluri colective), ancorate în realitate, dar şi în afara limitelor spaţiale, concrete şi totodată imaginare, în corpusul unor  dezbateri politice.

         O fotografie înrămată prezentată la expoziția Back to the future / Cu spatele la viitor la Galeria Nouă, Bucureşti, România, poartă numele generic Fără titlu (2007) şi apelează la tehnica suprapunerii : mesajul de ieşire de urgenţă din autobuz este proiectat pe fundalul blocurilor muncitoreşti.

Într-un colţ al galeriei, participanţii au apreciat o instalaţie, Transparenţa (2005) ce a luat menţiune în cadrul competiţiei BAROMETRUL VIZUAL – Valori româneşti / valori europene, organizată de Delegaţia Comisiei Europene în România şi Centrul pentru Artă contemporană din Bucureşti, Spaţiul Experimental de pe strada Franklin, Bucureşti, România. Instalaţia oferă spectatorilor prima pagină din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în varianta engleză, acoperită de sticlă transparentă, semnificând claritatea, profunzimea şi în varianta română, acoperită de sticlă opacă, sugerând confuzia, incertitudinea, lipsa de transparenţă.

         Mesajul ecologic “NU călcaţi iarba !” poate fi înţeles ca o falsă preocupare pentru natură, în contextul unei viziuni culturale  a relaxării. În Proiectul / intervenţie : Călcaţi pe iarbă ! (2005), prezentat prima dată la UTOPIA FESTIVAL, Bucureşti, România, autorul fiind interesat şi de o cultură a curăţeniei, se află în acord cu descoperirea unor spaţii înverzite, în vecinătatea unor instituţii, cu rol de relaxare şi transformă enunţul negativ, în unul imperativ, afirmativ.

În dreptul ferestrei fusese atârnat Drapelul Uniunii Europene cu inscripţia Voroneţ Blue, România, invers, ca să solicite privirea, în asociere cu albastrul cerului, iar pe parchet atrăgeau atenţia două lucrări vizuale (video): una, cu titlul Autoportret cu canapeaua lui Franz West, suprapunere, în loop, peste canapeaua lui Franz West, a unei imagini  a artistului, tăiată de trei fotografii, care se completează într-o dinamică perfectă, conturând un profil, într-un spaţiu cultural străin şi alta intitulată 11 septembrie (2003), cu trimitere la tragedia americană, un film prezentând în forme simplificate, simbolice, turnurile gemene, World Trade Center, atacate de un avion, după 7 secunde de la apariţia primei imagini. Dar aparatul de zbor se opreşte în faţa turnului şi întreaga imagine este acoperită de semnul “Accesul interzis”, exprimând totodată şi atitudi- nea de revoltă a autorului.

         Înainte de a părăsi prima sală, spectatorul descifrează câteva mesaje  care ţin de arta conceptuală, interesante prin sensul politic dar şi artistic: Apropo de situaţia din România şi Păianjen îngheţat (2011), 1 poster şi 11 fotografii expuse în cadrul PROJECTS SPACES – Vector Association la VIENNFAIR, Viena, Austria. Posterul este un mesaj cu majuscule, CE BINE CĂ NU SE POATE CUMPĂRA NEMURIREA ! ca un avertisment, într-o ţară dominată de spiritul mercantil, iar alături, poate nu întâmplător, un păianjen (foto) ucis de dezlănţuirea stihială, surprins în activitatea sa obişnuită.

         Dacă în Sala I am întâlnit mai multe instalaţii, în Sala II, sală de documentare, spectatorul are la dispoziţie fenomenul performance şi aflăm dintr-un orar afişat pe uşă, că artistul a fost prezent, în cele trei zile de expoziţie, timp de un minut pe zi Un minut (2001) la Frontiera 2, Iaşi, România. Undeva pe un perete atârnă geaca artistului, inscripţionată cu sintagma AESTHETICALLY CORRECT (2001), purtată în timpul şi după desfăşurarea expoziţiei 480 Minutes. E o invitaţie la judecăţi corecte din punct de vedere estetic, într-un univers în care obiectele sunt valorizate dincolo de propria lor funcţionalitate, iar artistul este un homo aestheticus, exteriorizat, materializat, surprins în acţiuni publicitare. Alături o intervenţie provoacă un surâs amar, prin titlu şi explicaţii ASCULTAŢI CUM SCÂRŢĂIE PARCHETUL (2004) ce a avut loc în Sala de Artă modernă şi contemporană românească din cadrul Complexului Național Muzeal ”Moldova” Iaşi. O pagină de ziar, cu un pasaj evidenţiat cu verde, face lumină în ceea ce priveşte sensul intervenţiei, intenţia artistului şi contextul apariţiei lucrării. Într-o sală, aşa numita de artă modernă şi contemporană parchetul scârţâia înlocuind orice comentariu acid, timp în care sunt introduşi în sală, în mod discret, fluturaşi cu invitaţia “Ascultaţi cum scârţâie parchetul”, ca alternativă.

         Din lucrarea AER DE IAŞI (2000), baloane umplute cu aer de Iaşi, transportate la Bucureşti şi dezumflate în galeria “Eforie”, în timpul ex- poziţiei Via Bucharest, au rămas câteva resturi marcând efemerul, nostalgia după atmosfera locală, implicarea individului în forme pure. Un alt obiect, Oglinda (2000), o oglindă purtată de către artist în timpul performance-urilor din cadrul Festivalului “Periferic 4”, trimite la simbolistica poetului Ion Barbu, la motivul dedublării, la criza de conştiinţă, dar şi la autocontemplare, în linia anticilor, la cunoaşterea de sine. În timp ce participanţii asistau la un performance, imaginile lor se reflectau în oglindă, ca într-o conştiinţă universală, având la bază tehnica fragmentarului.

         Fără titlu (2001), un avion jucărie agăţat cu extremitatea frontală pe partea galeriei « Cupola », în cadrul expoziţiei “ARTIS”, face un zgomot asurzitor, dar nu poate străpunge zidul, amintind în mod evident, tot de tragedia americană. Forma zidului, un dreptunghi înalt, reprezintă, la altă scară, turnurile gemene înainte de dezastru.

         Câteva xeroxuri după Constituţia României oferă consistenţă lucrării Constituţia României (1998) performance realizat în Piaţa Constituţiei, în faţa Parlamentului, găzduit de fosta Casă a Poporului, constând în citirea unor fragmente din Constituţia României şi oferirea unor fascicule din respectivul document trecătorilor. Asistăm la punerea în mişcare a maşinii de propagandă, multiplicarea, banalizarea mesajului, inutilitatea  unor atitudini ostentative, politizarea obositoare a vieţii zilnice.

Şi ca o gură de oxigen, apare într-un colţ al galeriei un recipient spray ce a fost folosit într-un performance de 25 min care a avut loc în cadrul Periferic 3, Iaşi, România. Performance-ul intitulat Alb (1999) a constat în vopsirea în alb a gunoiului dintr-un coş de gunoi la Festivalul Periferic 3. Mesajul are o evidentă tentă ecologică, exprimând revolta faţă de mizeria de orice fel, dincolo de salubritate şi militând pentru triumful albului.

         Un Insert (2006) oferă spectatorilor 6 fotografii publicate în cartea “Despre noi (şi) ceilalţi”, editată de h.arta Timişoara : “Urme de capete pe un zid dintr-o gară”, urme rămase în locul unde călătorii îşi sprijineau cu indiferenţă capetele; “Fereastra unui bloc mutată la locul dorit”, exprimând inventivitatea românului, care îşi zideşte fereastra şi face alta alături, după necesităţi ; “Suportul unui ciocan pentru spart geamul în caz de pericol”, în mijliacele de transport în comun, doar suportul, fiindcă ciocanul este mai întotdeauna furat ; “Saci cu pietriş folosiţi să susţină un panou publicitar” exprimă vocaţia românului pentru improvizaţii de durată ; “Un bolovan proptind o uşă făcută la standarde europene” are un titlu ironic având la bază antiteza între modernitatea la standarde înalte şi caracterul rudimentar al muncitorului care, într-o altă fotografie, lucrează sub steagurile UE şi României.

         Un poster și patru cărți poștale adunate într-un Insert (2007) în cartea Dada East? The Romanians of Cabaret Voltaire editată de către E-cart.ro (Doina Anghel, Eduard Constantin, Angelica Iacob, Raluca Voinea) şi Adrian Notz, prezentată în expoziția cu același nume la Färgfabriken, Stockholm, Suedia, au menirea să semnifice mercantilul (1. CE BINE CĂ NU SE POATE CUMPĂRA NEMURIREA!), integrarea în UE (2. I am in EU), confuzia (3. Romania Blur), tradiţia culturală românească exprimată de mămăligă, sarmale, fasole cu ciolan (4. Traditional Romanian Food) şi albastru de Voroneţ devenit albastru de Europa (5. Voroneţ Blue, Romania).

         Ultima lucrare din serie, Insert (2010), patru pagini în Vector-critical research in context, carte editată de Cătălin Gheorghe și Livia Pancu, prezentată în cadrul Frieze Projects la Frieze Art Fair, Londra. "Fitch Ratings awarded Friday BB+, the first grade in the non-investment category (junk bonds) to the five year Eurobonds issued on Thursday by the Romanian state, the rating being similar to that Romania received for long term foreign currency debt." (NewsIn Agency, 12 March 2010: Fitch awards BB+ to Romanian Eurobonds, grading them as junk).

         Un insert cu lucrări în corp de literă, cu mesaj politic referitor la aderare (Aderarea României la spaţiul Schengen), ratingul de ţară (textul BB+, ratingul României) şi fotografii care sugerează banalul, indiferenţa, dispreţul faţă de viaţa cotidiană (Un stâlp urinat de câine) sau degradarea, anacronicul, abandonul semnificat de un panou vechi şi un altul nou, de peisajul cu vegetaţie sălbatică (Halta Brăhăşoaia).

         Cezar Lăzărescu are contribuţii în 4 fanzine ÎNCEPEM (2004/2005) : Îmbătrânirea hârtiei în fanzinul cu tema Chimie, hârtie albă, provocatoare prin lipsa mesajului visual, misterioasă, în ton cromatic sugestiv  pentru senectute ; Hârtie în fanzinul cu tema Ieftin, reprezentată de un bon de casă xeroxat, justificativ, la un preţ derizoriu; Agenda 1989  în fanzinul cu tema Viitor, copie color dintr-o agendă din 1989, cu un inventar de obiecte şi $ în fanzinul cu tema Fără titlu, lucrare înfăţişând un dolar alb pe fond negru şi euro negru pe fond alb, simboluri ale puterii în jocul financiar, în alternanţă şi echilibru.

         Prezente în cărţi, reviste, cataloage, lucrările lui Cezar Lăzărescu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, pot fi văzute şi pe internet la adresa www.roclazarescu.blogspot.ro, în zilele de sărbătoare.

        

GEORGE  BĂDĂRĂU

Poezia naturii la Bunin și Esenin

Alexandru G. Şerban selectează şi traduce poezii din creaţia lui Bunin şi Esenin ( poezia naturii ), propunând cititorilor noi versiuni, pe care le prezintă sintetic în articole de 9 – 10 pagini. Într-o prefaţă densă, la obiect, Marina Vraciu se referă la specificul naturii ruse, la poetizarea întinderii sale, la dezordinea naturii care pune stăpânire pe ordinea culturii şi face trimitere la Puşkin, Lermontov, Bunin şi Esenin. I. A. Bunin este unul dintre cei mai buni poeţi-peisagişti, la care prezenţa umană este evacuată din natura ameninţătoare, tulburătoare, stârnind anxietatea, în timp ce poetul trăieşte singurătatea omului în mijocul naturii şi singurătatea naturii fără om. În opera lui Esenin, natura este un element atotcuprinzător, eroul liric fiind legat de natură congenital, într-o Rusie viu colorată şi răsunătoare. Fenomenele naturii apar pictural, în comparaţii zoomorfe şi antropomorfe, mesteacănul devenind arborele-simbol al Rusiei, între natură şi civilizaţia „cuceritoare” se stabilesc raporturi dificile, peisaje fantastice se intersectează cu cele cosmice.
Atras de sensibilitatea lui Ivan Bunin, Al. G. Şerban observă natura ca forţă binefăcătoare: bucurie, înţelepciune, frumuseţe, receptarea integralităţii Lumii, culori, tăceri, parfumuri ale nopţii, dragostea pentru pământurile natale. Natura în opera lui Bunin nu este una artificială, inventată, ci unica autentică, reală, multicoloră, cu stoluri de păsări, stepă adâncă şi pustie. În creaţia sa, poetul exprimă sentimente şi trăiri profunde, melancolia, sentimentul apropierii morţii ( Dimineaţa nu vine încă ), nostalgia, regretul ( Singurătate ), toamna şi iarna devin simboluri ale pierderii iubirii. În Ultimul bondar, tristeţea reprezintă o stare apăsătoare, permanentă, iar mica vietate este purtată de colo-colo de vântul solitar, zumzetul semnifică fericirea supremă, zborul înseamnă ascensiune către planul superior, cosmic. Seară aduce în prim-plan elementele naturale care asigură fericirea: grădina, cerul curat, ţinutul alb, norişorul lucitor, exprimate de caracterul pictural al limbajului.
Poezia de început a lui Esenin aminteşte prin limbaj, structură, stare de spirit de poezie populară şi Alexandru G. Şerban evidenţiază lumea de basm a copilăriei, munca, sărbătoarea, credinţa, tabloul casei, curtea părintească, modul de viaţă patriarhal, cu mulţimea de sunete, zgomote, culori specifice. O poezie interesantă este În bojdeucă.
Îndrăgostit de câmpii şi păduri, Esenin şi-a apropiat natura, care cuprinde alte elemente: Soarele, Cerul, Luna, Stelele, Apusul, Furtuni, Crânguri. Traducătorul constată că în poezia lui Esenin, culorile par a fi preluate din iconografia ortodoxă rusească: albastrul, zmeuriul, auriul. Într-un spaţiu existenţial obişnuit: râul, câmpia, satul, curtea, casa, copacii devin animale domestice ori sălbatice: boii ascultă cornul păstorului căzuţi pe gânduri, vaca scarmănă tristeţea din paie. Multe elemente pot fi extrase din Cântec despre un câine . Îndrăgind satul tradiţional, Esenin îşi va da seama de devastarea, de pustiirea Rusiei albastre , îşi va exprima ura împotriva cailor de fier, împotriva oraşului.
În articolul său despre Esenin, Alexandru G. Şerban reliefează natura ca un organism unic, un întreg univers, cu stepa rusească şi cu mesteacănul care reprezintă un simbol al naţiunii, al rusului puternic, aspru, ascunzându-şi sensibilitatea în cântece melancolice. Coaja mesteacănului aminteşte de puritatea zăpezilor din stepa rusească şi alină sufletele oamenilor.
În poezia Mesteacănul ( sensibilitate, blândeţe ), copacul pare un axis mundi între Cer şi Pământ, tinzând spre absolut, în vreme ce sufletul poetic se contopeşte cu spiritul naturii. În creaţia Pe fereastră – Luna, motivul poetic al lunii sugerează un spaţiu intim; în Negrăită albăstrime, fragilă apare obsesia morţii, tonalitatea funebră, unde „albăstrimea” este simbolul infinitului, al lumii perfecte, al speranţelor eului liric.
Doar Natura îşi păstrează frumuseţea suavă „lăcaşul pădurii domoale”; clopoţelul oferă o sugestie auditivă a vieţii, destinul este monoton, apăsător, ameninţând spiritul pur al creatorului. În final, Alexandru G. Şerban subliniază: Esenin nu este numai utimul poet al satului rusesc, ci şi poetul satului cosmic...

George Bădărău

Nicolae Busuioc - Biologie şi literatură

În volumul Biologie şi literatură, eseistul Nicolae Busuioc se referă la înţelegerea deplină la nivel de fenomen, cu tendinţe spre unitatea cunoaşterii, la transdisciplinaritate
( o nouă viziune asupra lumii ), dar şi la cercetarea disciplinară şi interdisciplinară. Cu ajutorul unor conexiuni subtile, idei, principii, concepte, omul vrea să cunoască interiorul şi exteriorul lucrurilor, fenomenelor, la graniţa dintre cunoscut şi necunoscut, în plan metafizic.
În interiorul transdisciplinarităţii, cercetătorul identifică mai multe nivele de realitate, pe care le sesizează lăuntric prin intuiţie, urmărind comunicarea om- plantă- animal, ritmul interuman, ritmul cosmic, metafizica apreciată de L. Blaga drept valoarea spirituală supremă. Omul trăieşte între mister şi revelare, este creator de cultură ( modul specific de existenţă a fiinţei în univers ) şi aspiră spre două tipuri de cunoaştere : cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică.
Un capitol se intitulează Principii şi teorii biologice în corelaţie cu evoluţia culturii şi literaturii şi are în prim- plan fiinţa umană care nu există decât în cultură ( Claude Levi Strausse, Goethe ), omul raţional- cultură- omul symbolicum ( Ernst Cassirer ), viziunea de totalitate a lumii ( Humboldt ), deplinătatea omului ( Emil Racoviţă ).
Înţelegând lectura Muntelui vrăjit de Thomas Mann ca o iluminare, miracol al subiectului existenţial, simbol viu, realitate transfiguratoare, cu punţi şi sinapse transdisciplinare, Nicolae Busuioc reliefează educarea eu-lui în condiţiile izolării, apoteoza naturii sau a cugetului, a sufletului sau a corpului, întruchipate de personajul Hans Castorp, care a cunoscut libertatea, genialitatea, frumuseţea, însoţit de Claudia prin ’’împărăţia suferinţei şi a morţii’’.
O incursiune de la antici la civilizaţia lumii contemporane scoate în evidenţă rolul culturii, în special a cărţii şi literaturii, a geniului ca sursă misterioasă de inspiraţie şi de creaţie artistică, a plăcerii lecturii ( Roland Barthes ), a complicităţii scriitorului cu cititorul, care înţelege să viseze pe marginea textelor, să interpreteze creaţia ca o pluralitate de înţelesuri.
Paginile despre istoria cărţii sunt memorabile, amintind de manuscrisul sub formă de sul, cartea cu file ( codex ), incunabule, târguri de carte, bibliofilii, tiparul, itinerarii critice
( jurnale, evocări , memorii, portretizări ), care trimit la formula : lectură, vis, idee, meditaţie.
În altă parte, eseistul scoate în evidenţă Scriitorii şi sentimentul naturii, după apelul rousseauist ’’întoarcerea la natură ’’, o adevărată revelaţie, dar şi după interpretările lui M. Eliade: urcuşul pe munte – aspiraţia spre sublimul spirit; grandoarea mării e de nuanţă spaţială; grandoarea pădurii e de nuanţă temporală, cu tendinţă de reintegrare în timpul mitic…Oamenii sunt meteodependenţi, au un ritm personal / universal, încât vremea frumoasă se află în corelaţie cu natura triumfătoare, iar naturalul, firescul, normalul, se raportează la psihismul oamenilor ( de pildă, în creaţia lui Sadoveanu ).
Dacă Emil Cioran se referea la om şi la natură, la pericolul îndepărtării omului de natură. care are ca efect îndepărtarea lui de el însuşi, M. Eliade cu erudiţia lui descifra legende, mistere, ritualuri, sensuri ( Omul şi religia ), Nicolae Busuioc apreciază literatura ca o formă de supravieţuire în spirit şi consideră că’’G. Călinescu nu citea cărţi, el citea literaturi ’’. Poezia sublimului poate fi desluşită la cei care iubesc natura, cultura înlocuind sentimentul de inutilitate, tristeţea, deznădejdea, în linia unui principiu parodiat : Citesc, deci exist .
Un capitol interesant este Omul şi transdisciplinaritatea, unde se pune problema unei noi viziuni asupra lumii, bazată pe principii, idei, concepte clare, acum când omul comunică şi ’’ gândeşte înainte ’’ ca nou ’’ joc de limbaj ’’ ( Wittgenstein ). Există tendinţa situării pe un alt nivel de realitate, dependent de acţiunea pentru tot şi pentru părţi.
Referindu-se la puterea de ’’luminare ’’ a naturii, Basarab Nicolescu concluziona că vederea aparţine Naturii creaturale, viziunea aparţine Naturii intermediare, iar Realitatea aparţine lumii Supranaturii. Dar, Evidenţa Absolută le luminează pe toate deodată.
Atracţia spre necunoscut este caracteristică atât omului cât şi naturii şi transdisciplinaritatea vrea să cunoască interiorul acestui ’’ necunoscut ’’. În transdisciplinaritate, omul modern îşi descoperă locul pe care i l-a rezervat natura, îl va cunoaşte cu ajutorul ştiinţei şi va căpăta bucuria de a trăi, înţeleasă ca o percepţie simultană a tuturor nivelelor de Realitate ( după Basarab Nicolescu ). În concluzie, nivelele de realitate concordă cu cele ale cunoaşterii şi ale evoluţiei conştiinţei.
Lumea rezistă prin cunoaştere şi înţelepciune, conturate în relaţia om- natură, om- cultură, în condiţiile în care exterminarea mediului ameninţă fiinţa noastră, din punct de vedere intelectual, moral, social; numai un volum imens de informaţii ne poate salva, în circuitul de la raţiune la natură şi înapoi. Natura fiind un pre- text, Cartea Naturii nu trebuie deci citită, ci scrisă ( Basarab Nicolescu ).
Fiecare fiind un Eu unic, e necesar să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne cunoaştem limitele, să nu ne izolăm de mediul cultural, să conversăm cu subconştientul nostru pe tema destinului individual şi colectiv. O nouă filosofie a Naturii presupune apropierea între natură şi cultură, între om şi sinele lui, îmbinarea ştiinţei cu tradiţia, ştiind că omul are de ales între supravieţuire şi autodistrugere. În perspectivă se va evidenţia omul eminamente spiritual, omul creator cu posibilităţi de exprimare aproape fără limite, între care şi scriitorul atras de cunoaşterea prin intuiţie şi fantezie, fascinat de mituri, legende, simboluri, tradiţii şi valori, aflate în armonizare culturală.
În finalul discursului său, Nicolae Busuioc ne aminteşte că marii noştri scriitori au avut cultul naturii şi al echilibrului, s-au orientat spre mit, religie, folclor ( definitoriu pentru sufletul românesc), au descoperit că toate componentele naturii sunt realităţi consubstanţiale sacrului şi intră în armonie cu lumea şi cu sinele omului.


George Bădărău

N.Busuioc - Între sensibilitate şi rigoare

N. Busuioc face o introducere amplă în arta şi ştiinţa lecturii, convins că lectura continuă să fie una din valorile pozitive ale vieţii noastre, o artă şi în acelaşi timp o ştiinţă, care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea. În actul de intercondiţionare scriitor/ cititor sunt relevate limbajul şi valoarea scriiturii, diversitatea textelor (texte de lectură şi texte de desfătare, Roland Barthes), care se schimbă de la un cititor la altul.
Urmărind repere importante din cultura universală, autorul încearcă să răspundă cu argumente convingătoare la o serie de probleme, cum ar fi: Pentru ce citim? Ca să ne instruim? Ca să judecăm valoarea operelor? Pentru plăcerea noastră? şi intră tot mai adânc în labirintul text-citit, cuprins de uimiri, întrebări, în timp ce textul devine subiect în sine şi pentru sine.
Cartea rămâne deschisă spre infinit, oferă cititorului o lectură inedită, continuă, repetată, imprevizibilă, descoperitoare, devine vie şi prin scriitura dinamică acţionează în favoarea cititorului. În sub-capitolul Literatura ca voce a lecturii, N. Busuioc apelează la cunoştinţele de teoria lecturii şi observă orientarea criticului spre sociocritică, psihocritică, semiotică, naratologie, spre lecturi performante, cooperante, evaluative şi îşi modelează un limbaj simbolic. Cartea ca instrument de cultură, de cunoaştere este un partener permanent cititorului, invitându-l să descopere într-un sistem de relaţii, codul propus de scriitor, fapte concrete pentru interese concrete, gradele diferite de înţelegere profundă la nivel de text, pre-text, sub-text, metatext, structuri deschise şi închise, raporturi între personaje şi obiecte, între creator şi operă, între creator şi cititor. În funcţie de preferinţele şi interesele culturale, un bun cititor va face o lectură plurală, nu doar una psihanalitică, tematistă, structuralistă, se va înstrăina temporar, în timpul lecturii, care îi înlesneşte cunoaşterea şi autoevaluarea: „Sensul unui poem, ca şi cel al unui obiect este treaba cititorului“ (Paul Valery).
Parodiind textul biblic, autorul acestui eseu îşi imaginează că la început au fost „scrierile“, lectura s-a făcut în grup sub supravegherea iniţiaţilor, care puneau un accent deosebit pe interpretarea cuvântului scris, iar mai târziu, inventarea tiparului („cea mai strălucită născocire a creierului omenesc“, Victor Hugo) a înlesnit foarte mult actul lecturii.
Cărţile se afirmă prin ele însele, se lansează într-o căutare dramatică a timpului pierdut, oferă cititorului o şansă salvatoare prin refugiul în lectură (aventură şi cultură), desigur o aventură intelectuală, ştiind că spiritul nostru suferă metamorfoze, se întreabă, se tulbură, coboară în vis, în timp ce opera valoroasă intră în veşnicie.
În procesul decodării textului, cititorul atras de focul sacru al artei este înarmat cu preconcepţii, informaţii anterioare, are un anume nivel cultural, ştiind că lectura îl va conduce, prin acumulare culturală continuă şi esenţială spre acel „sentiment universal“. De aici ideea că omul există ca subiect creator şi receptor numai prin cultură.
Un alt capitol are în prim-plan Psihopedagogia lecturii. Analizând joncţiunea lumii culturale cu lumea individuală, N. Busuioc constată, împreună cu alţi teoreticieni, existenţa unor elemente psihosociale şi psihopedagogice, care relevă normele sociale ale grupului, un anumit tip de gândire (în tradiţii, obiceiuri, tradiţii comune), un anumit fel de a înţelege, percepe şi analiza lumea. Doar prin lectură cartea se transformă într-un mesaj uman, mai ales „cartea de căpătîi“ (Isaac Disraelli, în Curiozităţi ale literaturii) şi putem vorbi de educaţia prin lectură. Mircea Eliade recomandă anumite cărţi pentru ca „lectura să-şi regăsească funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între om şi cosmos...“
Prin lectură, cititorul poate năzui spre un ideal, spre viaţă adevărată, marcată de gândire şi reflecţie, atât timp cât scriitorul crede în introspecţie, dorind să se cunoască pe sine (Marcel Raymond), iar cititorul intră în comuniune cu sentimentul care-i invadează fiinţa. Chiar şi acum, când asistăm la o degradare culturală a individului, la instalarea subculturii în forme variate, mai sunt cititori serioşi, mai sunt cercetători din domeniul psihopedagogiei lecturii care descoperă texte expresive şi actuale.
În urma lecturilor, omul biologic devine om spiritual, prilej deosebit pentru eseistul ieşean de a face trimitere la cartea lui Mihai Cimpoi, Grigore Vieru – poetul arhetipurilor, un comentariu strălucit din care reţinem: sensuri mitice şi în relaţia cu femeia-iubită şi femeia-mamă; Grigore Vieru este un liric profund al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic şi al originilor; valorificarea abisului ontologic; viaţa este înfăţişată extatic, în simplitatea şi complexitatea ei, iar moartea ca pe o stare de calm mioritic; misticul se regăseşte în experienţa sufletească trăită sub semnul extazului; atitudinea ritualică faţă de divinitate este exprimată în dimensiunile noastre ortodoxe.
În capitolul Lectura ca artă, autorul vede în cititor o fiinţă a sensibilului, de fiecare dată diferită, dependent de funcţia estetică a lecturii, pornind de la izvoarele de informare, de la interpretarea intelectual-spirituală, înzestrat cu calitatea de a şti să prevadă valorile şi să distingă emoţiile estetice. Lectorul îşi formează stilul de a gândi, de a judeca, de a reprezenta atitudini, convingeri, de a reface pe cont propriu un sistem de valori, nefiind indiferent la frumuseţea stilistică. El descoperă cu uimire sublimul într-o carte, impresionat de frumuseţe, demnitate şi nobleţe, de privirile plurale asupra unei lumi de complementarităţi dar şi de contradicţii.
Stabilind o relaţie: literatură-scriitor-cititor, unii teoreticieni au aprobat opera literară cu metodele esteticii sociologice, între care şi Robert Escarpit, în Sociologia literaturii. De astă dată lectura este înţeleasă ca ştiinţă, literatura având o dimensiune socială şi culturală, după dezvoltarea industriei de carte. O nouă viziune asupra textelor adânceşte înţelegerea operelor literare, a literaturii ca artă a cuvântului, prin intuiţie, fantezie, mituri, tradiţii, simboluri, valori, printr-o definire a literaturii dinspre gândirea comparată.
Scriitorul dispune de capacitatea de autoexprimare, are mistica cuvântului tipărit, încearcă să-şi ordoneze ideile şi faptele într-o formulă mai adecvată decât realitatea, comunică expresiv cunoaşterea prin scriitură. La celălalt pol, cititorul este un „consumator“ influenţat de gust, cu o motivaţie afectivă sau intelectuală, care renunţă la relaţiile lui individuale cu universul său obişnuit şi caută adevărul.
Roland Barthes atrage atenţia asupra unei posibile lecturi ştiinţifice, Goethe consideră un text important în relaţiile lui de intertextualitate, un text care utilizează cuvinte adaptate să transmită gândirea şi sentimentele umane. În epoca modernă, ştiinţa lecturii înlocuieşte imaginaţia afectivă cu una riguroasă, de cercetare, de decodificare. Cititorul îşi va alege metoda în funcţie de dificultatea textului (ermetic, absurd, mistic, fabulos etc.).
Mai întotdeauna, simbolul cărţii este reprezentat de spaţiul cultural, cartea devine o probă materială, analiza textului vizează plăcerea textului şi treptat se conturează voinţa de lectură, disciplinată, temeinică, reflexivă, până la uitarea de sine.
În timpul lecturii ne raportăm la experienţele şi trăirile noastre, încercăm să pătrundem sensul lecturii, raţiunea de a fi a textului, măreţia spiritului uman, multitudinea eroilor, în special eului cultural.
Capitolul Literatura ca etică, are şi informaţii despre etica scrisului şi etica lecturii, însuşi actul lecturii fiind o reacţie la o necesitate, prin care cititorul este influenţat. Etica lecturii este o consecinţă a eticii scrisului, care depinde uneori de abilitatea, arta şi ştiinţa scriitorului şi reprezintă reflecţia morală la care ajunge cititorul. Elementele de morală se regăsesc în viaţa cotidiană, în realităţile naturale, în banalitatea existenţei umane; unele principii de ordin etic, aflate în lectură, sunt valorificate în viaţa cotidiană.
N. Busuioc a preluat şi a valorificat cele trei priviri asupra lumii: apolinică, cea a raţiunii, obiectivării şi ştiinţei; dionisiacă, cea a pasiunii, fuziunii şi posesiunii; hristică, cu privirea iluminată de comuniune şi spiritualizare, de empatie şi provocare a calităţilor fiinţei umane (V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic).
Capitolul Lectura ca problemă vizează, în special lectura plurală, pătrunzătoare, riguroasă, dar şi lectura cerebrală care duce la drama cuvântului, atunci când cititorul fuge de ambiguitatea speculaţiilor filosofice şi sofisticate. Analizând lectura publică pe o perioadă de timp, deducem profilul spiritual al generaţiei, tipologia textelor literare, preferinţele şi influenţele beletristice, cu atât mai mult cu cât problematica lecturii trebuie asumată şi din perspectiva interdisciplinarităţii (psihologie, sociologie, critică literară). Interpretarea se leagă de înţelegerea textului literar, înţelegere care nu exclude relativizarea unor puncte de vedere. Citind mult îţi dai seama că ştii foarte puţin şi trăieşti un sentiment apăsător, paradoxal, deşi cărţile desfată sufletul, întăresc mintea, într-o lectură plurală, pătrunzătoare, consistentă.
Eseistul a scris câteva pagini memorabile referitoare la filosofia lecturii, analiza metafizică, conceptul filosofic al lecturii, utopie şi echivocuri. Cultura şi lectura sunt procese istorice din care omul înţelege că nu trebuie să renunţe la educaţie, la împlinirea naturii umane, acestea reprezintă o sumă a operelor, a configuraţiilor unor dorinţe posibile.
În timp ce unele cărţi rămân actuale, altele nu mai corespund preferinţelor, din cauza metamorfozelor în evoluţia pasiunii. Un cititor se recunoaşte într-un personaj de roman, alături de care trăieşte senzaţii, sentimente, pasiuni, impresii, convingeri; memoria lui conservă totul, dar această sumă de experienţe îşi are limitele sale. Identificăm legături directe şi indirecte între memorie şi unele genuri literare precum memorii, memorialistică, memorial, jurnal. Memorialistica se află la confluenţa cu istoria.
Între critica literară şi lectură se stabileşte o relaţie interdisciplinară, critica literară ajutând-l pe cititor să deosebească operele valoroase de celelalte la care se adună acribia filologică, dimensiunea polemică, luciditatea. Lectura este un act al voinţei, în care cititorul îşi impune singur principiile necesare, susţinut şi de dorinţa de a citi, conştient de relaţia interdisciplinară: lectură, informare, comunicare.
N. Busuioc s-a referit la funcţiile cărţii şi la principiile lecturii, a invocat direct şi indirect sociologi şi teoreticieni, dovedind că este un bun cititor, care oscilează între sensibilitate şi rigoare, şi totodată un eseist serios.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com