N.Busuioc - Basarabia de suflet

Publicistul N. Busuioc alcătuieşte o antologie cu articolele sale despre Basarabia, aproximativ 180 de pagini, în care întâlnim recenzii, cronici literare, reflecţii, amintiri, interviuri, urmărind de fiecare dată să aducă un elogiu cărţii şi lecturii, în spaţiul spiritual basarabean.
În cele două secţiuni I Carte, lecturi, opinii, II Dialoguri esenţiale, desluşim sensibilitatea, cultura, dar şi dragostea autorului faţă de scriitorii români de peste Prut, unde a înfiinţat o Biblitecă de carte românească (Chişinău). Admirând viaţa spirtuală din Moldova, N. Busuioc a invitat scriitorii basarabeni la Salonul de carte românească (Iaşi), cu cărţile, revistele, albumele, almanahurile, calendarele lor şi mai ales cu sufletul lor curat. Valoarea acestora, ţinând seama şi de contextul socio-politic, a fost evidenţiată prin prezentări, lansări de carte, colocvii, interviuri, vizite la redacţia unor reviste, premii literare pentru conţinut, grafică, originalitate, comentarii în publicaţii de specialitate, la radio şi televiziune.
Într-un Cuvânt înainte, Ioan Holban apreciază calitatea articolelor selectate, necesitatea cunoaşterii spiritualităţii din spaţiul basarabean, în fraze cu o anume adâncime, în care ideile se înlănţuie disciplinate, expresive.
În volumul Basarabia de suflet, N. Busuioc visează pe marginea textelor, face din când în când însemnări, se cufundă în reverii şi caută analogii între literatura basarabeană şi anumite elemente de teoria lecturii. Fire interogativă, autorul îşi pune uneori întrebări retorice, iar alteori lansează interogaţii pe teme existenţiale sau culturale. Cât de reală este viaţa pe care o descoperim în textele literare? se întreabă publicistul şi se grăbeşte să constate că scriitorul trăieşte în iluzie (utopie, imaginar, dacă se retage în singurătate). Solitudinea i-a fost sugerată de o carte de poezii a Eugeniei Bulat, care se împarte între vis şi sensibilitate rănită, cuprinsă de meditaţie melancolică, uşor delirantă (Între vis şi sensibilitate rănită).
Observând că scrierile lui Aureliu Busuioc se situează la intersecţia dintre real, fantezie şi umor, publicistul subliniază calităţile scriitorului basarabean: imaginaţie, ironie, invenţie lingvistică, umor în tonuri grave, simboluri, fabulos, ludic, patetic, solemn, violent-sarcastic în poezie, proză, satiră, pamflet, parabolă, epigramă, dar şi meditativ, melancolic, ironic, maliţios, cu o retorică interogativă în creaţia lirică. În romanele sale, observăm voluptatea istorisirii, dramaticul, divertismentul, capacitatea prozatorului de a genera importante structuri epice, prin valorificarea materialului de viaţă, în tehnica ambiguităţii (Ştiinţa orchestrării scrisului).
Un alt articol trimite direct şi indirect la Borges, pentru care cartea este mit şi labirint, prilej de meditaţii profunde. Întâlnirea cu academicianul Mihai Cimpoi alungă tristeţea din sufletul publicistului, care îşi imaginează labirintul sinonim cu complicaţia sofisticată dusă la absurd. În concluzie, labirinturile sunt acte iniţiatice, pe care trebuie să le parcurgem cu toţii (Cartea ca mit, cartea ca labirint).
Analizînd tipurile de istorie literară, Mircea V. Ciobanu le enumeră: istoric-literară critică, didactică, deschisă, adevărată, tragică, grotescă, de azi pe mâine, şi propune o istorie literară paradoxală, acum când peisajul cultural este dominat de consecinţe neoavangardiste, o logică a elucubraţiei metafizice, jocul intertextual, obsesia scurgerii timpului în existenţial, într-o zonă a neliniştii vizibile sau previzibile. E un scriitor care sugerează, pune pe gânduri, provoacă, face ordine în „pulsiunile cotidianului“ (De la jocul intertextual la lirica obsesivă).
Cercetător al istoriei literare, Ion Ciocanu răsfoieşte cartea între scriitor şi cititor, meticulos şi îşi exprimă opiniile în volume de critică, istorie, teorie literară, studii monografice, studii sociolingvistice (Nevoia de vase comunicante). Un alt cercetător literar, Iurie Coleşnic, retras, timid, admirator al valorilor certe, scrie şi „lirică intelectuală“, ermetică, unde versul îşi păstrează puritatea, emoţia, complicarea metaforelor (Basarabia este încă necunoscută). Şi Dumitru Crihan atrage atenţia cu volumul Invitaţie în iad, în care se referă la spaţiul concentraţionar sovietic, fiind prizonier al „monstrului roşu“, care i-a provocat suferinţă, gânduri, reflecţii, trăiri (Periplu prin cercurile iadului).
Citind articolele, eseurile, poeziile şi traducerile lui N. Dabija, redactor-şef la Literatură şi artă, N. Busuioc remarcă teama de înstrăinare, în special, în lirică (De la limpezimea clasicităţii la patosul aprig). Un roman documentar, bazat pe documente de natură poloneză, rusă, basarabeană, a scris Efim Levit, referindu-se la Gheorghe Asachi, spirit renascentist, filosof, inginer, arhitect, pictor, poet, profesor, diplomat, tipograf, publicist, dramaturg, prozator, poliglot (Gheorghe Asachi, Romanul vieţii sale).
Un articol reliefează personalitatea lui Iulian Filip, poet, publicist, dramaturg, folclorist, grafician, cu voce caldă, fantezie, simţ al umorului, echilibru, creator al unui labirint în care ne rătăcim în lumea magică şi fermecătoare a cărţilor (Sufletul poetului deschis ca o bibliotecă).
Pe Ion Hadârcă, publicistul îl situează între romanticul încercat de tristeţe şi gânditorul vizionar al unei schimbări socio-culturale, apreciindu-i meditaţiile, diversitatea formelor culturale din Echipa de îngeri, poemele despre iubire şi divinitate, moarte şi suferinţă, în care fiinţele şi lucrurile din jur au o viaţă simbolică. Multe din acestea au ca punct de plecare celebrele mituri şi legende ale lumii (Poezia între simbolism şi existenţă).
În creaţia lui N. Leahu distinge subtilitate şi rafinament, atât în textele ludice cât şi în cele dramatice (Pendularea între poem şi eseu), iar în opera lui Dumitru Matcovschi întâlneşte nuanţe deosebite de lirism, metafore expresive în poezii, formule interesante în pamflete, rapsodii, balade, confesiuni, proză, dramaturgie, publicistică, traduceri; pentru el, scrisul a fost o formă de supravieţuire prin spirit (Scriitor şi om al cetăţii).
Lirica feminină este bine reprezentată de Irina Nechit, suflet visător; Covaric, o poetă care se joacă cu poezia senzaţiei imediate (Înfiorarea suav-metaforică a fiinţei) şi de Claudia Partole, înzestrată cu sensibilitate, puritate şi diafan, obsedată de tema religioasă, unde durerea se transformă în fascinaţie, ştiind să-şi strunească angoasele (De la poezie la proza de analiză psihologică).
Universul copilăriei rămâne în continuare un univers al fericirii la Tamara Vieru-Pereteatcu, cu sentimente delicate a ceea ce este natural, proaspăt, inocent; o copilărie care nu poate fi despărţită de intimitatea şi frenezia lumii animale, de cea a florilor şi copacilor (În universul fericirii).
La Vasile Romaniuc, autorul a remarcat diversitate semantică, versuri memorabile sub umbrela cugetărilor exprimate lapidar, metaforic; un talent viguros cu experienţă interioară care păstrează în suflet nostalgia copilăriei (Iluminarea fiinţei prin poezie).
Obsesii, revoltă, îndrăzneală, reflecţii, iubiri, iluzii în poezia lui Arcadie Suceveanu, având menirea să te provoace într-o lume de poveşti şi legende, în care distingem o mitologie fabuloasă a locului. E un lirism meditativ cu ton oracular, vers cantabil, sarcastic, acuzator, în stil direct sau aluziv (Poezia ca esenţă a înţelesurilor generale).
Remarcabile sunt miniaturalul lui Ianoş Ţurcanu, ludicul, hazul, umorul, copilăria magică (Izgonirea din Eden), existenţa luminoasă din creaţia lui Grigore Vieru, vitrina cu cărţile lui fiind marea atmosferă a paradisului borgesian, un fel de metaforă a solarităţii şi sublimului (O existenţă simbolică).
Pe Diana Vrabie o apreciază pentru efortul de documentarist, care porneşte de la cunoaştere şi insistă pe actul de autenticitate. În opinia lui N. Busuioc, drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii se caracterizează prin conflict şi lupta de idei, sentimente, atitudini (Cunoaştere şi autenticitate). Numele Claudiei Balaban este legat de un dicţionar Scriitorii Moldovei, în timp ce Gheorghe Prini este un editor de clasă, uluind prin ştiinţa de a face cărţi, în condiţii grafice deosebite.
Partea a doua a cărţii lui N. Busuioc, publicist rafinat, cuprinde interviuri cu o serie de personalităţi din Basarabia, şi se intitulează Dialoguri esenţiale. Cei intervievaţi sunt scriitori, pictori, muzicieni, istorici, jurnalişti, lingvişti, docmentarişti. Aceste dialoguri esenţiale au ca titlu un fragment din conversaţie, expresiv şi bineînţeles, esenţial, o sintagmă sau o întreagă propoziţie. Arta de a pune întrebări se bazează şi pe o documentare riguroasă dar şi pe o anume abilitate în a provoca la dialog, cu ocazia unor evenimente. Pe Claudia Balaban a invitat-o la dialog cu ocazia inaugurării primei biblioteci de carte românească, în centrul Chişinăului; existau pe atunci doar 30 de titluri de cărţi cu grafie latină. Maria Bieşu, reprezentantă de frunte a artei muzicale interpretative, cu numeroase turnee peste hotare, premii importante, mărturiseşte cu demnitate: „Poetul Alecsandri spune că românul e născut poet, dar eu aş spune că românul e născut şi cântăreţ“. Din interviul cu Aureliu Busuioc am selectat o întrebare incomodă: „În ce raport vă aflaţi cu ruşii?“ Voltaire întrebat în ce raport se află cu Dumnezeu a răspuns: „ne salutăm, dar nu ne vorbim“.
Cu Leo Butnaru, autorul conversează la nivel înalt despre dialoguri şi eseuri, despre definirea şi redefinirea omului în relaţie cu Divinitatea, istoria, alţi oameni. Nu întâmplător, interviul cu academicianul Mihai Cimpoi are titlul Eminescu – poet al fiinţei şi se axează pe descoperirea de noi dimensiuni ale fiinţei eminesciene; o conversaţie academică despre creaţia eminesciană şi despre lucrarea „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“. De la Iurie Colesnic aflăm că basarabeanul a fost, este şi va fi un om religios; natura lui este axată pe credinţa în Dumnezeu, Dumitru Crihan anticipă un eveniment istoric: „Unirea se va îndeplini, ea va fi făcută de cei tineri“, Gheorghe Ghimpu face observaţii de natură lingvistică: „Factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită“; Alexe Rău este entuziasmat de reforma bibliotecară: „Există şi un Dumnezeu al bibliologiei...“; Serafim Saka glosează pe marginea literaturii din Moldova: „Literatura basarabeană îşi are amprenta înstrăinării seculare“, iar Iuliana Gorea Costin crede că reforma învăţământului din Moldova ar avea şi har dumnezeiesc: „Şansa noastră este redescoperirea scânteii divine din noi“.
Pun în bibliotecă acest volum, mângâindu-i coperta, convins că N. Busuioc a întins încă o dată mâna fraţilor noştri de peste Prut.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Constantin Arcu - Cocteil în cranii mici

Constantin Arcu înfăţişează în romanul Cocteil în cranii mici secvenţe din societatea românească postrevoluţionară, surprinse la intersectarea mai multor universuri : social, ficţional, erotic, ocult, cultural. În frazele sale, de oarecare adâncime şi echilibru, desluşim aptitudinile unui psiholog, reporter, magistrat, om de lume şi ale unui scriitor stăpân pe mijloacele de exprimare.
Rând pe rând secvenţele narative se organizează în topoi. Primul topos ( Tribunalul ) aduce în prim –plan magistraţii, un fel de oameni- marionetă, înconjuraţi de dosare, obligaţi să participe la şedinţe plicticoase, unde doamna judecător Colan, influenţată de murfologie constată : ’’ Aşa-i la noi, când un lucru merge bine, numaidecât vrem să-l schimbăm’’, prezidentul avea abilitate pisicească, magistraţii se îmbulzeau spre ieşire. În această atmosferă monotonă se iveşte Delia, transferată recent în instanţă, care va avea partener de complet pe domnul F., nume redus la iniţială ca în proza lui Kakfa, de altfel individ cu personalitate comună. Singurele ieşiri din amorţeală sunt provocate de ameninţările cu bombă, alarmă falsă, asigurându-le tuturor o pauză plăcută.
Un alt topos ( Strada ) prezintă un cerşetor în dialog cu un magistrat, pe un ton familiar, cu afecţiune, condescendenţă : ’’ - Trăiască onorata instanţă! ’’, ’’ - Salut Chirică! ’’
Cerşetorul făcea parte dintr-o frăţie, care aduna bani mari, era mână în mână cu poliţia şi persifla trecătorul naiv, după ce primea moneda; în loc de ’’ bog-da-proste’’ murmura: ’’bă-da-prost-e!’’. O adunătură de escroci, parveniţi, făcându-şi loc într-o lume coruptă unde, dacă intri în conflict cu cerşetorul, vin mafioţii şi te’’ umflă’’ iar poliţiştii te arestează.
Toposul ( Localul, terasa) înfăţişează o lume pestriţă: muncitorii îmbrăcaţi în salopete murdare de var, magistraţii, profitorii revoluţiei, ariviştii, îmbogăţiţi peste noapte, ziaristul Emanoil Danciu, cunoscut sub numele Trakl, teribilist, lovit cu tava în cap de o chelneriţă după ce acesta îi băgase mâna sub fustă; un episod memorabil cu avansuri, care se reduc la un monolog pe tema sexualităţii şi fac din Danciu un personaj ridicol. Unul dintre ’’ ciocoii noi’’, Emil Mancaş, fals revoluţionar, reprezintă răsturnarea de valori în ţara noastră, parvenitul care ştie să scoată bani din orice, până şi dintr-o crescătorie de porci, fără instalaţie de epurare.
Ultimul topos (Acasă la F.) reliefează conflictul dintre F. şi soţia acestuia, presimţind un declin sentimental.
În universul ficţional există o lume secretă, a dosarelor care ascund numeroase destine; oameni-fantomă, anonimi , ’’existenţe’’ împinse dintr-o parte în alta a biroului sau de pe un birou pe altul; dosare purtate sub braţ, în genţi mari, răsfoite cu indiferenţă, amânate, reduse uneori la infracţiunea de ’’jafuri’’, oameni vinovaţi sau nevinovaţi, existenţe sufocate în spaţiul interior al tribunalului, piesele unui mecanism legislativ, în care oamenii şi-au pierdut încrederea, acum când corupţia a atins un nivel foarte înalt.
Universul ocult este întreţinut de stări de tensiune. Tribunalul, fostă închisoare comunistă, a devenit un fel de casă a diavolului, bântuită de fantome, cu semne materiale (zugravii înlocuiesc tencuiala ca să înlăture spiritele) şi semne spirituale (preoţii încearcă prin slujbele lor să înlăture demonii).
În universul cultural se perindă câteva figuri cu o evoluţie interesantă. Jurnalistul Emanoil Danciu trage sforile, inventează, dezinformeză, profită, anticipă intrările şi ieşirile sale din scenă, ca reporter de război (Transnistria, Irak). Naratorul la persoana I are 33 de ani (cifră cu semnificaţie biblică) şi renunţă la avocatură pentru o carieră universitară ştearsă, într-un mediu unde se vorbea numai despre pile şi note vândute.
Într-o bună zi apare în urbe Camelia Viola – Manu, poetesă, om de cultură, aducând cu ea semnele superiorităţii, în timp ce în local oamenii conversează şi răsfoiesc o revistă de drept, coordonată de Cosmin Anca, iar alţii comunică entuziasmaţi în epoca internetului, folosind calculatoarele. O franţuzoaică, îndeplinind rolul omului bun la toate, ştie să profite de evoluţia societăţii moderne.
Universul erotic iese în evidenţă atât prin întindere cât şi prin adâncime şi este prefaţat de metafora guguştiucilor din incipit, care anunţă o viitoare idilă ( F. şi Delia ). Portretul Deliei sugerează încă de la început un personaj malefic, având o ’’claie de păr mov ’’, metaforă cromatică asociată irisului şi implicit morţii, încât încăperea Tribunalului împrumută ceva din atmosfera unui cavou. E o femeie tulburătoare prin ’’ magnetismul ochilor’’, dar şi prin fizionomia trimiţând la o fiinţă răutăcioasă ’’ figură rotundă, nas ascuţit ’’, care emană senzualitate şi discursul ei capătă, nu o dată, iz erotic. Delia manifestă entuziasm faţă de meserie şi uneori îşi justifică reacţiile din această perspectivă: ’’ nu-mi plac pipăielile, nu avem timp de îmbrăţişări, vezi câte jafuri avem de discutat, arată spre dosare ’’. Fiind o femeie cu experienţă ştie să-şi tortureze, în plan sentimental, victimele: ’’pe bărbat îl înnebuneşti prin ceea ce-i ascunzi, nu prin ceea ce-i oferi’’.Este şi ea un personaj enigmatic, debordând de senzualitate, misterioasă, dar spre deosebire de eroina lui G. Călinescu, Otilia, aceasta pare a fi raţională, calculată până în vârful degetelor, atrasă de mirajul unei căsătorii de convenienţă, cu un final tragic, imprevizibil.
Pe de altă parte, F. trăieşte drama omului matur, ajuns la vârsta critică, răscolit de ceea ce soţia sa nu putea să-i mai ofere; trăieşte intens iubirea neîmplinită, mai ales la nunta Deliei, când suferinţa ia forma unui geamăt sinistru şi are impresia că ospătarul toarnă cocteil în cranii mici. E o secvenţă naturalistă, cu un rol semnificativ în destinul sinuos al eroului, subliniind încă o dată faptul că dragostea nu are vârstă.


Constantin Arcu, Cocteil în cranii mici, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.

Andrei Patraş - Basm

Având ca punct de plecare folclorul, Andrei Patraş poetizează în maniera-i caracteristică, pe tema geniului, împrumutată din romantismul german. Poate , nu întâmplător , poetul apelează la o grafică în tonuri fantastice şi la caractere gotice pentru a sugera o anumită atmosferă. În viziunea sa, basmul are un rol formativ, în care se disting cele trei îngenuncheri iniţiatice. După formula de început, cu timpuri imemoriale ( ’’ În vremurile de demult, uitate’’ ) sunt creionate personaje hiperbolizate ( ’’ uriaşii ’’), un bătrân, mari palate şi cadrul se delimitează în opoziţia pustiu- împărăţie. Eroul este şi de data aceasta un prinţ lunatic, însingurat, aspirând spre Absolutul sugerat de ’’ văi stelare’’ , înrudit cu prinţul din Levant din’’ Mistreţul cu colţi de argint’’al lui Ştefan Aug. Doinaş, dar şi cu emirul din ’’ Noaptea de decemvrie ’’ de Al. Macedonski.
Primind binecuvântarea tatălui, prinţul se pregăteşte de plecare, însoţit de alaiul împărătesc până la hotar, element care semnifică ruptura dintre două lumi : ’’ Lăsă palate şi curtenii mii / Şi neînduplecat lăsă cetăţi, / Lăsă făgăduite avuţii, / Spre miazăzi porni-n pustietăţi ’’. Eroul rătăceşte pe un drum nesigur, pustiu, cu imagini bizare, cu o realitate iluzorie ( ’’ copaci de fum ’’), simboluri zoomorfe de sorginte populară ( ’’ balauri ’’ ), obiecte magice ( ’’ comori vrăjite ’’), sonorităţile singurătăţii ( ’’ ale pustiei cânturi ’’), aspre vânturi, ceţuri medievale. Poetul a valorificat motivul labirintului, rătăcirea, pregătind iniţierea într-un spaţiu necunoscut, cu elemente ireale semnificate de epitete metaforice, care trimit la metale nobile şi pietre preţioase : ’’ fluturi de aur ’’, ’’ inorogi de argint’’, ’’codrul de smarald ’’, ’’ libelule de mărgean ’’, care sugerează o cromatică de o anume nobleţe, dar şi artificialul. Luminile ( cunoaşterea ) sunt relevate de dansul fluturilor de aur, dans având menirea întotdeauna să transmită un cod secret : ’’ Dansează în fantastice lumini / Pe boltă uriaşi fluturi de aur, / Sugrumă stânci zvâcninde rădăcini / Ca nişte cozi rănite de balaur. ’’. Eroul intră într-un spaţiu spiritual, cu imagini mirifice, cuprinse de vrajă, cu păsări măiastre, o lună comparată cu un corn de fildeş, într-un cadru fantastic, unde vin zânele şi se prind într-o horă a ielelor. Mitul lui Narcis ( oglindirea în lac ) adânceşte enigmaticul. Intrarea zânelor în lac, simbol al purificării, configurează o atmosferă de basm: sunt goale dar înveşmântate în raze, inocente dar tulburătoare pentru prinţul care le contemplă, ascuns în ierburi, aşteptând îndurerat să iasă aleasa inimii. Măiastrele veneau din veşnicie, peste pajişti adormite, sporind tânjirea prinţului, până într-o seară, când are loc prima îngenunchere, primul pas spre cunoaştere
( autocunoaştere ), prin oglindirea care îl condamnă la uitare, într-un somn profund : ’’ Însă- ntr-o seară prinţu-ngenunchind / Se oglindeşte-n lacul fermecat, / Vârtejuri de uitare îl cuprind / Şi-n somn de plumb el cade săgetat’’. A doua zi destinul spulberă visul şi totodată iubirea prinţului. Urmează a doua îngenunchere ; o ruptură în spaţiul iniţiatic, după căderea din Eden, înţeleasă ca o moarte spirituală :’’ La căpătâiul florilor, plângând, / Petale –a adunat îngenuncheat / Şi a jelit întruna până când, / Sfârşit spre zări pierdute a plecat...’’. În risipa unor petale, eroul desluşeşte un adevărat dezastru spritual, jeleşte şi se pregăteşte de întoarcere la realitate, în spaţiul teluric, fără să fi atins iubirea absolută. În final, poezia sugerează a treia îngenunchere, în spaţiul profan, unde timpul are altă măsură, îmbătrânirea este bruscă şi moartea fizică, inevitabilă. La palatele părinteşti, prinţul, parcă se află sub semnul unui blestem şi metamorfoza îl întoarce în spaţiul mitic, spre începuturi : ’’.. ajunse iar la părinteşti palate. / Cu ochii stinşi se- opri lângă- o fântână, / Privi spre curţi pustii şi scufundate,/ Căzu-n genunchi şi se făcu ţărână’’. Reintegrarea în Marele Cosmos reface ciclul viaţă- moarte.


George Bădărău

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă

În vacanţa de iarnă am primit o carte cuprinzând trei eseuri valoroase despre haiku, carte pe care am citit-o şi recitit-o cu atenţie, am apropiat-o de inimă, i-am mângâiat coperta. Ştiam că o voi recenza, că acest articol va încheia seria de recenzii la cărţile de poezie niponă, înainte de a trece la studii monografice, la exegeze de literatură comparată, a haiku-ului de ieri şi de azi. În prima carte ( peste trei ani ) voi analiza haiku-urile lui Matsuo Basho şi Eduard Ţară, după estetica orientală şi respectiv, estetica europeană.
Cei trei exegeţi abordează fenomenul în discuţie de pe poziţii diferite, de la articolul de informare la studiul psihanalitic. Cornelia Atanasiu scrie despre poemul zen, comparat cu un fulger, cu permisiuni şi interdicţii, definind anotimpul, spaţiul şi timpul neliniştilor, eternitatea: ’’Întâmpină viaţa / precum un copil / Anul Nou ’’ ( Kobayashi Issa ). Aceste specii de poezie au atras atenţia multor interpreţi care au scris ’’ despre marea orgă a poeziei japoneze ’’, tanka impresionând prin sinceritatea- makoto ( Karl Petit ), despre haiku-ul definit ca ’’ o telegramă lirică, iar tanka reprezintă mai mult decât o schiţă de pastel ’’( Ion Acsan ). Un mesaj din budism aduc micropoemele cu ideea de ’’ sine distinct ’’: ’’ Melc / ridicând capul, / ce mult îmi seamănă ’’ ( Masaoka Shiki ), oalele ’’ cântătoare ’’ în timp ce cad picăturile, profilul călugărului zen, respectul japonezilor faţă de spirite, de vietăţile mici, efemerul surprins în manifestarea greierilor : ’’ Pojghiţa unui greier, / El s-a mistuit în cântec / cu totul ’’ ( Matsuo Basho ).
Japonezii trăiesc intens fiecare clipă; multe aspecte ne scapă nefiind obişnuiţi cu religiile şi filosofiile Orientului, cu izvoarele haiku- ului: confucianismul ( omul ca fiinţă socială , raţională ) şi daoismul ( omul ca făptură a naturii, manifestarea liberă a instinctelor ).
Analizând întrepătrunderea dintre mitologii, atitudinea zeilor, aspecte de rai, iad, nemurire ( daoism ), Cornelia Atanasiu subliniază faptul că poemul japonez ne recomandă să trăim clipa ’’ aşa cum este ’’ ( mereu alta ), amintirile se adună şi se împrăştie, ezitările ne fac să uităm rosturile, punctele cardinale, în poeme zen, de o simplitate cuceritoare : ’’ Nimic azi-dimineaţă / decât începutul primăverii, / nimic altceva ’’ ( Yosa Buson ).
Eul liric se raportează la natură, se contopeşte în pomi şi flori, se regăseşte, în special primăvara, care se transformă într-o lungă sărbătoare : ’’ O floare fulguită la pământ / se-ntoarce iar pe ram? / E un fluture fluturând ’’ ( Arachida Moritache ), o dată cu înflorirea cireşului ( sakura ), prilej pentru organizarea petrecerilor Hanami, înflorirea prunului şi piersicului, până se creează impresia de oprire a timpului în loc : ’’ Vânt de vară /Pe masa de scris, foile albe / îşi iau zborul ’’ ( Masaoka Shiki ).
În acest prim articol, autoarea se referă şi la structura haiku-ului : fără metafore, simplu, nimic care să distragă atenţia, curgând în mod firesc de la izvoare ( budism, confucianism, shintoism, daoism ), oprindu-se, din când în când asupra semnificaţiei unor termeni : shinto – calea Cerului, relevă cultul naturii şi al strămoşilor care se trag din zei : zazen – aşezarea spiritului în vatra lui. Suferinţa din budism a fost transfigurată cu mare economie de mijloace artistice : ’’ Am tras vasul cu jeratic / aproape, dar inima / era departe de el ’’ ( Yosa Buson ) ; budism – încercare de vindecare a spiritului.
O trăsătură esenţială a esteticii japoneze este miniaturalul ( ikebana aduce imensitatea naturii în spaţiul închis , pe trei linii – cer, om, pământ ), miniatural regăsit şi în haiku : ’’ Aşa: uşurel, uşurel, / Până sus pe Fuji, / melcule! ’’( Kobayashi Issa ). În următorul articol, intitulat Pragamatism în shintoism, Izamagi- Izanami, Forţa Kami, noţiunile sunt mai abstracte, analizele mai adânci, exemplificările cât mai exacte. Mitologia japoneză este apreciată ca pragmatică, dominantele etice sunt : în shinto- adevărul, în creştinism- iubirea, în budism- iertarea iar modul de viaţă japonez e un amestec de modern şi tradiţional.
Jules Cohn Botea, iubitor de lirică ironică, scrie articolul Un surâs în stil nipon, în care se referă la Senryu- Kyoka, Senryu însemnând haiku, umor, cu originea în haikai- no- renga, poeme legate. În Senryu nu mai e obligatoriu respectarea kigo, kire ji, se pot folosi metafore, hiperbole, personificări. E un umor amar, protest în stradă, în urma degradării condiţiei umane. Concursuri senryu se organizau în ceainării, textele nu erau iscălite şi sub protecţia anonimatului, japonezul satiriza viaţa cotidiană, la fel şi românul : ’’ Mocirla bălţii / bucuria porcilor - / în tranziţie ’’ ( Vasile Smărăndescu ) sau un alt text despre moda fetelor : ’’ Fete pe stradă, /Hercule cu frunza lui / e mult mai decent ’’( Ştefan Theodoru ).
Un eseu profund, trimiţând la arhetipuri, la elementele care stau la baza lumii ( apa, focul, cerul, pământul ), în viziunea filosofilor antici, scrie Vasile Moldovan : Apa şi focul, cerul şi pământul în poezia lui Issa. Kobayashi Issa a scris aproximativ 23.ooo de poeme haiku, influenţat de budism, sintoism ( credinţa japonezilor ). Autorul face trimiteri la gândirea orientală, simbolistica elementelor având unele trăsături comune cu semnificaţia arhetipurilor europene. Apa apare în personificări calmă, binefăcătoare sau, dimpotrivă, monstruoasă, ’’mânioasă ’’, cum precizează estetica franceză. Poet sensibil, impresionat de micile vieţuitoare, de suferinţa acestora, se grăbeşte să noteze : ’’ Vechiul heleşteu :/ te rog mergi tu prima / broască nerăbdătoare ’’. În unele haiku-uri este poetizat melcul de apă, ameţit de căldură, gingaş, domol, enigmatic, obligat să supravieţuiască în condiţii tragice : ’’ Căldură toridă -/ sunetele cochiliilor de melci / în vechiul iaz ’’.
La fel ca în opera lui Bachelard, elementele fundamentale cunosc o mare varietate şi o imensă simbolistică : apa de mare, apa de râu, ploaie, rouă, chiciură, brumă, lapoviţă, gheaţă sau zăpadă în invocarea divinităţii : ’’ Te rog din suflet / să aperi haiku-ul .../ budda de zăpadă ’’ , nori, aburi, ceaţa care îndeamnă la poetizare, la configurarea unor fiinţe vaporoase : ’’ Mâneca mea , / chiar şi ea este în ceaţă -/ Înserare ’’, într-o atmosferă tristă, melancolică, unde ceaţa are conotaţii filosofice şi religioase ca în haiku-ul care l-a făcut celebru pe Issa : ’’ Lumea-i ca roua / sigur e ca roua.../ şi totuşi..’’
Rând pe rând, motivele poetice sunt transfigurate subtil şi expresiv începând cu apa topită primăvara ( clipe de inspiraţie ), chiciura şi bruma ( meditaţia gravă ), ploaia de iarnă asociată cu fenomenele triste, marea privită în relaţie cu muntele ( realităţi imense ), oceanul ( nesfârşirea ), mai rar întâlnit în haiku-uri.
Motivul focului este poetizat la aceleaşi cote înalte ca apa, începând cu focul ritual
( Rugul Anului Nou ) făcut cu crengi de pin şi bambus, cu artificiile ( focul purificator ), într-un spectacol nocturn, feeric, unde focul şi apa coexistă : ’’ Linişte ! / Artificiile din munţi / zboară în apă .’’ La fel ca apa, focul are un rol purificator ( arderea uscăturilor ), joc şi iniţiere ( miriştea arzând ), intimitate ( focul din vatră ), veneraţie ( templele încălzite cu foc de lemne ). În zorii Anului Nou, cerul era privit cu admiraţie, în aer liber sau printr-o spărtură : ’’ Şir de pini - / pe poteci, printre arbori / primul cer din an '' ; stelele sunt mitizate, aproape de viziunea din Mioriţa, unde fiecare om are steaua lui ( destinul lui ), stea care cade la moartea acestuia ; cerul este raportat la pământ sau la obiectele terestre ( ikebana ), florile par o emanaţie a cerului. Poezia lui Issa este una de excepţie.

Cornelia Atanasiu, Jules Cohn Botea, Vasile Moldovan - Lumina din oglindă, Editura Verus, Bucureşti, 2010.

George Bădărău

Maica Eufrosina Jescu - Mărturii despre Zoe Dumitrescu - Buşulenga

Mergeam cu publicistul Constantin Secu, pe urmele lui Eminescu, la Mănăstirea Văratec. Era o după-amiază de vară plăcută, cu mulţi turişti, obiecte de artizanat, borcane cu dulceaţă, fructe de pădure, suc natural oferit de o măicuţă la poarta mănăstirii, icoane dar şi fete atrăgătoare care, probabil, au fost modele pentru Mircea Dinescu, în scrierea versului ’’ icoană cu picioare lungi ’’. Nu departe de lăcaşul sfânt , se află o poiană cu o casă dărăpănată, în care stătea, din când în când, M. Eminescu, venit aici să se reculeagă. Am intrat prin spate, printre mormanele de cărămizi, am străbătut camerele în ruină şi am ieşit în pridvor, încercând să cuceresc împrejurimile, cu privirea.
Ceva mai la vale, în faţa mănăstirii, era o grădină încărcată cu flori, în locul unei case unde poposea Veronica Micle. Am cumpărat zmeură de la o copilă, care povestea cât de mult ’’ s-a înschinat ’’ ca să o culeagă. Aici am cunoscut-o pe maica Eufrosina Jescu, o suceveancă bine alcătuită, din satul Udeşti, unde dăinuie o biserică făcută dintr-un singur stejar. La Văratec a găsit liniştea pe care o căuta împreună cu maica ei duhovnicească, Benedicta Braga, sociabilă, cu faţa albă şi luminoasă, cultă, cu două licenţe, specialistă în muzica psaltică, ştia engleza şi franceza, picta, şi avea misiunea să înfiinţeze în America, o mănăstire, la cererea maicii Alexandra ( Prinţesa Ileana a României ). Urcasem în maşina publicistului Constantin Secu şi ne îndreptam, pe un drum de munte, spre casa maicii când, pe neaşteptate, a apărut în faţa maşinii o ucenică înseninată, care povestea că se întorsese Bălanul ( câinele alb ), după două zile de rătăciri.. Casa maicii Eufrosina se afla într-o grădină plină de verdeaţă, pomi fructiferi, clădiri anexe şi o cuşcă în faţa căreia, moţăia Bălan..
Aici au stat în gazdă Valeria Sadoveanu, cea de-a doua soţie a marelui scriitor, Lili Teodoreanu, academician Zoe Dumitrescu- Buşulenga, bună creştină, care mergea des la biserică, aprindea lumânări, se ducea în pădure să aducă cetină de brad, să pună pe foc, vorbea elevilor despre istoria patriei, opera lui Sadoveanu, dialoga cu seminariştii de la Mănăstirea Neamţ.
Maica s-a oprit puţin din istorisire, ne-a servit cu dulceaţă de afine, iar eu am profitat de ocazie să aduc din nou vorba despre Eminescu. De- a lungul anilor au circulat oral diferite povestiri, de la măicuţă la măicuţă, dar dintre ele doar una avea harul istorisirii. Aşa s-au înecat în timp, o serie de întâmplări despre cei trei prieteni, M. Eminescu, I. Creangă şi Veronica Micle, care urcau spre ’’pădurea de argint ( o pădure de mesteceni )’’, iar mai sus, pe deal, mergeau la o pădure de stejari falnici, care la vreme de toamnă reprezentau eminescienii ’’ codrii de aramă ’’. I. Creangă era volubil, povestea mereu întâmplări cu haz, Veronica râdea, M. Eminescu rămânea cufundat în gânduri, aşa cum şi i-a imaginat criticul literar G. Călinescu. Credeam că dorinţa ultimă a marelui poet era să fie îngropat la marginea mării, conform testamentului liric din ’’Mai am un singur dor ’’. Zoe Dumitrescu- Buşulenga mă contrazice autoritar: Eminescu ar fi vrut să fie îngropat la o mănăstire de maici, unde să i se cânte ’’ Lumină lină ’’. Veneau să o asculte profesori, scriitori, academicieni, pictori, sculptori, preoţi ; făcea conexiuni între cultura europeană şi Teologie, ţinea conferinţe studenţilor, se bucura de întâlnirile cu părintele Cleopa ’’de parcă L-am văzut pe Dumnezeu Tatăl ’’, îl aştepta cu emoţie pe părintele Anania ’’nenea vulturul ’’, care vorbea despre adâncimile Teologiei şi era un bun scriitor, Întâlnirile cu ÎPS Pimen erau ’’ca o mărturisire ’’, fiind apreciat şi pentru că făcea azile şi orfelinate.
Pe ÎPS Pimen l-am cunoscut la Mănăstirea Putna, la intrarea în muzeu, în timp ce medita aşezat pe un scaun vechi. A apărut un grup de turişti francezi, călăuziţi de un călugăraş vioi, inteligent, cu un dicţionar în mână, pe care îl răsfoia când nu-şi amintea anumite cuvinte. Vorbea destul de bine româneşte, a îngenuncheat şi a spus : ‘’ Binecuvântează părinte ! ’’. Părintele a făcut semnul crucii, apoi l-a îmbrăţişat frăţeşte şi i-a atins cu buzele, obrazul încă tânăr. După evenimentele din ‘ 89, l-am revăzut pe ÎPS Pimen, la Mitropolia din Iaşi, i-am luat un interviu, făcând cea mai mare gafă din viaţa mea de scriitor. M-am adresat cu ’’Domnule Pimen ’’ în loc de Înalt PreaSfinţite…
Într-o bună zi, Zoe Dumitrescu- Buşulenga s-a călugărit cu numele de călugărie Benedicta, în mare taină, departe de ochii presei şi televiziunii. Iubea haina călugărească, pe care o purta în casă, îi plăcea să viziteze Mănăstirea Dragomirna, stătea departe de computer, considerând că :’’ ceea ce nu-i natural, nu-i de la Dumnezeu ’’ şi era încântată de vizita unor poeţi, între care, Grigore Vieru. Simţind că i se apropie sfârşitul, a cerut să fie îngropată la Mănăstirea Putna.
Din nou s-a făcut tăcere, maica Eufrosina mi-a întins o broşură despre academicianul Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi eu am revenit cu o întrebare despre Veronica Micle. Cum a reacţionat aceasta auzind despre moartea lui Eminescu? Veronica s-a întristat şi s-a retras în Poiana Ţigăncii, să sufere în tăcere, a răspuns cu sfială gazda, amintindu-şi de o versiune orală. E un subiect pe care maica Benedicta îl ocolea de fiecare dată, din motive doar de ea ştiute.
I-am făcut un semn discret publicistului Constantin Secu şi ne-am retras privind, poate, pentru ultima oară pe Bălan, grădina plină de verdeaţă, casa în care poposiră atâţia oameni de cultură.


Mărturiile maicii Eufrosina Jescu despre doamna academician Zoe Dumitrescu –Buşulenga – Monahia Benedicta-, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2009.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Emilian Marcu- Cartea celor optzeci şi opt de taine

Poezia din acest volum este una a misterului, cantabilă, în viziune neomodernistă, cu izvoare cărturăreşti diverse, mitologie românească, Biblie, mitologie asiatică ( lotusul ), mitologie poetică personală ( Grădinarul , Ostrovul ) cu simboluri abstracte, de mare generalitate. Armonia, cadenţa, cromatica vin dinspre romantism şi simbolism, în texte reflexive, cu rimă sau fără rimă, într-o curgere firească, în care metaforele se înlănţuie discret. Rătăcind într-un univers al semnelor magice, poetul găseşte asocieri surprinzătoare între obiecte şi idei, ritualuri şi iconografie, secvenţe biblice şi mistica lucrurilor mărunte, fragmentele autobiografice şi iniţierea în metafizică. El este atras, pe de o parte de un topos cu o semantică lesne de desluşit, iar pe de altă parte, de un joc uşor ermetic, al imaginilor poetice, când se adresează artistului sau divinităţii, când contemplă pastelul teluric sau pastelul cosmic.
În unele poeme apare motivul poetic al cenuşii, care trimite la mistuire dar şi la renaştere, la oscilarea între efemeritate şi veşnicie, la dezlănţuirea stihială, dar şi la retragerea în intimitatea căminului, spre reculegere. Din folclorul românesc, Emilian Marcu a preluat tema Nopţii de sânziene, când se deschid cerurile, numai iniţiaţilor. Într-o astfel de noapte, Grădinarul ( o altă înfăţişare a poetului ) primeşte taina, stropul de genialitate şi toate acordurile sale lirice stau sub semnul marilor taine. Metafizica şi simbolurile poetice sunt împrumutate de la Blaga, cu care se întâlneşte şi la nivel de sintaxă poetică. Primind taina, poetul trece în lumea de dincolo, printr-o moarte violentă, amintind de orgiile medievale : ’’ Albinele-n ceară-l îmbracă. Ce rug / Pe trupul lui, sfielnic, se-aprinde-n amurg! ’’( Taina întâia sau despre noaptea de sânziene ).
În câteva poeme întâlnim frunze de lotus, arhetip în gândirea asiatică, mângâiate de ploi, de înţelesurile misterioase, când Grădinarul primeşte lumina pură dintr-un obiect profan :’’Grădinarul primeşte ca-ntr-o naştere tainică / Lumina cea pură din lama unui cuţit’’
( Taina a patra sau despre mistere printre frunze de lotus ). Motivul poetic al umbrei divinităţii este surprins în vitralii, cu îngeri, vânt, într-o întrupare melancolică, în timpul unei clipe de reculegere. Mai întâi o contemplare graduală ( privirile mele ), care capătă treptat o anume corporalitate, în cadre religioase: ’’În amiaza de iarnă / Prin ogivele vechiului schit / Se întrupă, o, cum se întrupă! ’’( Taina a treisprezecea sau despre sfielnică umbra ta ).
Într-un univers al semnelor magice este invocat aerul, element care stă la baza lumii, în vechea filosofie. Este înfăţişată o cromatică matinală ( zorii ), cu semnificaţii secrete, într-o duminică încărcată de sacralitate ( Duminica Orbului ), în timpul unei chemări repetate, care aminteşte de ritual:’’ E aerul ca o umbră de înger / în culorile magice. / Eu, prin o mie de semne te chem / Eu, prin o mie de semne, în Duminica Orbului’’( Taina a patrusprezecea sau despre o umbră de înger ). În alte taine, sunt transfigurate semnele mistice, lişiţa-n trestii, lumile inefabile în amurg, plânsul licornei, muzica astrelor, florile incendiare, iubita învelită în giulgiu etc. Motivul poetic al oglinzii, înţeles ca dramă de conştiinţă, este valorificat într-o frază lirică interogativă, la intersecţia sacru- profan ( îngerii- umbra mea), unde poetul , încă pelerin, continuă să rătăcească, în regim nocturn, selenar :’’ Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea-n decantare?/ Într-o oglindă a unui suflet rătăcitor / Încă peregrin pe marea cea moartă/ Când zalele nopţii acoperă luna?’’ ( Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii).
Altădată, poetul face apel la numerologie, la cifrele mistice ( şapte ), în scrierea unui ’’poem astral ’’, în conturarea unui portret feminin, gingaş, în uleiuri şi farduri, pe papirusuri magice : ’’ Şapte parfumuri din şapte magice flori/ s-au jertfit în cerneala cea mistică. // Tu în uleiuri şi negrele farduri/ în amurg sângeriu sedusă te laşi petală căzândă.// Pe papirusuri magice cerneala cea mistică/ cu trupul tău se îngemănează întru desăvârşire’’ ( Taina a treizecea sau despre papirusuri magice ). Un poem aminteşte prin viziune şi structura metaforică de poezia de început a lui Emilian Marcu, în linie tradiţionalistă, unde predomină vizualul, comparaţiile cu asocieri previzibile, anatomicul personificat, dinamismul micilor vietăţi :’’ Iarna se zbate ca o rochie de mireasă/ în Grădina Botanică în amiaza târzie. / Pe o bancă memoria noastră duce greieri în braţe, / urmăreşte tacticos, asemenea unui războinic înveterat,/ furnicile mişunând sub frunzare’’ ( Taina a treizeci şi şasea sau despre iarna ca o rochie de mireasă ).
Motivul poetic al mesteacănului ( frecvent în literatura rusă ), are valoare decorativă, picturală ( fluturi desenaţi ), contemplativă ( imaginare zboruri) , existenţială ( sensurile lumii), arhetipală ( palmele Grădinarului ), toate puse în mişcare de imaginaţia creatoare:’’ Pe trunchiuri de mesteacăn, pe carnea albă a lemnului/ Fluturii desenaţi cu atâta migală / Descriu în imaginarele zboruri sensurile reale ale lumii,/ Descriu truda în atlasul palmelor Grădinarului’’ ( Taina a cincizeci şi doua sau despre însemnări fantastice).
În unele texte, atmosfera este simbolistă, cu tristeţi, sânge, amurg, târziu, orizont infinit, iluzia ierbii uscate sau un univers ireal, în care călătoria spre apus este una a iniţierii în moarte, şi luna fascinează prin lumină şi taină: ’’ Ca într-un ireal univers, ca în antică lume/ Călătorim înspre soare-apune,/ Despre această iniţiere-mi vorbeşti : /Luna picură taină şi lumină-n fereşti’’ ( Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu ). Orientarea lui Emilian Marcu spre sonet nu este întâmplătoare.

Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Editura Emolis, Iaşi, 2008.

George Bădărău

badarau.george921@gmail.com

Anastasia Dumitru - În cuvânt

Anastasia Dumitru mi-a atras atenţia prin câteva haiku-uri graţioase şi profunde, prin valorificarea laturii educative, folosind structura micropoemelor de sorginte niponă, prin implicarea elevilor în scrierea haiku-ului. Într-o zi, poştaşul mi-a adus o carte de poezii de la Constanţa, pe care am răsfoit-o cu plăcere şi m-am oprit la anexe, la fotografiile cu Grigore Vieru. L-am cunoscut în vremea studenţiei, la Muzeul ’’ M. Sadoveanu’’ din Iaşi., la protocol, unde fuseseră invitaţi scriitorii consacraţi şi doar trei din generaţia tânără. Prin anii ‘ 75-’76, Grigore Vieru era un tânăr frumos, romantic, prudent în vorbire şi gesturi, cu un ziar sub braţ. Se formaseră câteva grupuri, ca întotdeauna la întâlnirile scriitoriceşti şi eu mă aflam în apropierea bardului din Basarabia, lângă poeţii Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Horia Zilieru. Poetul de peste Prut ne-a privit cu blândeţe, apoi cu o voce molcomă a spus: ’’Fraţilor! Vreau să vă citesc o poezie de-a mea, publicată într-o gazetă, care apare în limba moldovenească…’’ şi a scos publicaţia de sub braţ. Scriitorii au zâmbit cu o anume tristeţe, văzând scrierea slavonă şi au clătinat cu înţelegere, capetele lor pleşuve. ’’Grigore! Dar ce limbă moldovenească e asta, cu asemenea litere, că noi nu înţelegem? ’’, grăi unul dintre poeţi, cu subînţelesuri. În loc de răspuns, Grigore Vieru a citit poezia, care curgea aşa frumos în limba noastră comună, cum avea să curgă Prutul la Podul cu flori, când bardul din timpul studenţiei mele devenise simbol naţional.
Am recitit versurile Anastasiei Dumitru, cu elemente clasice şi romantice, motive poetice având ca sursă mitologia greacă şi latină, folclorul românesc, Biblia, mituri poetice blagiene: Marea Trecere, Marele Anonim, , Marele Orb, Luntrea lui Charon, totul turnat într-o viziune neomodernistă, în care se resimt, pe alocuri, acorduri eminesciene. Într-un text, mitul labirintului se intersectează cu mitul adamic, rătăcirea erotică are ca punct de plecare arborele originar . ’’ Nebănuit e labirintul iubirii, / adâncă – prăpastia regretului, / am căzut în capcana păcatului, / muşcând mărul dintâi ’’( Labirintul iubirii ).
Altădată, poeta regretă ispita şarpelui, păcatul în care alunecase şi speră în dematerializare, într-o lume a spiritului marcat de eros. De data aceasta, iubirea nu mai este una încărcată de terestritate, ci tinde spre esenţa divină: ’’ De şarpe aş vrea să nu mai ştiu, / ţelul meu e să-mi revin în fire, / să mă lepăd de timp, spirit să fiu…/ să mă hrănesc doar cu iubire ’’( M-am săturat ).
Unele poezii au o tonalitate religioasă, secvenţele biblice sunt proiectate în universul dacic, interior ( grota lui Zalmoxis ), repetitive, spre veşnicie. Aici, mitul christic apare ca o revelaţie a zeului dacic, aflat într-o meditaţie adâncă : ’’Din grote în noapte/ Zalmoxis veghează/ şi vede în cale:/ Iisus sângerează ’’( Veşnicie ). Un personaj funerar , valorificat şi de L. Blaga, cere vamă sufletelor. Este celebrul Charon, stăpân pe infinitatea acvatică, pe care plutesc doar suflete în derivă: ’’Charon cere vamă, / mă-nghite valul/ în jur doar ape / suflete-n derivă ’’( Ecou ). Într-un alt poem, revine mitul integrării în Marele Tot, văzut ca o stingere eminesciană, la marginea mării, ca o întoarcere la fărâma dintâi, într-o viziune mioritică. E o dispersare a teluricului în acvatic, până la anularea materialităţii: ’’Dar valul vine, mă-nvăluie, mă poartă / Mă duce pe un ţărm, devin fărâmă…/ din mine rămâne ce-am fost, o dâră…/ nisipul mă cheamă în matca bătrână- ’’ ( În prada gândului ). Acorduri eminesciene, mai evidente, apar într-un poem cu detalii uranice, unde este proiectat portretul spiritual al Luceafărului, în spaţii siderale. Cele câteva personificări conturează mai bine intimitatea cosmică: ’’Tu în ceruri nu eşti singur, / nu cunoşti singurătatea,/ stele multe îţi surâd, / sărutându-ţi jalnic fruntea’’ ( Poetului).
Privind viaţa ca o încătuşare, poeta îşi imaginează eliberarea numai prin forţa divină, care face apel, uneori,, la smerenie, la ritual, împrumutat din scenariul biblic ( spălarea picioarelor ). Numai căinţa ar putea favoriza ieşirea din timp: ’’ lăsaţi-mă… gândul să mă descătuşeze/ sclavă nu vreau să fiu nimănui, / cu lacrimi vreau să spăl picioarele Lui / din clepsidra timpului să mă elibereze ’’( Nu vreau ). O altă poezie are un caracter ludic, iar motivul poetic lumea ca teatru este valorificat într-o manieră personală. Într-un univers himeric ( ficţional) există doar tentaţia grandorii, a puterii pentru cei care nu pot să comunice ( dialogul muţilor ) în semiobscuritate : ’’ Adesea cad pe gânduri şi constat / că lumea-n sine e un joc himeric, / fiecare se vrea se vede împărat / în dialogul muţilor, pe întuneric ’’( De când ).
Nu a fost ocolită nici tema senectuţii, imaginată ca o ninsoare, ca o răceală a structurilor anatomice, care capătă arhitecturi hibernale ( sloi, cristale, ţurţuri ), în timp ce polii geografici mobilează universul uman. E o corespondenţă perfectă, dureroasă, până la disperare: ’’De-o viaţă ninge peste mine, / Timpul e sloi, celulele- cristale, / ţurţuri s-au făcut din capilare / Şi Polul Nord mi s-a mutat în vene’’( Disperare ). Alte poezii sunt arte poetice, care evidenţiază misiunea poetului, un rob’’ al scrisului şi al slovei ’’, cu trimiteri la mitul prometeic şi la crucificarea christului, dar şi la arborele cosmic, din mitologia românească, având menirea să facă legătura cu pomul cunoaşterii. În viziunea poetei, coloana cerului îmbină elementele angelice cu elementele demonice : ’’un pom al vieţii, / crin cu floarea în cer/ aliniată de îngeri, / cu rădăcina în infern / arsă de neadormiţii demoni / ce au cheia cunoaşterii ’’( Ce e poetul ? ). Anastasia Dumitru vrea să umple cu sufletul transfigurat prăpastia dintre ea şi semeni.

Anastasia Dumitru, În cuvânt, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010.

George Bădărău