Anastasia Dumitru mi-a atras atenţia prin câteva haiku-uri graţioase şi profunde, prin valorificarea laturii educative, folosind structura micropoemelor de sorginte niponă, prin implicarea elevilor în scrierea haiku-ului. Într-o zi, poştaşul mi-a adus o carte de poezii de la Constanţa, pe care am răsfoit-o cu plăcere şi m-am oprit la anexe, la fotografiile cu Grigore Vieru. L-am cunoscut în vremea studenţiei, la Muzeul ’’ M. Sadoveanu’’ din Iaşi., la protocol, unde fuseseră invitaţi scriitorii consacraţi şi doar trei din generaţia tânără. Prin anii ‘ 75-’76, Grigore Vieru era un tânăr frumos, romantic, prudent în vorbire şi gesturi, cu un ziar sub braţ. Se formaseră câteva grupuri, ca întotdeauna la întâlnirile scriitoriceşti şi eu mă aflam în apropierea bardului din Basarabia, lângă poeţii Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Horia Zilieru. Poetul de peste Prut ne-a privit cu blândeţe, apoi cu o voce molcomă a spus: ’’Fraţilor! Vreau să vă citesc o poezie de-a mea, publicată într-o gazetă, care apare în limba moldovenească…’’ şi a scos publicaţia de sub braţ. Scriitorii au zâmbit cu o anume tristeţe, văzând scrierea slavonă şi au clătinat cu înţelegere, capetele lor pleşuve. ’’Grigore! Dar ce limbă moldovenească e asta, cu asemenea litere, că noi nu înţelegem? ’’, grăi unul dintre poeţi, cu subînţelesuri. În loc de răspuns, Grigore Vieru a citit poezia, care curgea aşa frumos în limba noastră comună, cum avea să curgă Prutul la Podul cu flori, când bardul din timpul studenţiei mele devenise simbol naţional.
Am recitit versurile Anastasiei Dumitru, cu elemente clasice şi romantice, motive poetice având ca sursă mitologia greacă şi latină, folclorul românesc, Biblia, mituri poetice blagiene: Marea Trecere, Marele Anonim, , Marele Orb, Luntrea lui Charon, totul turnat într-o viziune neomodernistă, în care se resimt, pe alocuri, acorduri eminesciene. Într-un text, mitul labirintului se intersectează cu mitul adamic, rătăcirea erotică are ca punct de plecare arborele originar . ’’ Nebănuit e labirintul iubirii, / adâncă – prăpastia regretului, / am căzut în capcana păcatului, / muşcând mărul dintâi ’’( Labirintul iubirii ).
Altădată, poeta regretă ispita şarpelui, păcatul în care alunecase şi speră în dematerializare, într-o lume a spiritului marcat de eros. De data aceasta, iubirea nu mai este una încărcată de terestritate, ci tinde spre esenţa divină: ’’ De şarpe aş vrea să nu mai ştiu, / ţelul meu e să-mi revin în fire, / să mă lepăd de timp, spirit să fiu…/ să mă hrănesc doar cu iubire ’’( M-am săturat ).
Unele poezii au o tonalitate religioasă, secvenţele biblice sunt proiectate în universul dacic, interior ( grota lui Zalmoxis ), repetitive, spre veşnicie. Aici, mitul christic apare ca o revelaţie a zeului dacic, aflat într-o meditaţie adâncă : ’’Din grote în noapte/ Zalmoxis veghează/ şi vede în cale:/ Iisus sângerează ’’( Veşnicie ). Un personaj funerar , valorificat şi de L. Blaga, cere vamă sufletelor. Este celebrul Charon, stăpân pe infinitatea acvatică, pe care plutesc doar suflete în derivă: ’’Charon cere vamă, / mă-nghite valul/ în jur doar ape / suflete-n derivă ’’( Ecou ). Într-un alt poem, revine mitul integrării în Marele Tot, văzut ca o stingere eminesciană, la marginea mării, ca o întoarcere la fărâma dintâi, într-o viziune mioritică. E o dispersare a teluricului în acvatic, până la anularea materialităţii: ’’Dar valul vine, mă-nvăluie, mă poartă / Mă duce pe un ţărm, devin fărâmă…/ din mine rămâne ce-am fost, o dâră…/ nisipul mă cheamă în matca bătrână- ’’ ( În prada gândului ). Acorduri eminesciene, mai evidente, apar într-un poem cu detalii uranice, unde este proiectat portretul spiritual al Luceafărului, în spaţii siderale. Cele câteva personificări conturează mai bine intimitatea cosmică: ’’Tu în ceruri nu eşti singur, / nu cunoşti singurătatea,/ stele multe îţi surâd, / sărutându-ţi jalnic fruntea’’ ( Poetului).
Privind viaţa ca o încătuşare, poeta îşi imaginează eliberarea numai prin forţa divină, care face apel, uneori,, la smerenie, la ritual, împrumutat din scenariul biblic ( spălarea picioarelor ). Numai căinţa ar putea favoriza ieşirea din timp: ’’ lăsaţi-mă… gândul să mă descătuşeze/ sclavă nu vreau să fiu nimănui, / cu lacrimi vreau să spăl picioarele Lui / din clepsidra timpului să mă elibereze ’’( Nu vreau ). O altă poezie are un caracter ludic, iar motivul poetic lumea ca teatru este valorificat într-o manieră personală. Într-un univers himeric ( ficţional) există doar tentaţia grandorii, a puterii pentru cei care nu pot să comunice ( dialogul muţilor ) în semiobscuritate : ’’ Adesea cad pe gânduri şi constat / că lumea-n sine e un joc himeric, / fiecare se vrea se vede împărat / în dialogul muţilor, pe întuneric ’’( De când ).
Nu a fost ocolită nici tema senectuţii, imaginată ca o ninsoare, ca o răceală a structurilor anatomice, care capătă arhitecturi hibernale ( sloi, cristale, ţurţuri ), în timp ce polii geografici mobilează universul uman. E o corespondenţă perfectă, dureroasă, până la disperare: ’’De-o viaţă ninge peste mine, / Timpul e sloi, celulele- cristale, / ţurţuri s-au făcut din capilare / Şi Polul Nord mi s-a mutat în vene’’( Disperare ). Alte poezii sunt arte poetice, care evidenţiază misiunea poetului, un rob’’ al scrisului şi al slovei ’’, cu trimiteri la mitul prometeic şi la crucificarea christului, dar şi la arborele cosmic, din mitologia românească, având menirea să facă legătura cu pomul cunoaşterii. În viziunea poetei, coloana cerului îmbină elementele angelice cu elementele demonice : ’’un pom al vieţii, / crin cu floarea în cer/ aliniată de îngeri, / cu rădăcina în infern / arsă de neadormiţii demoni / ce au cheia cunoaşterii ’’( Ce e poetul ? ). Anastasia Dumitru vrea să umple cu sufletul transfigurat prăpastia dintre ea şi semeni.
Anastasia Dumitru, În cuvânt, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010.
George Bădărău
marți, 30 noiembrie 2010
duminică, 21 noiembrie 2010
Adina Al. Enăchescu- Frumuseţea poeziei nipone
O carte care spune aproape totul despre Adina Al. Enăchescu, despre sensibilitatea, rafinamentul intelectual, talentul pentru micropoemele de tip nipon, dar şi exegezele pe marginea unor haiku-uri, calităţile de teoretician literar al fenomenului poetic în discuţie,
primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!
M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.
Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).
Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.
Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.
Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.
Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional. Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.
Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.
Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
primele contacte, ascensiunea autoarei, memorialistica, însemnări despre revistele Orfeu, Haiku, Albatros, colocvii, concursuri, confirmări, recunoaşteri în presa internaţională, cronici şi recenzii despre poeţi români premiaţi în ţară şi peste hotare, alte specii de tip nipon ( haibun, renku, haiga ), dar şi corespondenţă, premii, medalii, titluri, diplome ( peste o sută ). Şi toate acestea într-o singură carte!
M-am simţit onorat, când i-am auzit vocea la telefon şi am planificat recenzia pentru luna noiembrie, fiind din cale-afară de ocupat. Era o voce gravă, în care am recunoscut siguranţa, conştiinţa valorii şi înţelepciunea în a mă înţelege, la vreme de seară, când răscoleam în mormanul de fişe pentru viitoarea mea carte Romantismul românesc.
Nu numai haijinii( consacraţi ) au atras-o pe Adina Al. Enăchescu, ci şi copiii care exersează în haiku şi care i-au prilejuit conturarea unui studiu, în urma experimentului de la Constanţa, unde au loc întâlniri internaţionale. La urma urmei, copiii şi haiku-ul sunt două lumi miraculoase, atâta timp cât copiii pot să vadă ceea ce nu văd adulţii( n. a ).În oraşul de la malul mării au conferenţiat poeta şi eseista Penny Harter din Statele Unite, scriitorul japonez Kimbo A. Jambor, alţi haijini care s-au referit la un îndrumar pentru scrierea haiku-ului, la revistele Albatros şi Hermitage, la o antologie cuprinzând creaţiile copiilor ( 143 de haiku-uri şi 45 de fotografii ).
Societatea de Haiku din Constanţa este, într-un anume fel, deschizătoare de drumuri, într-un domeniu alunecos, acela al studiilor pe tema educaţiei în haiku; s-au efectuat primele experimente româneşti şi s-au impus câteva personalităţi: pictorul, graficianul şi profesorul Ion Codrescu ( experiment poetic şi pictural ), profesoara Anastasia Dumitru cu grupul de elevi şi profesorul Ioan Găbudean din Târgu- Mureş.
Un alt articol insistă asupra Educării prin haiku, face referiri la elementele structurale ale micropoemului, la o serie de valori morale ( iubire, altruism, bunătate, emoţie, sensibilitate) şi analizează construcţii poematice semnate de Vasile Moldovan, Doina Găbudean, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Valentin Nicoliţov, Vasile Spinei, Şerban Codrin, dar şi de mari poeţi ai haiku-ului japonez. Analizele autoarei sunt prin excelenţă impresioniste, emoţionante prin rupturi şi asocieri, imagini proaspete. Adina Al. Enăchescu nu interpretează de pe poziţia criticului literar, ci din perspectiva cititorului şi creatorului de haiku.
Alte articole se încadrează la capitolul studii : Marea, în poezia de sorginte niponă ( haiku-uri româneşti despre mare, unele despre Delta Dunării, ale poetei croate Zinka Simunovic, altele incluse în antologia Scoici de mare – antologatori: Laura Văceanu, Alexandra- Flora Munteanu şi Ana Ruse; un alt studiu, intitulat Toamna în haiku, evidenţiază dinamicul, culori sumbre, ramul, corbul, amurgul, soarta măceşilor şi a ciulinilor : ’’Măceşii toamna -/ pe gardul de ciulini râd / lampioanele ’’( Şerban Codrin ) sau Tema singurătăţii, tristeţii şi melancoliei în haiku-ul românesc, ilustrată, între altele de micropoemul : ’’Femei la gârlă / îşi spală gândurile-/ pânze pe ape’’. ( Aurelia Rânja ). Din când în când, autoarea abordează fenomenul poetic din perspectivă diacronică, aşa cum o face în secţiunea Poemul tanka de la începuturi până în ziua de astăzi, prezentând definiţia, structura, tematica ( natură, călătorie, dragoste ), meditaţia filosofică de esenţă buddistă a instabilităţii lumii fenomenale, în faţa universului veşnic. Un rol important îl joacă Şerban Codrin, care fundează Şcoala de tanka şi renku din Slobozia, iar Eduard Ţară se grăbeşte să ilustreze cu talentul său, un poem tanka: ’’Suspinul fetei / lângă magnoliile/ cu flori căzute / pierdut de înc-un înger/ veşmântul alb din ceruri ’’.
Capitolul al II lea cuprinde cronici şi recenzii despre haijini români recunoscuţi în ţară şi pe plan mondial, semnate de Adina Al. Enăchescu. Abordând problema divinităţii, Anastasia Dumitru caligrafiază un graţios haiku creştin: ’’ răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu’’. În altă parte sunt amintiţi haijini români premiaţi la numeroase concursuri, poezia japoneză având de la întemeierea ei un caracter competiţional. Capitolul al III lea include câteva recenzii şi cronici despre opera niponă a Adinei Al. Enăchescu, dar şi despre recunoaşterea valorii acesteia în presa internaţională, prin publicarea unor haiku-uri, comentarea altora, acordarea unor premii şi menţiuni de onoare cât şi prin nominalizarea pentru Marele premiu la Festivalul Mondial Basho- 2007. Articolul are un caracter prin excelenţă ştiinţific, adunând informaţii exacte, la zi, cu trimiteri la număr, pagină, anul apariţiei.
Adina Al. Enăchescu a excelat în haiku, dar a experimentat şi alte specii literare, înrudite: haibun, renku, haiga, incluse în acest volum din care ne-au mai atras atenţia corespondenţa ( literară ) cu Vasile Moldovan şi Constantin Ciopraga, mulţimea de premii, medalii, titluri, diplome, apariţii editoriale, antologii, dicţionare, enciclopedii, cataloage şi nu în ultimul rând, postfaţa lui Constantin Geantă.
Adina Al. Enăchescu, Frumuseţea poeziei nipone, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
vineri, 5 noiembrie 2010
Andrei Patraş - '' Vis ''
Andrei Patraş, poet cu o structură romantică, visător, melancolic, mistuit de eros şi thanatos, atras de folclor, tulburat de mituri, poetizează în cadenţe tradiţionale. Combustia lui interioară se consumă între sacru şi profan, valorificând motive poetice, într-o manieră personală, unde prozodia antică se amestecă treptat cu cea modernă. Aşadar, o cavalcadă de ritmuri, în specii literare clasice şi romantice, dar şi folclorice, în versuri cu măsură variată, a căror armonie este dată în primul rând de asonanţe, rimele simple, uneori inedite, imaginile poetice de o coloratură aparte. Prelucrând teme preromantice ( D. Bolintineanu ), romantice ( M.Eminescu ), tradiţionaliste ( B. Fundoianu ) şi neomoderniste ( Cezar Ivănescu ), Andrei Patraş îşi construieşte propria viziune, singulară, între numeroasele orientări ale neoavangardei româneşti. Singulară dar şi riscantă, ţinând seama de orizontul de aşteptare al cititorului, obişnuit să savureze o dată la două decenii, un alt nivel estetic…
Singulară dar valoroasă, poezia din volumul Vis e un fel de balsam pentru sufletul sfâşiat al postmodernului, al fiinţei tragice , înstrăinate de natură, al pelerinului interesat de banalităţi zilnice.Mitul pastoral romanesc este valorificat într-o poezie în care imaginile poetice concrete alternează cu cele abstracte, vizuale, auditive, motrice :’’ Când prin golul toamnei peste văi va trece / în şuier sălbatic vântul crud şi rece, / cu brâul de ceţuri pe sub lună nouă / va veni măicuţa prin mirişti cu rouă ’’( Mioriţa ). Într-o altă poezie apare în prim –plan jertfa creaţiei, prin prelucrarea mitului estetic, unul dintre miturile fundamentale ( G. Călinescu ). Universul liric este de data aceasta unul de natură onirică, în care imaginea eroinei zidită în Mănăstirea Argeşului face legătura între uranic şi teluric, între nesomnul chinuitor şi proiecţia mănăstirii în spaţiul celest : ’’ În tainice vise te-arăţi / mereu lângă atâtea surpate cetăţi / şi sângeră-n cer temelii / în nopţi de nesomn şi de veghe, pustii ( Ană, ).
Coborând în visare, în Infern, rătăcind pe dealuri singuratice, poetul contemplă maternitatea lunii, aduce câteva elemente de magie, într-o secvenţă lirică fantastică pînă la un punct, cu trimiteri la folclor şi la poezia lui I. Barbu, cu descrieri sclipitoare referindu-se la femeia însărcinată şi luna ca simbol al fertilităţii: ’’ Spre creştetul lunii nebuna / se-ntinde –ngânând un descântec / şi pare că tremură luna / ca pruncul în pântec’’( Nebuna ). Tot dinspre folclor vin şi doinele, care poetizează dorul , dragostea, efemerul, relevând comunicarea cu natura, într-o sintaxă în care monorima este redusă , uneori, la fragment de cuvânt : ’’ noapte grea se face / dorul n-are pace/ că n-a mai vedea / în codru frunza / şi-n cale mîndra / nici la primăva…( Doină, II ). Un colind are la bază arhetipul biblic al naşterii lui Isus, când se întorc din veşnicie păsări ninse, oameni, personaje sacre, dar şi licantropi adulmecând prada, într-un decor de basm, de un alb sclipitor. E vremea întoarcerii magilor, care se înscriu de fiecare dată în ritualul închinării, la căpătâiul pruncului : ’’Vin păsări mari cu aripi ninse, line, / se-ntorc din munţi ciobanii şi magii să se-nchine, / vrăjiţi, lupi albi adulmecă-n vis prada / şi de pe cetini cade lin zăpada ’’( Colind, variantă ).
Biblic este şi motivul trecerii Styx-ului, cu luntrea pe la vamă, spre marea judecată. Acum, secvenţa este proiectată în spaţiul profan, încărcat de o materialitate grea şi sugestivă, cu poteci, punte şi apă neagră. Eul liric îşi exprimă nedumerirea, printr-un cumul de interogaţii dramatice : ’’ Cine-ţi ţine calea, mamă,/ şi îţi cere-ntruna vamă?/ Cin’ te-aţine pe poteci, / nu te lasă ca să treci/ puntea peste-o apă neagră? ’’( Doină, VII).
Unele surse sunt de natură livrescă, valorificate în literatura cultă, cum ar fi motivul licantropului, prezent în proza lui V. Voiculescu. Iniţiat în vrăji, solomonarul respectă cu sfinţenie ritualul, urmăreşte metamorfoza omului-lup şi caută să folosească obiecte magice:’’ Atunci un vraci chemat-au, solomonar şi iară / la ceasuri de veghere-au tăinuit / cu farmece să prindă neadormita fiară, / cu cerc de foc şi glonţ meşteşugit’’ ( Lupul- legendă ).
Într-un text cu atmosferă baladescă, romantică, apare mitul lui Narcis, ca oglindire în ape, undeva departe, unde se conturează un decor medieval ( cetatea, noaptea, turnul, lacul, ceţuri ). Motivul turnului poate avea conotaţii sexuale, raportat la feminitatea lacului : ’’Departe, în cetatea de-a vremii cancer roasă/ se-ncheagă noaptea ca un negru sânge/ 'N adânc, ca Narcis turnul se răsfrânge/ în lacul sur şi ceţuri reci se lasă’’ ( Balul ).
Alte texte sunt micropoeme, cu invocaţii la adresa personajelor biblice, la spaţiul inocenţei, în care cireşul este sacralizat cu funcţia arborelui cosmic. În antiteză apar ’’bunicul’’ şi ’’ copilăria ’’ iar’’ luna ’’ este obiectul magic : ’’Doar bunicul / mai chema în nopţile cu lună / îngeri din cireşul copilăriei’’ ( Amintire, II), sau în altă parte, ludicul evidenţiază timpul sfâşietor personificat în timp ce jocul rimelor exprimă taina prin semantică şi prezenţa vibraţiei sugerată de consoana ’’ r’’: Ne-mblânzite ore,/ ore carnivore/ vin să mă devore…’’
În volumul lui Andrei Patraş întâlnim elegii şi ode, cu o prozodie adecvată, pe tema trecerii timpului, alături de poezii care interiorizează sentimentul, în maniera neomodernistă, amintind de N. Labiş : ’’Bătrâne turme rătăcesc departe / şi-n asfinţit prin mirişti dau ocol, / străine păsări sure în legănări deşarte / îşi leapădă aripile în gol ’’( Târziu ). Într-o anexă, poetul a inclus traducerea poeziei Corbul de Edgar Allan Poe, una dintre surprizele cele mai plăcute.
ANDREI PATRAŞ, Vis, Princeps Edit, Iaşi, 2009.
George Bădărău
Singulară dar valoroasă, poezia din volumul Vis e un fel de balsam pentru sufletul sfâşiat al postmodernului, al fiinţei tragice , înstrăinate de natură, al pelerinului interesat de banalităţi zilnice.Mitul pastoral romanesc este valorificat într-o poezie în care imaginile poetice concrete alternează cu cele abstracte, vizuale, auditive, motrice :’’ Când prin golul toamnei peste văi va trece / în şuier sălbatic vântul crud şi rece, / cu brâul de ceţuri pe sub lună nouă / va veni măicuţa prin mirişti cu rouă ’’( Mioriţa ). Într-o altă poezie apare în prim –plan jertfa creaţiei, prin prelucrarea mitului estetic, unul dintre miturile fundamentale ( G. Călinescu ). Universul liric este de data aceasta unul de natură onirică, în care imaginea eroinei zidită în Mănăstirea Argeşului face legătura între uranic şi teluric, între nesomnul chinuitor şi proiecţia mănăstirii în spaţiul celest : ’’ În tainice vise te-arăţi / mereu lângă atâtea surpate cetăţi / şi sângeră-n cer temelii / în nopţi de nesomn şi de veghe, pustii ( Ană, ).
Coborând în visare, în Infern, rătăcind pe dealuri singuratice, poetul contemplă maternitatea lunii, aduce câteva elemente de magie, într-o secvenţă lirică fantastică pînă la un punct, cu trimiteri la folclor şi la poezia lui I. Barbu, cu descrieri sclipitoare referindu-se la femeia însărcinată şi luna ca simbol al fertilităţii: ’’ Spre creştetul lunii nebuna / se-ntinde –ngânând un descântec / şi pare că tremură luna / ca pruncul în pântec’’( Nebuna ). Tot dinspre folclor vin şi doinele, care poetizează dorul , dragostea, efemerul, relevând comunicarea cu natura, într-o sintaxă în care monorima este redusă , uneori, la fragment de cuvânt : ’’ noapte grea se face / dorul n-are pace/ că n-a mai vedea / în codru frunza / şi-n cale mîndra / nici la primăva…( Doină, II ). Un colind are la bază arhetipul biblic al naşterii lui Isus, când se întorc din veşnicie păsări ninse, oameni, personaje sacre, dar şi licantropi adulmecând prada, într-un decor de basm, de un alb sclipitor. E vremea întoarcerii magilor, care se înscriu de fiecare dată în ritualul închinării, la căpătâiul pruncului : ’’Vin păsări mari cu aripi ninse, line, / se-ntorc din munţi ciobanii şi magii să se-nchine, / vrăjiţi, lupi albi adulmecă-n vis prada / şi de pe cetini cade lin zăpada ’’( Colind, variantă ).
Biblic este şi motivul trecerii Styx-ului, cu luntrea pe la vamă, spre marea judecată. Acum, secvenţa este proiectată în spaţiul profan, încărcat de o materialitate grea şi sugestivă, cu poteci, punte şi apă neagră. Eul liric îşi exprimă nedumerirea, printr-un cumul de interogaţii dramatice : ’’ Cine-ţi ţine calea, mamă,/ şi îţi cere-ntruna vamă?/ Cin’ te-aţine pe poteci, / nu te lasă ca să treci/ puntea peste-o apă neagră? ’’( Doină, VII).
Unele surse sunt de natură livrescă, valorificate în literatura cultă, cum ar fi motivul licantropului, prezent în proza lui V. Voiculescu. Iniţiat în vrăji, solomonarul respectă cu sfinţenie ritualul, urmăreşte metamorfoza omului-lup şi caută să folosească obiecte magice:’’ Atunci un vraci chemat-au, solomonar şi iară / la ceasuri de veghere-au tăinuit / cu farmece să prindă neadormita fiară, / cu cerc de foc şi glonţ meşteşugit’’ ( Lupul- legendă ).
Într-un text cu atmosferă baladescă, romantică, apare mitul lui Narcis, ca oglindire în ape, undeva departe, unde se conturează un decor medieval ( cetatea, noaptea, turnul, lacul, ceţuri ). Motivul turnului poate avea conotaţii sexuale, raportat la feminitatea lacului : ’’Departe, în cetatea de-a vremii cancer roasă/ se-ncheagă noaptea ca un negru sânge/ 'N adânc, ca Narcis turnul se răsfrânge/ în lacul sur şi ceţuri reci se lasă’’ ( Balul ).
Alte texte sunt micropoeme, cu invocaţii la adresa personajelor biblice, la spaţiul inocenţei, în care cireşul este sacralizat cu funcţia arborelui cosmic. În antiteză apar ’’bunicul’’ şi ’’ copilăria ’’ iar’’ luna ’’ este obiectul magic : ’’Doar bunicul / mai chema în nopţile cu lună / îngeri din cireşul copilăriei’’ ( Amintire, II), sau în altă parte, ludicul evidenţiază timpul sfâşietor personificat în timp ce jocul rimelor exprimă taina prin semantică şi prezenţa vibraţiei sugerată de consoana ’’ r’’: Ne-mblânzite ore,/ ore carnivore/ vin să mă devore…’’
În volumul lui Andrei Patraş întâlnim elegii şi ode, cu o prozodie adecvată, pe tema trecerii timpului, alături de poezii care interiorizează sentimentul, în maniera neomodernistă, amintind de N. Labiş : ’’Bătrâne turme rătăcesc departe / şi-n asfinţit prin mirişti dau ocol, / străine păsări sure în legănări deşarte / îşi leapădă aripile în gol ’’( Târziu ). Într-o anexă, poetul a inclus traducerea poeziei Corbul de Edgar Allan Poe, una dintre surprizele cele mai plăcute.
ANDREI PATRAŞ, Vis, Princeps Edit, Iaşi, 2009.
George Bădărău
marți, 5 octombrie 2010
Români la Festivalul de la Pecs
La Pecs ( Ungaria ) s-au întâlnit autori de haiku din Japonia, Bulgaria, Franţa, Olanda, Danemarca, Ghana, Italia, Croaţia, România, în cadrul unor recitaluri de excepţie din creaţia de sorginte niponă, mese rotunde, care au finalizat prin tipărirea unei antologii atragătoare şi înfiriparea unor prietenii. Răsfoiesc încet, cu plăcere, paginile cărţii, insistând, în mod deosebit, asupra poeţilor români, prezenţi la Festival.
Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ). Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ). Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).
Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).
În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).
Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).
Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.
World Haiku Festival Pecs, 2010.
George Bădărău
Într-un haiku, poetul atras de atmosfera de crepuscul meditează într-o seară de vară, în apropierea spaţiului acvatic, având ca protagonist, câinele. Cerul pare răsturnat în apă şi patrupedul, inteligent, aspiră la înălţimea uranică, la cunoaştere, sorbind odată cu apa şi imaginea răsfrântă a stelelor: ’’ seară de vară -/ câinele bea din baltă / toate stelele ’’ ( Marius Chelaru ). Un alt micropoem evocă absenţa ( lipsa fluturelui ), adorat pentru gingăşie, graţie, spectacol ) şi aduce în prim- plan imaginea cumulativă a melcilor, după ploaie, o adevărată invazie cu conotaţii sexuale. Efemerul este reliefat de ploaia de vară, scurtă, trecătoare ca existenţa umană, însoţit de regretul de a nu putea admira baletul unui fluture : ’’ Niciun fluture, / dar atâţia melci după / ploaia de vară ’’ ( Vasile Moldovan ). Tema efemerului apare şi într-un alt haiku, unde natura este surprinsă, în valori plastice senzuale, cu finalităţi apocaliptice. Pe de-o parte este evidenţiat sublimul, natura contemplată ca o operă de artă, pe de altă parte timpul nimicitor ( valul ), văzut din perspectiva unor cataclisme, care mătură totul în cale : ’’ Efemer desen -/ un singur val şi paşii / s-au şters după noi ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Câteva semne ( frunze moarte, banca ) trimit la melancolia anotimpului autumnal, caracterizat prin solitudine, degradare, cuplu cuprins de regret, semnificat de imagini poetice cumulative. Cele trei substantive ( frunze, banca, toamna ) capătă valori simbolice iar punctele de suspensie din final amplifică emoţia în faţa lucrurilor perisabile : ’’ Frunze moarte / lângă tine pe bancă – încă o toamnă... ’’( Valentin Nicoliţov ). Motivul poetic al mărului este pus în legătură cu o fecioară amintind de arhetipul biblic, de imaginea primului cuplu. Valorificând mitul adamic, într-o manieră personală, poeta surprinde analogia gură masculină- fecioară răzvrătită, ca o contopire, ca o nuntire nu în oul barbian, ci în mugurul de măr, anticipând desfăşurarea secvenţei mitice : ’’ ca o fecioară răzvrătită / stă gura ta / într-un mugur de măr ’’( Amelia Stănescu ).
Tema romantică a lunii, evocată în timp ce răsare, dezvăluie un grup de pescari, solitar, pierdut în spaţiul acvatic imens. În antiteză, marea veşnică, infinită, tulburătoare şi grupul uman mărunt, efemer. Această scvenţă marină este proiectată în mit, prin imaginarea unei sirene în marele necunoscut : ’’Răsăritul lunii / îi prinde în larg -/ undeva o sirenă’’ ( Laura Văceanu ). O notă religioasă aduce un haiku care schiţează conturul unei cupole, în plan ascensional ( pe deal ), cu deschidere spre înălţimea uranică. E un mod de a comunica subtil cu divinitatea prin rugăciuni şi prin limbajul secret al clopotului, în timp ce în plan descendent se ivesc aşezările urbane, moderne, , în ton cu civilizaţia coborâtă în profan : ’’ capela pe deal / e deschisă spre ceruri-/ jos oraşul ’’ ( Marius Chelaru ).
În unele micropoeme domină elementul- surpriză la nivel stihial, fenomenul se dezlănţuie în imagini poetice vizuale şi auditive, care evidenţiază degradarea cosmosului. Pe neaşteptate, un flux luminos( fulgerul ) este urmat de un cataclism uranic, unde cerul, de o concreteţe incredibilă, se aseamănă cu fereastra spartă de ştrengari : ’’ Dintr-o dată / lumina unui fulger-/ cerul în ţăndări ’’ ( Vasile Moldovan ). Motivul poetic al ceaiului, surprins într-o manifestare diafană ( abur )se metamorfozează în elemente antropomorfe ( mână ) în interiorul plăcut al camerei. În timp ce spaţiul interior devine un cadru favorabil meditaţiei intimiste, în spaţiul exterior, nesfârşit, viscoleşte într-un decor excesiv de alb : ’’ Aburul de ceai / Ia forma mâinii tale-/ ninge viscolit ’’ ( Ecaterina Zazu Neagoe ).
Ritualul existenţial pare să fie surprins într-un scenariu redus la câteva secvenţe semnificative, sugerate prin enumerarea unor substantive, într-o ordine, care pregăteşte finalul dramatic. Într-un incipit, intenţionat banal, poetul se înscrie în circularitatea diurnă ( încă o zi ), iar drama se amplifică treptat, între o ceaşcă de cafea şi sirena salvării, cu şocuri emoţionale : ’’ Încep înc-o zi : / cafea, tramvai, metro, / sirena salvării ’’ ( Valentin Nicoliţov ).
Opoziţia lumină- întuneric reliefează, ca în poezia lui Blaga, fascinaţia erosului. Lumina, simbolizând cunoaşterea, înţelegerea rosturilor firii, dispare iar întunericul amplifică tainele, care devin alte forme de înţelegere. Mai ales noaptea, meditaţia erotică ia amploare, gândurile de dragoste ’’ înfloresc ’’, având tonalităţi maladive : ’’ Lumina s-a stins / în întuneric înfloresc / bolnave gânduri de dragoste ’’( Amelia Stănescu ). Într-un alt haiku, luna este evocată în absenţă, urmărindu-se şi aici opoziţia lumină- întuneric, taina, efectele misterioase. În umbră, poeta pare stăpânită de vraja orfică ( greierii ) şi terorizată de vietăţile minuscule ( ţânţarii ), în aşa fel încât marea artă ( muzica ) se opune bâzâitului profan, semnificat de ţânţari, în tentativa lor carnală : ’’Lună ascunsă - / captivată de greieri / uit de ţânţari ’’ ( Laura Văceanu ).
Iată doar câteva exemple din creaţia românilor, care au impresionat asistenţa la Pecs.
World Haiku Festival Pecs, 2010.
George Bădărău
sâmbătă, 4 septembrie 2010
Când greierii tac...( antologie de haiku ), II
Într-un alt haiku, poetul contemplă frontiera dintre zi şi noapte, dintre viaţă şi moarte, sugerată de starea confuză de crepuscul ( amurgul ). Temporalitatea este exprimată printr-o sintagmă nominală simplă, directă, expresivă. În partea a doua a textului, se conturează ideea dedublării, a despărţirii materiei de umbră, înţeleasă ca proiecţie spirituală. La o primă lectură, micropoemul pare a fi un sfârşit de idilă romantică: '' Apus de soare- / la plecare umbra ta / ar mai rămâne '' ( Valentin Nicoliţov). Un habitat în ruină atrage atenţia contemplatorului care încearcă să-i descifreze mesajul. Nu cuibul distrus apare în prim- plan, cât zborul în cerc al păsării disperate ( rândunica ). Ea codifică starea de agitaţie într-un limbaj secret, aproape perfect ( simbolul cercului ), împrumutând ceva din plânsul sinistraţilor. În schimbarea decorului, zburătoarea simte o ameninţare inexplicabilă : '' Casă-n ruină -/ speriată rândunica / zboară în cerc '' ( Dan Norea ).
Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ). Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).
În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ). Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).
Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).
În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ). Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).
O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).
Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.
Când greierii tac... antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un alt haijin sugerează starea de pândă, aşteptarea strategică a unei feline, dar şi a păsării obişnuite în cadrul marin : pescăruşul. Acest spectacol banal se desfăşoară dincolo de gard, limita între două lumi. Şi de data aceasta, pisica a fost exclusă din sfera magicului, rămânând o simplă vietate, agilă, cu reacţii primitive. Voind să evidenţieze pânda, autorul a făcut referiri la aceasta în prima sintagmă : '' În aşteptare -/ dincolo de gard pisica / şi un pescăruş '' ( Radu Patrichi ). Motivul ceaiului, frecvent în poezia niponă, a fost valorificat de unii poeţi, atraşi de senzaţiile olfactive şi gustative. Uneori ritualul ceaiului e un prilej de meditaţie, o reverie dulce, melancolică, tandră, cu profilul mamei evocat în absenţă, când numai un obiect ( ceaşca ) aminteşte de existenţa ei. De la olfactiv ( arome de ceai ) la vizual ( ceaşca goală ), traseul este sinuos, cu mare putere de sugestie a absenţei, tăcerea pare profundă, nostalgia apăsătoare : '' Arome de ceai -/ alături ceaşca mamei / aşteaptă goală '' ( Oprica Pădeanu ).
În atmosfera satului patriarhal, fântâna reprezintă un reper important atât în plan social cât şi mitic. E o fântână cu '' ciutură '' ( cuvânt arhaic ), scoţând din adâncuri o dată cu apa şi răsfrângerea cerului, perceput doar fragmentar şi poetic ( zdreanţă de nor ). Mişcarea ciuturii semnifică explorarea în adâncul conştiinţei, tendinţa spre cunoaştere, satisfacţia de a aduce necunoscutul în prim-plan. Sub ochii noştri, uranicul s-a cufundat în acvatic : '' Ciutura veche / aduce din adâncuri / o zdreanţă de nor '' ( Dumitru Radu ). Un haiku pe tema trecerii timpului selectează un element vegetal ( frunza ), urmărindu-i calea spre degradare. Imaginea poetică vizuală se asociază cu cea auditivă şi motrică în conturul ferestrei ( deschidere spre necunoscut ). Dar aspectul cromatic, concret, al frunzei, se deplasează în sfera abstractă, a stărilor înfricoşătoare ( spaima ), amintind de boala poeţilor simbolişti : '' Îmi bate la geam / frunza de-astă vară- / galbenă spaimă '' ( Paula Romanescu ).
Un alt poet, ancorat în cotidian, scrutează cu un ochi necruţător societatea şi poetizează cu o ironie amară aceste vremuri deşarte. Tema este anunţată într-o sintagmă simplă, cu semnificaţii triste, în primul vers, după care se desfăşoară cumulativ, în universul paiaţelor, în versurile următoare. Alegând sperietoarea ca simbol al dezamăgirilor sociale, poetul îi îngroaşă portretul până la caricatură, înfăţişând-o cu buzunarul gol, ca al românului, în general : '' Vreme de criză- / chiar şi sperietoarea / cu buzunarul gol '' (Constantin Stroe ). De la dezamăgiri sociale la cele personale, într-un micropoem în care comunicarea s-a întrerupt, timpul stă-n loc, iar comuniunea om- natură pare lipsită de sens. Cutia poştală reprezintă un axis mundi, unde nu mai ajung veşti, ci doar o frunză rătăcită, întâmplător, în drumul său spre împărăţia nimicului. E un spaţiu închis, aproape sufocant, unde se degradează vegetalul, cu sugestie de trecere a timpului : '' De-o săptămână / în cutia de scrisori / aceeaşi frunză '' ( Ştefan G. Theodoru ).
În forfota zilei, s-a ivit un moment de repaos, înţeles ca un somn metafizic de natură blagiană, care desparte lumea în două : pe de o parte, inerţia umană, amorţirea simţurilor şi reducerea imaginii la o stare confuză, pe de altă parte, dinamica obiectului ( ziarul ), dezmierdat la amiază de stihiile molcome ( vântul ). Dincolo de spaţiul interior al camerei, poate fi contemplat macrocosmosul, prin fereastra deschisă, spre altă lume : '' Somn de-amiază- / vântul răsfoieşte-un ziar / prin geamul deschis '' ( Maria Tirenescu ). Un haiku, premiat la cine ştie ce concurs internaţional, valorifică tema mitică a vâslaşului celebru, cu luntrea sa, între două lumi. Aici, cunoaşterea nu are prea mari sorţi de izbândă, fiind simbolizată de un felinar, în timp ce sufletele s-au încarnat în fluturi. Expresiv, tabloul cucereşte prin pitorescul său, cu bătrânul luntraş înconjurat de vietăţile graţioase : Vechiul felinar -/ bătrânul vâslaş trece / ultimii fluturi '' ( Eduard Ţară ).
O realitate iluzorie este sugerată de pânza de păianjen, la vreme de toamnă, în care distingem siluetele a doi arţari, deveniţi arbori cosmici. Pânza de păianjen semnifică totodată proiecţia arborilor tereştri în spaţiul uranic, mitic, trimiţând la mitul adamic. În timp ce realitatea concretă pierde din luxurianţă, din măreţie ( arţari desfrunziţi ), universul iluzoriu ( pânza de păianjen ) rămâne neclintit în veşnicie: '' Pânză de păianjen-/ se sprijină de ea / doi arţari desfrunziţi '' ( Laura Văceanu ).
Probabil, într-o zi, voi reveni asupra altor haiku-uri, cu aceeaşi curiozitate şi plăcere, ca acum când ceasul îmi arată miezul nopţii şi zaţul cafelei s-a uscat de multă vreme în ceaşcă.
Când greierii tac... antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
luni, 23 august 2010
Când greierii tac...( antologie de haiku ), I
Valentin Nicoliţov este autorul unei antologii reprezentative de haiku, antologând texte din ultimele două decenii. Într-un Cuvânt înainte, se fac precizări cu privire la aceste minunate bijuterii lirice, sub aspect compoziţional şi estetic, sunt reliefate criteriile care au stat la baza selecţiei şi sursele. Antologia cuprinde 147 de scriitori români, în ordine alfabetică, cu texte alese din manuscrise, reviste de specialitate, alte antologii. În selectarea poemelor s-a ţinut cont, în special, de autenticitate.
Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).
O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).
Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).
Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).
Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).
O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).
Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).
Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).
Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).
Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Într-un micropoem pe tema scurgerii timpului, umanitatea încremeneşte pe-un pod, simbol al trecerii între două lumi. În antiteză cu condiţia efemeră a omului, natura reprezentată de apă continuă să curgă domol în infinit. Autorul a asociat un termen abstract cu unul concret ( timpul şi apa ), amintind indirect, de filosofia antică greacă: '' Oprire pe pod- / Sub noi timpul şi apa / curgând liniştit ''( Jules Cohn Botea ).
O viziune cosmică întâlnim într-un haiku de mare profunzime, care tulbură prin însăşi absenţa protagoniştilor : greierii. Lipsa acestora pune sub semnul întrebării existenţa armoniei, orfismul, senzualitatea într-o panoramă macrocosmică. Este vizat, în primul rând, spaţiul teluric, liniştit, proiectat în regim nocturn şi exprimat la nivel constatativ, urmat de un comentariu suspendat, cu note de relativism : '' Nopţi fără greieri,/ Ceva se întâmplă / Universului '' ( Şerban Codrin ).
Într-un alt haiku, contemplăm atmosfera hibernală, degradată, cu mare putere de sugestie. De astă dată unitatea temporală este legată de picturalitatea terestră a pisicii care şi-a lăsat urmele în zăpadă. Farmecul este dat de formele amplificate treptat sub influenţa nostalgiei solare : '' Zăpada se topeşte-/ din ce în ce mai mari / urmele pisicii '' ( Ion Codrescu ).
Tot atmosferă hibernală, într-un alt haiku, trimiţând la viscolul dintr-un pastel semnat de V. Alecsandri. Dincolo de dezlănţuirea stihială, poeta găseşte un element antitetic ( privirea mamei ), sacralizat prin poziţionare, lângă icoană, cu efecte termice încărcate de duioşie. Este un portret în manieră postromantică ( G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ), reliefat prin antiteza cu natura furibundă : '' Un ger cumplit-/ privirea caldă-a mamei / lângă icoană '' ( Magdalena Dale ).
Altădată, cadrul primăvăratic impresionează prin optimism. În spaţiul rustic, se învălmăşesc ţipetele cocorilor, simboluri ale speranţei, într-o mişcare ascendentă, spre cer. În opoziţie cu neamul păsăresc,vechea cumpănă a fântânii se deplasează în sens invers, menţinând aceeaşi stare afectivă de seninătate, sugerată de proiecţia unei stele în apă. Motivul poetic, valorificat într-un mod original de L. Blaga semnifică şi aspiraţia spre cunoaştere : '' Zvon de cocori-/ cumpăna fântânii / se-apleacă spre-o stea '' ( Dan Doman ).
O altă antiteză relevează opoziţia dintre natura organică, reală, şi natura artificială, dintre dinamic ( trecătorii ) şi static ( omul de zăpadă ), dintre realitate şi ficţiune . Oamenii nu au timp să contemple fantasmele, chiar dacă au fost zămislite pentru buna lor dispoziţie. Ei sunt '' programaţi '' să evolueze într-o anumită dimensiune cronologică, departe de închipuiri şi proiecţii cu note comice : '' Trecătorii grăbiţi-/ nu au timp să privească / omul de zăpadă ''( Adina Enăchescu ). Primele zile de primăvară, primele bălţi risipite pe străzi şi câmpii. Într-un micropoem, poeta deplasează obiectivul din exterioritatea terestră spre interioritatea corporală. Acum , imaginile nu mai apar antitetic, apar cumulativ într-o secvenţă ironică referitoare la un pantof rupt,la ciorapul plin cu apă. Eul liric, prezent prin verbul '' storc '', persoana I, indicativ, prezent, încearcă să se disculpe cu un surâs şiret şi o motivaţie de sezon : '' Storc ciorapul ud / în pantof, înc-o baltă-/ de primăvară'' ( Mioara Gheorghe ).
Un haiku pe tema vestei are ca protagonişti un cocoş, sugerând măsura timpului, dar şi sosirea musafirilor (în superstiţiile româneşti ) şi un poştaş cu un plic. Pasărea îşi alege un loc tranzitoriu ( în prag ), între lumea interioară şi cea exterioară, unde se manifestă conform menirii sale. În faţa căminului, cocoşul nu cântă, ci se trezeşte dintr-o dată ''cucurigând'', gerunziu provenind dintr-o interjecţie, iar vestea se conturează odată cu venirea poştaşului. Nici aici imaginile poetice nu sunt antitetice, sunt cumulative : '' În prag cocoşul / cucurigând- apoi / poştaşul c-un plic ''( Florin Grigoriu ).
Un alt haiku are în prim -plan revelaţiile aduse de o felină, antrenată în jocuri candide, printre vietăţi graţioase. În alte texte, pisica este plasată în lumea superstiţiilor, devine un instrument vrăjitoresc, prezenţa acesteia fiind mai întotdeauna interpretabilă. De astă dată , aceasta este surprinsă în ritmuri naturale, fireşti, inocente, provocate de libelule. Imaginile vizuale sunt dublate de imagini motorii, care dau o notă dinamică secvenţei umoristice : Mustăţi în zig-zag / mâţa ameţită / de libelule ''( Manuela Miga ).
Personificarea sperietorii, cu lacrimi în ochi, întreţine o atmosferă intenţionat confuză: umanizarea paiaţei dar şi prelingerea unor stropi. În plină toamnă ploioasă, condiţia sperietorii , rămasă singură, nu poate fi decât tragică; o biată mogâldeaţă înconjurată de păsări negre, ameninţătoare. Pe de-o parte, sperietoarea este un simbol al tristeţii, exteriorizate prin lacrimi, pe de altă parte, aşa cum noaptea, în poezia lui L. Blaga, izvorăşte din ochii iubitei, ploaia poate să se prelingă din ochii acestui personaj carnavalesc. Analogia lacrimi- ploaie este evidentă : '' Lacrimi prelinse / din ochii sperietorii: / ploaia de toamnă '' ( Vasile Moldovan ).
Când greierii tac...antologie română de haiku, realizată de Valentin Nicoliţov, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
joi, 5 august 2010
Vasile Moldovan - Într-o zi de vară...
Această recenzie ar putea avea subtitlul: '' O zi şi o noapte din viaţa unui haijin '', cuprinzând secvenţe reflexiv-picturale, încărcate de emoţie şi muzicalitate. Autorul a organizat antologia de haiku-uri în douăzeci şi patru de secţiuni, cu titluri semnificative, de la '' Răsărit de lună '' la '' Ora stingerii '', intersectând unităţile temporale cu cele metaforice, armonioase, senzoriale, pline de voluptate. În câteva micropoeme apare motivul lunii ca obiect astral, în metafore, personificări sau în asociere cu elemente ale sacrului. Un text reliefează inocenţa, alăturând imaginea terestră a unui copil, pierdut în contemplaţii şi imaginea selenară, decorativă. Pe de o parte, haiku-ul dezvoltă tema cunoaşterii, într-o mişcare ascensională, străbătând spaţiul cosmic spre lună ; pe de altă parte, poate fi interpretată ca o mişcare descendentă, o proiecţie selenară în geam, unde imaginea dobândeşte calităţi antropomorfe: '' Faţa unui copil / lipită de geam, / să vadă luna.''
Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''
În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.'' Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.
În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''
Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''
În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'
Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.
Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un alt haiku scoate în evidenţă finalitatea unei vânători de noapte, când puiul de cerb trece prin momente terifiante. Acesta stă sub semnul nevinovăţiei dar şi al unui arhetip sexual, este rănit, lumina selenară are efecte benefice, iar luna apare de astădată personificată: '' Vânătoare de noapte-/ lumina lunii pansând / un pui de cerb.'' O simbolistică de sorginte populară întâlnim într-un haiku de mare expresivitate, unde ochii miresei împrumută ceva din strălucirea licuricilor. În metafora concentrată, emoţia se amplifică pe un fundal nocturn, semnificând prin contrast: '' Doi licurici / în noaptea nunţii-/ ochii miresei.''
În alte texte, poetul valorifică tema efemerităţii vieţii, prin analogie cu filosofia heraclitiană, efemeritate surprinsă într-un moment de strălucire, de împlinire sufletească, marcată de scurtimea timpului. Omul se reduce la esenţă ( picur ), strălucire şi cunoaştere ( lumină ), comuniunea stihială - teluric- marele cosmos: ''Picur de rouă / în lumina soarelui-/ viaţa unui om.'' Un alt haiku aduce în prim -plan tema centrului din gândirea asiatică, tema înălţării din creştinism şi tema cercului ( a oglinzii ), a perfecţiunii. Prin epitetul cromatic, eul liric evidenţiază puritatea şi claritatea contemplaţiei universale, repetiţia biblică '' lumină din lumină '' trimite la geneză şi la renaştere, iar versul din final subliniază forma cercului, desăvârşirea: '' Un lotus alb -/ lumină din lumină / de jur împrejur ''.
În câmp, canicula are efecte surprinzătoare, prin însăşi inerţia obiectelor. Incipitul are un rol constatativ, de ansamblu, vizând o unitate temporală toridă. Apoi, obiectivul de filmat caută detalii semnificative, în obiectele condamnate la nemişcare ( moara de vânt ), în lipsa forţei eoliene. Imaginea poetică a câştigat în expresivitate prin personificare: '' Liniştea amiezii -/ moara de vânt, şi ea / se odihneşte.'' De la japonezi, poetul a împrumutat nu numai tehnica poetică a haiku-ului ci şi linia vestimentară, veche, graţioasă, cu o simbolistică profundă. Un habitat, în arhitectură arhaică, impresionează şi prin kimono-ul vegetal, într-o simbioză interculturală interesantă: '' Casă străveche-/ acelaşi kimono / de iederă.''
Câteva micropoeme valorifică tema sacrului, în planul teluric, unde logosul se concretizează în rugă şi oamenii devin grupuri statuare, printre lumânări şi icoane. Mai întâi, emoţionează inocenţa sugerată de copilul închipuit ca un înger. În faţa icoanei zugrăvite, se proiectează o icoană vie, cu un mesaj secret pentru divinitate: '' Un înger fără aripi / în faţa icoanei -/ copil rugându-se.'' Într-un alt haiku, enoriaşii au fost supuşi unei degradări organice, au încetat ruga, pe care o continuă acum mâinile slabe. Imaginea cadaverică, terifiantă, aminteşte de metamorfozele sfinţilor, de sacralizarea cadavrelor, în care s-a înmagazinat o forţă cosmică. Mai ales mâinile lor adunate a rugă sunt supuse degradării şi atributele acestora sunt sugerate de expresia '' doar piele şi os '' : Oamenii au amuţit... / Mâinile lor, doar piele şi os, / continuă ruga.''
În ordinea cosmică, se iveşte un semn divin alcătuit din tripticul : luna - lumânarea - icoana, îmbinând uranicul şi teluricul, recuzita cosmică şi cea bisericească, semn care tinde spre cunoaşterea obiectelor sacralizate. Aliteraţia evidenţiază fluxul luminos : '' Un semn ceresc - / luna şi lumânarea / luminând icoana. ''Într-un alt micropoem, sacralizarea nu mai este de natură divină, ea purtând însemnele generale ale umanităţii. Acum, revelarea ( lumina ) aparţine maternităţii, în plan teluric, în spaţiul intim al căminului. Laptele matern înseamnă viaţă şi alăptarea este un ritual care pune în mişcare mecanismul social : '' Pe neaşteptate / lumină în odaie -/ mamă alăptând.'
Cu siguranţă, mai multe haiku-uri vor invita exegeţii la meditaţie şi delectare.
Vasile Moldovan, Într-o zi de vară..., Editura Verus, Bucureşti, 2010.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)