Poet sensibil, talentat, spontan, vizual prin excelenţă, Radu Patrichi poetizează peisajul mioritic, în cadenţe muzicale variate, sublimând natura, singurătatea şi timpul. Un topos al efemerului se regăseşte în multe din micropoemele sale, caligrafiate delicat, cu sinestezii subtile şi metafore fonetice. Motivul poetic al pescăruşului apare transfigurat din variate perspective. Mai întâi graţioasa zburătoare este surprinsă de poet într-un relief cenuşiu, trist, solitar, imobil, de parcă ar fi fost epuizat după naufragiu ( pe o stâncă ), iar în opoziţie, timpul sugerat de valuri, se rostogoleşte cu indiferenţă : '' Pe colţul stâncii / pescăruşul aşteaptă, / valurile trec!''.
Altădată , pasărea marină este schiţată fragmentar, într-un peisaj dezolant, într-un spaţiu al imensităţii şi nimicniciei ( nisipul ), semnificând zădărnicia, în încercarea de mişcare ascensională ( pana ) : '' Pe nisip, / pana de pescăruş / încearcă să zboare...''. Într-un haiku, identificăm motivul oglinzii, dublura, deplasarea păsării, într-un cadru odihnitor, feminin, senzual, ilustrat de apa lacului. E un blitz reflexiv, cu răsfrângerea pescăruşului, contemplat ca o dublură uraniană şi acvatică în acelaşi timp : '' Doi pescăruşi în zbor-/ unul în oglinda / lacului''. Nu lipsesc nici notele hibernale care amplifică tonalitatea contemplativă a peisajului marin. Doar o privire spre plajă şi ochiul surprinde stoluri de pescăruşi agitându-se şi regăseşte statura poetului cufundat în melancolie :'' Iarna pe plajă-/ sute de pescăruşi/ şi un visător ''.
În afară de topos-ul plajei, un alt topos frecvent este parcul , transfigurat artistic, în manieră simbolistă, ca element al solitudinii. Parcul e un loc al meditaţiei, în care contemplatorul încearcă să-şi răsfrângă starea de nefericire, apelând la magia matematicii : '' Singur în parc-/ să uit,/ număr trandafirii...'' În singurătatea parcului, se conturează două elemente autumnale ( banca şi frunza ) care conferă o notă de tristeţe peisajului; o imagine vizuală încărcată de materialitate, cu lemnărie masivă, abandonată şi o imagine auditivă, dublată de o descendenţă a vegetalului :'' Bancă uitată / doar foşnetul frunzelor / ce cad''. Intimitatea îndeamnă tinerii la jocuri erotice, camuflaţi de cadrul nocturn, când se deplasează obiecte spre locuri ascunse. În toamna târzie, poetul descoperă în boschet două obiecte care fac parte din ritualul erotic :banca şi mărul, ultimul având şi funcţie arhetipală :'' Pe banca /ascunsă-n boschet,/ un măr uitat''.
Un alt topos prezent în mai multe micropoeme este topos-ul frunzei care, în general, sugerează trecerea timpului, melancolia şi solitudinea. Câteva frunze, într-o mişcare abia perceptibilă, pe faleză, au semnificaţii temporale, meteorologice dar şi afective, trimiţând la singurătate:'' Pe faleză/ se plimbă trei frunze-/briza de seară''. Atunci când frunzele se adună în morman au şi rol de protecţie. Un tablou dinamic, expresiv, cu o şopârlă care traversează peisajul iese în evidenţă şi prin natura statică. Ceea ce surprinde aici este fragmentarul (coada ), imaginea motrică, deplasarea rapidă care solicită acuitatea organului vizual :'' Şopârla s-a dus/ dar coada ei încearcă/ să fugă -n frunze''.
Motivul poetic al călătorului, al pribeagului, poetizat în linii sumare într-un haiku, debutează cu un monolog liric, interogativ, trist, indecis, urmat de indicii spaţio-temporale, cu o cromatică autumnală a frunzelor împinse de vânt, cu rol de avertizare. Aşadar, mişcarea vegetalului, sugerată de un epitet cromatic şi de verbul ''mătură'' atrage atenţia asupra ameninţărilor existenţiale :'' Să plec la drum? / Frunzele galbene / îmi mătură asfaltul''. Peisajul de toamnă, mohorât, caracterizat prin căderea frunzelor, are o dominantă repetitivă, obositoare, obsesivă, monotonă, reliefând tema zădărniciei ( am măturat ) dar şi expresivitatea imaginii naturii, semnificată metaforic de un covor de frunze. De la simpla enunţare, poetul trece la comunicări artistice exclamative, între două unităţi temporale ( ieri şi dimineaţa ) :'' Ieri am măturat,/ dar dimineaţa/alt covor de frunze!''. Antiteza dintre renaşterea naturii şi degradarea acesteia este evidenţiată prin semne caracteristice: pomi înfloriţi, pe de-o parte, fum de frunze, pe de altă parte, iar condiţia umană se restrânge la senectute ( o bătrână ) :'' Sub pomii înfloriţi / fum de frunze/ şi-o bătrână''.
În altă parte, existenţa frunzelor este iluzorie şi în locul acestora se iveşte un stol de grauri. Notele terifiante sunt date de goliciunea plopilor, de cromatica sinistră a păsărilor dar şi de raportul explicativ, surprinzător, în tonalităţi exclamative, din final. Asocierea păsări-frunze pare şocantă :'' Deodată plopul / capătă frunze negre:/ stol de grauri !''. Există şi un topos al opririlor sugerat de peron, staţia de tramvai, talpa unui pantof. Din atmosfera feroviară, poetul selectează doar peronul , într-o comunicare enunţiativă, eliptică, reprezentând un spaţiu deschis sosirilor şi plecărilor, în care natura umană atinsă de senectute are reacţii imprevizibile. În prim- plan se conturează relaţia antitetică bătrân- buchet, relaţie de intersectare dar şi de excludere, între degradare şi înflorire, între efemerul uman şi veşnicia naturii. Desigur, bătrânul înţelept şi lucid aşteaptă clipa din urmă, puţin agitat, aşa cum reiese din teatralitatea gesturilor :'' Peron de gară-/ bătrânul încearcă/ s-ascundă buchetul...''
Un alt topos din lumea urbană este staţia de tramvai, surprinsă într-o zi ploioasă, când picturalul se îmbină cu nemişcarea şi dezlănţuirea cosmică , sublimă, cu ordinea telurică. Aici, umbrelele sunt asemeni unor scuturi de apărare, în macrounivers, evidenţiind fragilitatea umană: '' Staţie de tramvai-/ zeci de umbrele/ aliniate''. În lumea micilor vietăţi, o catastrofă provocată de talpa unui pantof poate răstălmăci un sens, un destin, alcătuirea cosmică. Pentru un greier, universul îşi pierde orice înţeles în timpul unei coliziuni banale:'' un greier / strivit de pantof-/ universul s-a oprit''.
Topos-ul astrelor are un inventar variat, o simbolistică bogată şi analogii care impresionează prin asocierile subtile, neaşteptate. Luna atrage prin feminitatea ei şi în acelaşi timp te înfioară prin caracterul reflexiv, în regim nocturn, cufundându-se într-un jgheab de adăpare. În viziunea unui viţel, imaginea din oglinda apei este la fel de reală ca obiectul luminos aflat în depărtarea uranică:'' Însetat,/ viţelul se sperie/ de luna din jgheab''. Uneori, cultul solar se rezumă la decorativ, la cromatica sugestivă, la un peisaj rustic, la invazia de alb sau la galbenul fosforescent, trimiţând indirect şi la simbolul luminii, dintr-un tablou cu elemente grigoresciene:'' În carul cu fân/ bătrânul cu pipă-/barba-i tot galbenă''.
Parodiind titlul volumului, putem spune: Radu Patrichi încearcă... să scrie literatură de bună calitate şi reuşeşte.
Radu Patrichi, Bătrânul încearcă..., Editura Leda, Constanţa, 1995
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
sâmbătă, 20 martie 2010
duminică, 28 februarie 2010
Anastasia Dumitru - Cântecul lirei
Săptămâna trecută am primit de la Constanţa o carte realizată în cadrul Proiectului International Interculturalitate româno- japoneză. Este vorba de un proiect înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de Haiku din întreaga lume: The International Haiku Teachers Asociation. Volumul Cântecul lirei, purtând semnătura Anastasiei Dumitru, s-a bucurat de aprecieri critice venind din partea unor oameni competenţi : Olga Duţu şi Aurica Văceanu. Poeta a preferat dintre speciile literare nipone haiku-ul şi haibun-ul în care a valorificat motive lirice referitoare la vegetaţie, universul animalier, ars poetica, mitologia greacă, zădărnicie, trecerea timpului, mitologia românească, dar şi condiţia poetului etc. În haiku-uri întâlnim motivul ciocârliei în două ipostaze : aspiraţie spre înălţimi, dar şi ca model în spaţiul teluric. Ciocârlia în plan ascensional este imaginată ca o săgeată, încărcată cu afectivitate, ca o legătură între spaţiul cosmic şi cel terestru. Într-un micropoem cu caracter metaforic ( săgeata lumii), textul liric se rezumă la o definiţie succintă : '' ciocârlie- / săgeata lumii /traversând sufletul ''. Ciocârlia înseamnă graţie, orfism, neatingere, frumuseţe absolută în toată splendoarea ei, încât apariţia acesteia în universul vegetal provoacă suferinţă, mai ales florilor din captivitate. După o sintagmă înţeleasă mai mult ca reper în macrocosmos, sunt exprimate efectele ivirii miraculoasei păsări: '' floare în glastră-/ la vederea ciocârliei / îşi plânge neputinţa''.
Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.
Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.
Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.
Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''. Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.
Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.
Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.''
Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.
Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).
Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).
În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.
Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Într-un alt haiku, pasărea este o privighetoare. Poeta se adresează pe un ton exclamativ, împrumută o mască romantică şi are o atitudine pe măsură, imaginând comuniunea dintre creaţia artistică şi trilul fascinant al reginei păsărilor. Prin sintaxa poetică eminesciană, haiku-ul păstrează cadrele lingvistice ale unei rugi, cu o tentă vizibilă de relativism :'' privighetoare ! / fii prin mine o liră/ ce lumea mi-o trezeşte''.
Altădată se pune problema ritmului cosmic, obiectivul de filmat coboară spre spaţiul neptunian, surprinzând o pasăre simbolică pentru întinderile de ape: pescăruşul. Ritmul este sugerat de verbul ''se leagănă'' şi de alternanţa valuri- pui în derivă, de feminitatea apei în cod psihanalitic, de fraza lirică sacadată :'' valuri înalte-/ un pescăruş se leagănă-/ puii în derivă''.
Mai multe micropoeme au ca punct de plecare miturile. Mitul lui Narcis stă sub semnul oglindirii în lac a unui anonim fascinat de celebrul personaj. E o atitudine cu caracter repetitiv care lasă loc unor formulări interogative : '' un om privind lacul / a câta oară Narcis / ne cheamă spre el? ''. În alt haiku poeta a transfigurat Mitul labirintului relevând pulsaţia vitală de pretutindeni, care tulbură printr-o imagine auditivă (zgomot de paşi ). Dar în acel spaţiu al rătăcirii ( labirintul ), nu identificăm niciun reper atâta timp cât firul lipseşte: '' viaţa peste tot / zgomot de paşi în labirint / firul Ariadnei unde-i ?''. În altă parte Mitul androginului evidenţiază arborele originar de care este legată cunoaşterea. Pretextul este reprezentat de un cuplu contopindu-se sub un măr, până la condiţia androginului, într-o scenă erotică senzuală, mistuitoare : '' sub un măr / îndrăgostiţii refac / androginul''.
Din mitologia românească, poeta a preluat Mitul grâului cristoforic, amintit şi de L. Blaga, potrivit căruia în fiece bob de grâu identificăm imaginea lui Dumnezeu. Mai întâi o sintagmă sugerează totalitatea ( spicul ), iar mai apoi fenomenul este particularizat : '' spic de grâu -/ în fiece bob / se ascunde Dumnezeu''. Iar din mitologia niponă i-a atras atenţia Mitul cireşului, cu valoare ornamentală, dar şi spirituală până la adorare, într-un spaţiu unde noi cei călăuziţi de estetica europeană, nu avem acces. Micropoemul finalizează reflexiv şi interogativ exprimând nedumerirea : '' spirit japonez-/ oare nu la fel înfloresc / cireşii peste tot? ''. Tema romantică a zădărniciei reliefează trecerea necruţătoare a timpului ( castele de nisip ), stările afective din ce în ce mai confuze, concluzia biblică referitoare la deşertăciune : '' castele de nisip-/ bucurie sau tristeţe?/ totu-i deşertăciune''.
Uneori, poeta schiţează o artă poetică raportându-se la întregul univers, la suferinţa lumii pe care încearcă să o transfigureze, imaginând mintea ca pe o antenă parabolică :'' durerea lumii / aciuându-se în mintea mea / devine poezie '' sau în altă parte, cufundată în tainele creaţiei, la oră târzie, într-un turn de fildeş, poeta aude numai zgomotul instrumentului de scris. În primul vers, printr-o sintagmă, se dau informaţii cronologice, iar în ultimul întâlnim ideea creaţiei sugerată de cuvântul vechi peniţa : '' târziu în noapte / niciun sunet / doar peniţa mea''.
Un răsărit de soare este surprins expresiv, ca o combustie cosmică de dimensiuni colosale, ascensionale, tinzând către spaţiul uranic, spre divinitate. Pentru a sugera dimensiunile uriaşe, poeta a folosit o sintagmă din limbajul colocvial, care conferă un plus de expresivitate (până la Dumnezeu ). Aşadar un reper temporal este continuat de un altul spaţial : '' răsărit de soare-/ marea-i în flăcări/ până la Dumnezeu''. Motivul coloana cerului a fost poetizat şi de Anastasia Dumitru, care sacralizează arborele şi-i contemplă proiecţia pe cer, în încercarea de a reface legătura cu arborele originar. Alegând un arbore înflorit, în toată splendoarea lui, poeta are nostalgia începuturilor şi universul arhetipal începe să se întrezărească: '' copac în floare-/ pe bolta cerului / se oglindeşte minunea.''
Într-un alt haiku, motivul blagian marea trecere este ilustrat de către universul vegetal şi de universul animalier, de gingăşie, graţie, consubstanţialitate, efemer sugerate de frunză şi de fluturi : '' o frunză / pe aripi de fluture / pornită în marea trecere''.
Şi haibun-ul este bine reprezentat în partea a doua a volumului. Într-o secvenţă narativă sunt evocate albinele, fiinţe iubite de Dumnezeu şi sunt amintite o serie de valori : frumuseţe, înţelepciune, splendoare, libertate, milostenie, dar ochii noştri sunt prea obosiţi, ca să contemple un univers floral, sinestezic, simbolist, în linia lui D. Anghel, cu întoarceri în timp, exprimate în haiku :'' culoare şi parfum -/ petale părăsite/ îşi caută rădăcinile'' ( Câtă frumuseţe primăvara...).
Un alt haibun înfăţişează călătoria cu autobuzul ( simbol al trecerii timpului ) şi invită la reflecţii pe tema alternanţei civilizaţiei patriarhale, primitive, caracteristice românilor cu civilizaţia modernă, europeană. Dar toate sunt trecătoare, doar luna clătinându-se în apa mării rămâne ca simbol al veşniciei : '' la orizont marea / leagănă luna-/ cuib al eternităţii''( Mersul cu autobuzul ).
În speranţa că lira Anastasiei Dumitru se va auzi peste ani, răsfoiesc încă o dată volumul primit de la malul mării.
Anastasia Dumitru, Cântecul lirei, Editura Europolis, Constanţa, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
sâmbătă, 6 februarie 2010
Magdalena Dale - Ecourile tăcerii
Volumul Ecourile tăcerii de Magdalena Dale cuprinde haiku-uri de bună calitate, pe teme variate, interesante şi sub aspect tehnic, după cum apreciază în prefaţă Radu Cârneci. Motivul poetic umbra reprezintă un alter ego existenţial în universul uman, vegetal, de la simpla răsfrângere până la revelarea esenţei. Într-un peisaj hibernal, solitar, luminat de lună, poeta cuprinsă de nelinişti simte adulmecarea maidanezului în propria-i umbră. Drama este una telurică, metafizică, amplificată gradual ( pas cu pas ), în decorul straniu : '' Luna de iarnă- /un câine hoinar pas cu pas / în umbra mea ''. Altădată în spaţiul terestru se configurează umbra unui pelerin, care întreţine o stare de confuzie. Haiku-ul permite o dublă interpretare. Mai întâi existenţa a două universuri paralele: în spaţiul uranic un nor imobil, în cel teluric umbra dinamică a pelerinului. În al doilea rând, o interferenţă, cu umbra pelerinului, proiectată la dimensiuni cosmice, sub forma unui nor :'' Un nor alb pe cer -/ umbra pelerinului / în drum spre casă''.
Din universul păsărilor, poeta a ales simbolul simbolist corbul, cu înfăţişarea lui tragică, simbol al morţii iminente. Imaginea acestei zburătoare este una privită în oglindă, în succedaneul zăpada, sub forma unei umbre. Acum fenomenul este mai vizibil, conturat în atributul zăpezii ( proaspătă ), într-un spaţiu închis, mohorât ( curtea ) : '' Umbra corbului / peste zăpada proaspătă -/curtea pustie''. Ramurile copacilor sunt artistice prin structura lor şi proiecţia acestora în zăpadă aminteşte de nu ştiu ce caligrafie secretă. De astădată secvenţa este prin excelenţă telurică, trimiţând la pastelul nostru mioritic, la acalmia lui Alecsandri, contemplând universul de la fereastră :'' Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zăpadă''. În altă parte, universul vegetal sub semnul multiplului şi al unităţi temporale finite ( ultima zăpadă ) rămâne la nivelul descriptivului. Acest decor obişnuit poate fi cunoscut şi contemplat numai cu ajutorul lunii, obiect al cunoaşterii şi delectării :'' Umbre de pomi/ pe ultima zăpadă-/ lumina lunii''.
Motivul solar, unul dintre cele mai frecvente în literatura română, a fost valorificat în diferite ipostaze : situaţional ( element al decorului ), funcţional ( înlesnind metamorfozele ), astral ( univers paralel), mirific ( având finalităţi secrete ), enigmatic ( în absenţă). O secvenţă lirică are la bază asocieri de natură cromatică: flori de tei, lumina soarelui, mierea. Contemplând risipa florală, poeta are din nou revelaţia unui peisaj fascinant, inundat în galben, cu finalităţi melifere. Prin analogie cu lumina soarelui se imaginează mierea pe crengi, amplificând nuanţele coloristice:'' Florile de tei / în lumina soarelui/ miere pe crengi''. În anotimpul rece, soarele îndulceşte peisajul, rămânând în spaţiul uranic, doar ca o pată de culoare. Dar camera de luat vederi îşi mută obiectivul din înălţimi, în universul intim, la fereastră, unde cactuşii înţepători au înflorit. Se pot stabili analogii între soarele roşietic de iarnă, culoarea florii de cactus şi picăturile de sânge, care apar în urma înţepăturilor, la fereastră ( deschidere spre ceva ), de unde poeta încearcă să contemple universul :'' Soare de iarnă.../ la fereastra mea cactuşi/ cu flori roşii''. Într-un alt haiku, soarele de iarnă nu mai este un simplu obiect de decor, efectele sale sunt vizibile, natura se lichefiază la streaşina habitatului. Ţurţurii curg şi în rostogolirea acestora intuim corespondenţa secretă cu lacrimile; în moartea anotimpului alb, în jalea cosmică rămâne previzibilă o altă renaştere: '' Soare de iarnă -/dintr-o streaşină / ţurţurii curgând''. Uneori soarele reprezintă o metaforă in absentia, fascinând prin lipsă, în atmosfera secetoasă, fără o picătură de ploaie. În universul caracterizat acum prin inerţie, nu se întâmplă nimic, în afara unei apăsări plicticoase, dominând spaţiul interior :'' Soarele ascuns / şi niciun strop de ploaie-/ doar plictiseală''.
Motivul poetic al florii surprinde prin gingăşie, varietate, valoare decorativă, simbolistică. Într-un haiku prezenţa florii sugerează puritatea şi adaugă câteva elemente graţioase într-un portret feminin. Expresivitatea se accentuează prin contrast cromatic (alb-negru), prin sugestie metaforică (fată-floare) trimiţând la folclorul românesc, prin sublinierea finală, care instaurează o stare de armonie cosmică, de fericire :'' Brânduşa albă / în părul ei negru-/ o adiere''. Altădată floarea se iveşte la frontiera existenţială, degradată (gardul ), într-un cadru încărcat de rusticitate, singurătate, tristeţe, semnificate de spini, de condiţia lor austeră. În contrast cu gardul părăginit este evidenţiat picturalul graţios având ca obiect o plantă înflorită: '' O volbură / printre spinii gardului.../încă-nflorită''.
O dezlănţuire stihială ( vârtejul ) poate oferi contemplatorului un moment de satisfacţie, amintind de ikebana. Dar acest aranjament floral, ocazional, are drept centru şi principiu filosofic totodată, două elemente misterioase, din regnuri diferite: piatra şi verdeaţa. Simpla lor răsucire în văzduh dezvăluie corespondenţe estetice: '' Ikebana.../ în mijlocul vârtejului/ pietre şi verdeaţă''. În mediul acvatic, motivul floral capătă valenţe expresive, în primul rând de natură cromatică. Peisajul este dominat de un alb imaculat ( nufăr, lebădă ), integrat în armonia universală. În timp ce nufărul atrage prin gingăşie, puritate, lebăda cu cântecul ei terifiant, tulbură, vălureşte, provoacă ritmuri tragice, dar în acelaşi timp sublime:'' Nufărul alb.../ cântecul de lebădă/ vălurind iazul ''. În alt loc, elementul floral este reprezentat de lotus, cu simbolistica lui asiatică, polivalentă, iar albul ( lebădă, floare ) înseamnă culoare dar şi lumină ( cunoaştere ). Aceasta din urmă vine dinspre lebădă şi se risipeşte printre flori, învăluind suprafaţa acvatică : ''Lacul cu lotuşi.../ lumina unei lebede/ printre flori albe''. În lipsa florilor, contemplatoarea descoperă înlocuitori, între care crengile pline cu chiciură.
Motivul poetic al lunii a fost valorificat în două ipostaze: în prima situaţie luna este configurată în simbolul ei maternal, în creştere, cauzând o aşteptare neliniştită şi o a doua situaţie, cu lună plină, sugerând împlinirea, perfecţiunea, când vântul rătăceşte printre crengi : Vântul dinspre sud / printre crengile fără frunze/ doar luna plină''. Într-un micropoem, luna se caracterizează prin glacialitate în ton cu drama din spaţiul teluric, din care au rămas doar sânge şi urme. Un epitet calificativ şi altul metaforic sugerează evenimente tragice, recente, înfricoşătoare:'' Sângele proaspăt / peste urmele de paşi-/ luna de gheaţă''.
Aerul , poetizat în câteva micropoeme, are funcţii diferite şi efecte surprinzătoare; aer glacial printre crengi goale, dar şi aer ca mod misterios de existenţă, în care vibrează o libelulă, simbol al graţiei. Coloritul dinamic ( roşie ), mişcarea uşor perceptibilă semnificată de gerunziul vibrând, aminteşte de starea de extaz a cuplului:' Vibrând în aer / libelula roşie /între noi doi ''. Uneori aerul în anotimpul alb este aspru, sub forma unui ger cumplit şi singurul refugiu pentru poetă îl reprezintă căminul, cu locul lui sacralizat, unde faţa mamei este asociată cu icoana şi poeta contemplă desenul exotic din ceaşcă :'' Un ger năprasnic-/pe fundul cănii de ceai / desen japonez''. În acest cadru intim, totul cade în amorţeală, până şi focul se mistuie încet, o dată cu viaţa omului : '' Focul din cămin/ abia mai pâlpâie.../vântul de iarnă'', creanga se clatină şi în exterior, într-un cadru confuz abia desluşim ceva conturându-se :'' În drum spre casă.../adăpostiţi de zloată/ un câine şi-un om''.
Magdalena Dale ne oferă un univers artistic plăcut, cu multe note originale, în care sensibilitatea se împreună cu vocaţia artistică.
Magdalena Dale, Ecourile tăcerii, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Din universul păsărilor, poeta a ales simbolul simbolist corbul, cu înfăţişarea lui tragică, simbol al morţii iminente. Imaginea acestei zburătoare este una privită în oglindă, în succedaneul zăpada, sub forma unei umbre. Acum fenomenul este mai vizibil, conturat în atributul zăpezii ( proaspătă ), într-un spaţiu închis, mohorât ( curtea ) : '' Umbra corbului / peste zăpada proaspătă -/curtea pustie''. Ramurile copacilor sunt artistice prin structura lor şi proiecţia acestora în zăpadă aminteşte de nu ştiu ce caligrafie secretă. De astădată secvenţa este prin excelenţă telurică, trimiţând la pastelul nostru mioritic, la acalmia lui Alecsandri, contemplând universul de la fereastră :'' Caligrafie-/ umbra crengilor goale/ pe zăpadă''. În altă parte, universul vegetal sub semnul multiplului şi al unităţi temporale finite ( ultima zăpadă ) rămâne la nivelul descriptivului. Acest decor obişnuit poate fi cunoscut şi contemplat numai cu ajutorul lunii, obiect al cunoaşterii şi delectării :'' Umbre de pomi/ pe ultima zăpadă-/ lumina lunii''.
Motivul solar, unul dintre cele mai frecvente în literatura română, a fost valorificat în diferite ipostaze : situaţional ( element al decorului ), funcţional ( înlesnind metamorfozele ), astral ( univers paralel), mirific ( având finalităţi secrete ), enigmatic ( în absenţă). O secvenţă lirică are la bază asocieri de natură cromatică: flori de tei, lumina soarelui, mierea. Contemplând risipa florală, poeta are din nou revelaţia unui peisaj fascinant, inundat în galben, cu finalităţi melifere. Prin analogie cu lumina soarelui se imaginează mierea pe crengi, amplificând nuanţele coloristice:'' Florile de tei / în lumina soarelui/ miere pe crengi''. În anotimpul rece, soarele îndulceşte peisajul, rămânând în spaţiul uranic, doar ca o pată de culoare. Dar camera de luat vederi îşi mută obiectivul din înălţimi, în universul intim, la fereastră, unde cactuşii înţepători au înflorit. Se pot stabili analogii între soarele roşietic de iarnă, culoarea florii de cactus şi picăturile de sânge, care apar în urma înţepăturilor, la fereastră ( deschidere spre ceva ), de unde poeta încearcă să contemple universul :'' Soare de iarnă.../ la fereastra mea cactuşi/ cu flori roşii''. Într-un alt haiku, soarele de iarnă nu mai este un simplu obiect de decor, efectele sale sunt vizibile, natura se lichefiază la streaşina habitatului. Ţurţurii curg şi în rostogolirea acestora intuim corespondenţa secretă cu lacrimile; în moartea anotimpului alb, în jalea cosmică rămâne previzibilă o altă renaştere: '' Soare de iarnă -/dintr-o streaşină / ţurţurii curgând''. Uneori soarele reprezintă o metaforă in absentia, fascinând prin lipsă, în atmosfera secetoasă, fără o picătură de ploaie. În universul caracterizat acum prin inerţie, nu se întâmplă nimic, în afara unei apăsări plicticoase, dominând spaţiul interior :'' Soarele ascuns / şi niciun strop de ploaie-/ doar plictiseală''.
Motivul poetic al florii surprinde prin gingăşie, varietate, valoare decorativă, simbolistică. Într-un haiku prezenţa florii sugerează puritatea şi adaugă câteva elemente graţioase într-un portret feminin. Expresivitatea se accentuează prin contrast cromatic (alb-negru), prin sugestie metaforică (fată-floare) trimiţând la folclorul românesc, prin sublinierea finală, care instaurează o stare de armonie cosmică, de fericire :'' Brânduşa albă / în părul ei negru-/ o adiere''. Altădată floarea se iveşte la frontiera existenţială, degradată (gardul ), într-un cadru încărcat de rusticitate, singurătate, tristeţe, semnificate de spini, de condiţia lor austeră. În contrast cu gardul părăginit este evidenţiat picturalul graţios având ca obiect o plantă înflorită: '' O volbură / printre spinii gardului.../încă-nflorită''.
O dezlănţuire stihială ( vârtejul ) poate oferi contemplatorului un moment de satisfacţie, amintind de ikebana. Dar acest aranjament floral, ocazional, are drept centru şi principiu filosofic totodată, două elemente misterioase, din regnuri diferite: piatra şi verdeaţa. Simpla lor răsucire în văzduh dezvăluie corespondenţe estetice: '' Ikebana.../ în mijlocul vârtejului/ pietre şi verdeaţă''. În mediul acvatic, motivul floral capătă valenţe expresive, în primul rând de natură cromatică. Peisajul este dominat de un alb imaculat ( nufăr, lebădă ), integrat în armonia universală. În timp ce nufărul atrage prin gingăşie, puritate, lebăda cu cântecul ei terifiant, tulbură, vălureşte, provoacă ritmuri tragice, dar în acelaşi timp sublime:'' Nufărul alb.../ cântecul de lebădă/ vălurind iazul ''. În alt loc, elementul floral este reprezentat de lotus, cu simbolistica lui asiatică, polivalentă, iar albul ( lebădă, floare ) înseamnă culoare dar şi lumină ( cunoaştere ). Aceasta din urmă vine dinspre lebădă şi se risipeşte printre flori, învăluind suprafaţa acvatică : ''Lacul cu lotuşi.../ lumina unei lebede/ printre flori albe''. În lipsa florilor, contemplatoarea descoperă înlocuitori, între care crengile pline cu chiciură.
Motivul poetic al lunii a fost valorificat în două ipostaze: în prima situaţie luna este configurată în simbolul ei maternal, în creştere, cauzând o aşteptare neliniştită şi o a doua situaţie, cu lună plină, sugerând împlinirea, perfecţiunea, când vântul rătăceşte printre crengi : Vântul dinspre sud / printre crengile fără frunze/ doar luna plină''. Într-un micropoem, luna se caracterizează prin glacialitate în ton cu drama din spaţiul teluric, din care au rămas doar sânge şi urme. Un epitet calificativ şi altul metaforic sugerează evenimente tragice, recente, înfricoşătoare:'' Sângele proaspăt / peste urmele de paşi-/ luna de gheaţă''.
Aerul , poetizat în câteva micropoeme, are funcţii diferite şi efecte surprinzătoare; aer glacial printre crengi goale, dar şi aer ca mod misterios de existenţă, în care vibrează o libelulă, simbol al graţiei. Coloritul dinamic ( roşie ), mişcarea uşor perceptibilă semnificată de gerunziul vibrând, aminteşte de starea de extaz a cuplului:' Vibrând în aer / libelula roşie /între noi doi ''. Uneori aerul în anotimpul alb este aspru, sub forma unui ger cumplit şi singurul refugiu pentru poetă îl reprezintă căminul, cu locul lui sacralizat, unde faţa mamei este asociată cu icoana şi poeta contemplă desenul exotic din ceaşcă :'' Un ger năprasnic-/pe fundul cănii de ceai / desen japonez''. În acest cadru intim, totul cade în amorţeală, până şi focul se mistuie încet, o dată cu viaţa omului : '' Focul din cămin/ abia mai pâlpâie.../vântul de iarnă'', creanga se clatină şi în exterior, într-un cadru confuz abia desluşim ceva conturându-se :'' În drum spre casă.../adăpostiţi de zloată/ un câine şi-un om''.
Magdalena Dale ne oferă un univers artistic plăcut, cu multe note originale, în care sensibilitatea se împreună cu vocaţia artistică.
Magdalena Dale, Ecourile tăcerii, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
joi, 4 februarie 2010
Mircea Teculescu - Porţi în depărtare
Mircea Teculescu adună în volumul Porţi în depărtare, mai multe specii literare de sorginte niponă, din creaţia sa: haibun, senryu uta, haiga, tanka, senryu kioka. Volumul poate fi citit şi interpretat în ordinea propusă de autor, cu cele şapte porţi ( din simbolistica antică ), reprezentând tot atâtea intrări şi ieşiri, într-un univers poetic autohtonizat. E un continuum cu secvenţe lirice, pe alocuri sclipitoare ca o ploaie de artificii, cu asociaţii insolite şi tematică variată; o invitaţie într-o grădină la aer curat.
În haibun, simbolul central este poarta ( în sens abstract ), dincolo de care începe o altă lume. Textele în proză înfăţişează banalităţi zilnice, sub forma unui jurnal de călătorie, memorialistică, reflexii finalizate într-un haiku sau tanka surprinzător prin simplitate. Întorcându-se acasă de la serviciu, grăbit, să nu întârzie la Serbarea pomului de iarnă, poetul descoperă un om căzut în stradă ( bolnav, beţiv ? ), neprevăzutul care îl îndeamnă la meditaţie pe tema înstrăinării fiinţei umane. Acesta oscilează între drama necunoscutului şi sacralizarea bradului la sărbători, prin prezenţa unui înger- marionetă: '' uite Moş Crăciun / îngerul în vârf de brad-/ primim iar o şansă.''
O zi aparent lipsită de spectaculos are poezia ei, exprimată în tanka din final, la întâlnirea între gărgăriţă şi o floare. Mai întâi o acumulare de evenimente casnice, având menirea să amplifice tensiunea dramatică : vizionarea unui thriller din 1954, la televizor, impresii despre cultura americană, răsturnarea valorilor, trecerea timpului, renaşterea naturii în spaţiul urban, unde se află în opoziţie elementele vizibile ale trecutului ( peticele zăpezii ) , cu elementele viitorului ( iarba ), abia bănuite: '' mustesc lângă bloc /peticele zăpezii-/undeva iarba.''
Nu lipsesc însemnările despre mizeria cotidiană, dintr-un sat cu multe case de vacanţă. Apa Săratei trece pe aici şi se umple de hârtii, pampers, vase de plastic, table ruginite, cauciucuri şi plânsul interior al contemplatorului îşi află o exprimare metaforică : '' sunetul ploii-/ în apa pârâului / curg iar lacrimi'', în antiteză cu civilizaţia daneză, surprinsă în tanka.
Pe un ton elegiac, poetul rememorează moartea unei fiinţe sărace, într-un cadru sumbru, dominat de luminiţa plăpândă din fereastră, simbol al cunoaşterii, al regăsirii drumului spre originar. În spaţiul rustic, patriarhal, cu noroi şi vânt puternic, există un obiect încărcat de sacralitate ( troiţa ) şi un câine care latră jalnic spre lună: '' în casa mică / nimeni nicăieri-/ un câine latră.'' Într-un alt haibun sunt schiţate, în antiteză, un supermagazin luxos din Tulcea, un mall în formă de cub şi un magazin mic unde se vând icoane, cărţi despre sfinţi, obiecte de cult ortodoxe. Simboluri ale permanenţei, cum sunt imaginile din icoane, apar într-un haiku frumos caligrafiat:'' neperisabil / îngerul stând într-un colţ-/cumperi ce vrei''. Primind cadou o icoană cu Iisus la maturitate, zugrăvită de un amator, poetul îşi pune problema adorării kitsch-ului.
Haibunul pe tema suferinţei ocnaşilor împrumută note despre estetica urâtului, de la T. Arghezi. În câteva fraze este descrisă în culori reci o salină de la Slănic Prahova, în care obiectivul de filmat se mişcă greoi, de la încălţările ocnaşilor, la vagoneţi ruginiţi, scule rudimentare de săpat sau la sculpturi în sare. Şi totuşi urâţenia are farmecul ei, dacă ştii să o priveşti :'' cristal reflectând / peticite botine-/ din pereţi de apă.'' A şaptea poartă are o temă de natură livrescă, trimiţând la gloria culturală a lui Brâncuşi, cu operele sale de la Târgu Jiu. Acolo coloana infinită devine coloana cerului, care face legătura cu arborele originar, într-un avânt dinamic sugerat de păsări:'' cu păsările / în avântul larg spre cer-/ coloana noastră''.
Cel puţin două haiga atrag atenţia prin graţia liniilor, prin tematică, analogii şi haiku-ul inspirat. Într-o pagină, desenul înfăţişează sloiurile plutitoare, gheaţa crăpată şi un pescăruş, iar meditaţia este subtil exprimată. În timp ce sloiurile îndepărtează marea în larg, poetul priveşte încântat un pescăruş, rătăcit în spaţiul teluric: '' formele gheţii / alungând marea în larg-/pescăruş pe mal''. O altă pagină oferă cititorului însetat de exotic, un desen în linie sigură, o creaţie de tip portretistic, reprezentând femeia japoneză în costum tradiţional şi alături un haiku pe tema graţiei, sugerată de o libelulă şi de freamătul frunzelor. Acestea au ca element comun un dinamism abia perceptibil, care înfioară plăcut contemplatorul de ocazie .'' O libelulă / poposind pe-o creangă-/ freamăt de frunze''.În primul poem haiga, revelaţia este legată de ocrotire, iar în cel de-al doilea, intenţia este de a reliefa graţia, în general.
Am selectat un Senryu uta, pentru nota satirică şi compoziţia rară, atras de cele două haiku-uri care încadrează tanka pe tema viscolului. O interogaţie retorică evidenţiază sentimentul de trecere a timpului, surâsul ironic, dezlănţuirea stihială. Iar în final, un haiku bazat pe jocul de cuvinte, alternanţa masculin- feminin şi un argument nevinovat :'' machit- machiată / zău, nu depinde de sex :/ Revelionul''. În aceeaşi linie caricaturală, satirică, poetul compune un senryu kioka, ironizând efectul băuturii asupra omului, care percepe fenomenul doar termic : '' o sticlă de vin / pe care şade raza / e februarie-/ uşor îmi voi aminti/căldura lui iulie''.
Multe poeme tanka sunt memorabile. Am selectat un text care sugerează senzualitatea, în imagini vizuale şi olfactive, un ritual al îmbăierii cu apa de ploaie, care dă părului nuanţe neaşteptate, unduiri şi miresme :''picură încet/ apa de pe streaşină/ într-o căldare-/mâine părul fetiţei / va undui înmiresmat''.
Cartea lui Mircea Teculescu are caracter simfonic, rostogoliri de fluviu şi o bolboroseală secretă în lumea iniţiaţilor.
Mircea Teculescu, Porţi în depărtare, Editura Anca, Urziceni, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
În haibun, simbolul central este poarta ( în sens abstract ), dincolo de care începe o altă lume. Textele în proză înfăţişează banalităţi zilnice, sub forma unui jurnal de călătorie, memorialistică, reflexii finalizate într-un haiku sau tanka surprinzător prin simplitate. Întorcându-se acasă de la serviciu, grăbit, să nu întârzie la Serbarea pomului de iarnă, poetul descoperă un om căzut în stradă ( bolnav, beţiv ? ), neprevăzutul care îl îndeamnă la meditaţie pe tema înstrăinării fiinţei umane. Acesta oscilează între drama necunoscutului şi sacralizarea bradului la sărbători, prin prezenţa unui înger- marionetă: '' uite Moş Crăciun / îngerul în vârf de brad-/ primim iar o şansă.''
O zi aparent lipsită de spectaculos are poezia ei, exprimată în tanka din final, la întâlnirea între gărgăriţă şi o floare. Mai întâi o acumulare de evenimente casnice, având menirea să amplifice tensiunea dramatică : vizionarea unui thriller din 1954, la televizor, impresii despre cultura americană, răsturnarea valorilor, trecerea timpului, renaşterea naturii în spaţiul urban, unde se află în opoziţie elementele vizibile ale trecutului ( peticele zăpezii ) , cu elementele viitorului ( iarba ), abia bănuite: '' mustesc lângă bloc /peticele zăpezii-/undeva iarba.''
Nu lipsesc însemnările despre mizeria cotidiană, dintr-un sat cu multe case de vacanţă. Apa Săratei trece pe aici şi se umple de hârtii, pampers, vase de plastic, table ruginite, cauciucuri şi plânsul interior al contemplatorului îşi află o exprimare metaforică : '' sunetul ploii-/ în apa pârâului / curg iar lacrimi'', în antiteză cu civilizaţia daneză, surprinsă în tanka.
Pe un ton elegiac, poetul rememorează moartea unei fiinţe sărace, într-un cadru sumbru, dominat de luminiţa plăpândă din fereastră, simbol al cunoaşterii, al regăsirii drumului spre originar. În spaţiul rustic, patriarhal, cu noroi şi vânt puternic, există un obiect încărcat de sacralitate ( troiţa ) şi un câine care latră jalnic spre lună: '' în casa mică / nimeni nicăieri-/ un câine latră.'' Într-un alt haibun sunt schiţate, în antiteză, un supermagazin luxos din Tulcea, un mall în formă de cub şi un magazin mic unde se vând icoane, cărţi despre sfinţi, obiecte de cult ortodoxe. Simboluri ale permanenţei, cum sunt imaginile din icoane, apar într-un haiku frumos caligrafiat:'' neperisabil / îngerul stând într-un colţ-/cumperi ce vrei''. Primind cadou o icoană cu Iisus la maturitate, zugrăvită de un amator, poetul îşi pune problema adorării kitsch-ului.
Haibunul pe tema suferinţei ocnaşilor împrumută note despre estetica urâtului, de la T. Arghezi. În câteva fraze este descrisă în culori reci o salină de la Slănic Prahova, în care obiectivul de filmat se mişcă greoi, de la încălţările ocnaşilor, la vagoneţi ruginiţi, scule rudimentare de săpat sau la sculpturi în sare. Şi totuşi urâţenia are farmecul ei, dacă ştii să o priveşti :'' cristal reflectând / peticite botine-/ din pereţi de apă.'' A şaptea poartă are o temă de natură livrescă, trimiţând la gloria culturală a lui Brâncuşi, cu operele sale de la Târgu Jiu. Acolo coloana infinită devine coloana cerului, care face legătura cu arborele originar, într-un avânt dinamic sugerat de păsări:'' cu păsările / în avântul larg spre cer-/ coloana noastră''.
Cel puţin două haiga atrag atenţia prin graţia liniilor, prin tematică, analogii şi haiku-ul inspirat. Într-o pagină, desenul înfăţişează sloiurile plutitoare, gheaţa crăpată şi un pescăruş, iar meditaţia este subtil exprimată. În timp ce sloiurile îndepărtează marea în larg, poetul priveşte încântat un pescăruş, rătăcit în spaţiul teluric: '' formele gheţii / alungând marea în larg-/pescăruş pe mal''. O altă pagină oferă cititorului însetat de exotic, un desen în linie sigură, o creaţie de tip portretistic, reprezentând femeia japoneză în costum tradiţional şi alături un haiku pe tema graţiei, sugerată de o libelulă şi de freamătul frunzelor. Acestea au ca element comun un dinamism abia perceptibil, care înfioară plăcut contemplatorul de ocazie .'' O libelulă / poposind pe-o creangă-/ freamăt de frunze''.În primul poem haiga, revelaţia este legată de ocrotire, iar în cel de-al doilea, intenţia este de a reliefa graţia, în general.
Am selectat un Senryu uta, pentru nota satirică şi compoziţia rară, atras de cele două haiku-uri care încadrează tanka pe tema viscolului. O interogaţie retorică evidenţiază sentimentul de trecere a timpului, surâsul ironic, dezlănţuirea stihială. Iar în final, un haiku bazat pe jocul de cuvinte, alternanţa masculin- feminin şi un argument nevinovat :'' machit- machiată / zău, nu depinde de sex :/ Revelionul''. În aceeaşi linie caricaturală, satirică, poetul compune un senryu kioka, ironizând efectul băuturii asupra omului, care percepe fenomenul doar termic : '' o sticlă de vin / pe care şade raza / e februarie-/ uşor îmi voi aminti/căldura lui iulie''.
Multe poeme tanka sunt memorabile. Am selectat un text care sugerează senzualitatea, în imagini vizuale şi olfactive, un ritual al îmbăierii cu apa de ploaie, care dă părului nuanţe neaşteptate, unduiri şi miresme :''picură încet/ apa de pe streaşină/ într-o căldare-/mâine părul fetiţei / va undui înmiresmat''.
Cartea lui Mircea Teculescu are caracter simfonic, rostogoliri de fluviu şi o bolboroseală secretă în lumea iniţiaţilor.
Mircea Teculescu, Porţi în depărtare, Editura Anca, Urziceni, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 24 ianuarie 2010
Mircea Teculescu - Exerciţii de tăcere
Micropoemele lui Mircea Teculescu au o tematică variată, inspirată din natură, atât în haiku-uri cât şi în meditaţiile fragmentate sub forma unor blitz-uri. Unele texte sunt străbătute de un filon sacru şi o anume acalmie, într-o existenţă zbuciumată. Icoana are două atribute esenţiale, cu valoare de simbol: mai întâi lumina care trimite la cunoaşterea blagiană şi apoi lemnul sacralizat, pur în fibra lui vegetală, consolidând habitatul creştin. Lumina este de natură divină, semnifică renaşterea şi face legătura cu o terestritate profană : '' dop de lumină, / în lemnul fără carii / al mănăstirii ''( Icoana ). Într-o imagine poetică suavă, colosală prin simplitatea desenului şi adâncimea semnificaţiei, apare îngerul într-un decor dominat de alb, meditativ, în singurătate, pe o bancă, menită să sublinieze solitudinea. Şi toată această perspectivă este interiorizată în limitele umanului : '' o bancă albă,/ pe care stă îngerul,/în om ascunsă .'' (După radiografie ).
Altădată, în spaţiul uranic, cerul se lichefiază şi fiinţele angelice sunt contemplate, în prelungirea lor existenţială, sub forma umbrelor. În această degradare cosmică, poetul descoperă o stare de tensiune, de nesiguranţă, imaginând îngerii suspendaţi în haos : '' din cerul topit / umbrele îngerilor/ stau iar să cadă '' ( Informare ). În altă parte este înfăţişată, indirect, fiinţa umană, printr-o imagine auditivă solemnă, oraculară, cu virtuţi sacre în rugăciune. Este o legătură cu transcendentul, în faţa icoanei făcătoare de minuni, care se exteriorizează prin lacrimi :'' rugăciunea ei /mângâie lacrimile / sfintei fecioare '' ( Crez ). Imaginea sacră a Madonei este surprinsă la modul declarativ, în relaţie cu luxurianţa vegetală. Mai întâi, contemplatorul se opreşte asupra unei trăsături fundamentale- puritatea - corelată cu universul floral, amintind prin colorit de o candelă aprinsă. În finalul metaforic, sunt aduse , în prim -plan un element concret (florile) şi unul abstract ( silenţiozitatea) : '' puritatea sa / aprinde iar florile / zilei tăcute '' ( Despre Maria ).
Semnificând senectutea, iarna este şi un simbol al purificării patimilor umane( răstignirile ), al degradării materiei ( rămăşiţele ) . Impresia de răvăşire a suferinţelor a fost sugerată de verbul '' spulberă '', cu sensul de risipire, învălmăşeală, cumul, spaţializare în anotimpul alb dar şi ca sfârşit al individualităţilor umane : '' iarna spulberă / răstignirile mele, / rămăşiţele ''( Pol propriu). Luna, cu simbolistica ei zoomorfă, stăpâneşte spaţiul uranic şi îşi poartă umbrele pe dealuri. E o perspectivă descendentă , în regim nocturn , cu reflexe dinamice ( umbre ) într-o continuă urmărire. În contrast cu liniştea de la izvor, evidenţiată în secvenţe statice, în Marele cosmos remarcăm fenomenul curgerii : '' din cornul lunii / curg umbre pe dealuri, / la izvor pace ( Tăcere III ).
Într-un alt micropoem, perspectiva este una ascendentă, plutitoare, spaţializată în viziunea unui mare fachir. Lucrurile se desprind din terestritatea lor şi se clatină în universul inundat de raze. Undeva, între cer şi pământ, pluteşte azilul de bătrâni, încărcat cu semnificaţii mohorâte : solitudine, decrepitudine, noncomunicare, apropiere de judecata divină, un ultim refugiu al fiinţei : '' levitaţie ; / azilul de bătrâni / urcă pe raze ''( Prin zonă ). În câteva note de pastel autumnal, poetul reliefează comuniunea om -natură, în imagini poetice polivalente. Imaginile vizuale sunt dublate de cele motrice, în care vegetativul se deplasează miraculos, iar stihiile personificate iniţiază un orfism în intimitatea naiului : '' mânat de frunze, / vântul străbate naiul /cu prietenie'' ( Eco- epopee).
O altă serie de micropoeme valorifică tema privirii, înlăuntru, înafară, la nivel de succedanee ( oglinda,râul ). Încercarea de a cunoaşte universul se rezumă doar la gesturi şi atitudini, în faţa unui zid care desparte lumea noastră de lumea cealaltă. Doar mobilitatea organică atrage atenţia prin deplasarea ochiului în plan ascensional din spaţiul teluric ( praf de humă ), de-a lungul zidului, spre nicăieri. Murmurul poetului, în final, sugerează tristeţea, zădărnicia : '' din praf de humă / ochiul pe zid suie;/ îmi vând braţele'' ( Decizie ). Privirea înlesneşte contactul cu amintirile, cu atât mai mult cu cât aceste răsfrângeri pot fi descoperite de poet în ochii mamei. Plină de duioşie, privirea maternă este asemănată cu o lentilă, cu o prelungire a organului văzului, care întreţine misterul, confuzia delicată, transcendenţa : '' lentilă pentru/ amintirile mele;/ privirea mamei '' ( Descoperire ). Un alt micropoem scoate în evidenţă această temă a oglindirii, a răsfrângerii unei realităţi unde obiectele au funcţii inversate, trimiţând indirect la tema vânătorului vânat. Pe retină desluşim universul neptunian în care corabia personificată devine o ameninţare la adresa umanului : '' de pe retină / corabia pândeşte / navigatorul'' Ocean ).
Tema călătoriei apare într-o perspectivă îndepărtată, cu fiinţa umană pierzându-se la orizont. Dincolo de semnificaţia geografică intuim o dramă a orizontalităţii infinite. În urma călătorului rămân doar câteva note de pastel , pline de prospeţime. Dispariţia lui aminteşte de reacţia unor reptile, cu saltul lor cauzator de moarte : '' ca o reptilă / l-a înghiţit drumul / prin verdele câmp '' (Călătorie ). O viziune mai aproape de curentul simbolist întâlnim într-un micropoem, unde un epitet cromatic descrie atmosfera toamnei şi o personificare evidenţiază rolul meditativ, oracular al frunzelor, după un ritual bine pus la punct : '' perdea gălbuie, / frunzele beau din ceşti / adâncul suav '' ( Toamna, în grădină ).
Cu o armătură solidă, două prefeţe ( Ion Bălu , Victor Sterom ) şi două postfeţe ( Christian Crăciun, Florin Dochia ), exerciţiile de tăcere ale lui Mircea Teculescu fac destulă gălăgie printre iubitorii acestei specii literare.
Mircea Teculescu, Exerciţii de tăcere, Editura Astra- Nova, Braşov, 2003.
George Bădărău
Altădată, în spaţiul uranic, cerul se lichefiază şi fiinţele angelice sunt contemplate, în prelungirea lor existenţială, sub forma umbrelor. În această degradare cosmică, poetul descoperă o stare de tensiune, de nesiguranţă, imaginând îngerii suspendaţi în haos : '' din cerul topit / umbrele îngerilor/ stau iar să cadă '' ( Informare ). În altă parte este înfăţişată, indirect, fiinţa umană, printr-o imagine auditivă solemnă, oraculară, cu virtuţi sacre în rugăciune. Este o legătură cu transcendentul, în faţa icoanei făcătoare de minuni, care se exteriorizează prin lacrimi :'' rugăciunea ei /mângâie lacrimile / sfintei fecioare '' ( Crez ). Imaginea sacră a Madonei este surprinsă la modul declarativ, în relaţie cu luxurianţa vegetală. Mai întâi, contemplatorul se opreşte asupra unei trăsături fundamentale- puritatea - corelată cu universul floral, amintind prin colorit de o candelă aprinsă. În finalul metaforic, sunt aduse , în prim -plan un element concret (florile) şi unul abstract ( silenţiozitatea) : '' puritatea sa / aprinde iar florile / zilei tăcute '' ( Despre Maria ).
Semnificând senectutea, iarna este şi un simbol al purificării patimilor umane( răstignirile ), al degradării materiei ( rămăşiţele ) . Impresia de răvăşire a suferinţelor a fost sugerată de verbul '' spulberă '', cu sensul de risipire, învălmăşeală, cumul, spaţializare în anotimpul alb dar şi ca sfârşit al individualităţilor umane : '' iarna spulberă / răstignirile mele, / rămăşiţele ''( Pol propriu). Luna, cu simbolistica ei zoomorfă, stăpâneşte spaţiul uranic şi îşi poartă umbrele pe dealuri. E o perspectivă descendentă , în regim nocturn , cu reflexe dinamice ( umbre ) într-o continuă urmărire. În contrast cu liniştea de la izvor, evidenţiată în secvenţe statice, în Marele cosmos remarcăm fenomenul curgerii : '' din cornul lunii / curg umbre pe dealuri, / la izvor pace ( Tăcere III ).
Într-un alt micropoem, perspectiva este una ascendentă, plutitoare, spaţializată în viziunea unui mare fachir. Lucrurile se desprind din terestritatea lor şi se clatină în universul inundat de raze. Undeva, între cer şi pământ, pluteşte azilul de bătrâni, încărcat cu semnificaţii mohorâte : solitudine, decrepitudine, noncomunicare, apropiere de judecata divină, un ultim refugiu al fiinţei : '' levitaţie ; / azilul de bătrâni / urcă pe raze ''( Prin zonă ). În câteva note de pastel autumnal, poetul reliefează comuniunea om -natură, în imagini poetice polivalente. Imaginile vizuale sunt dublate de cele motrice, în care vegetativul se deplasează miraculos, iar stihiile personificate iniţiază un orfism în intimitatea naiului : '' mânat de frunze, / vântul străbate naiul /cu prietenie'' ( Eco- epopee).
O altă serie de micropoeme valorifică tema privirii, înlăuntru, înafară, la nivel de succedanee ( oglinda,râul ). Încercarea de a cunoaşte universul se rezumă doar la gesturi şi atitudini, în faţa unui zid care desparte lumea noastră de lumea cealaltă. Doar mobilitatea organică atrage atenţia prin deplasarea ochiului în plan ascensional din spaţiul teluric ( praf de humă ), de-a lungul zidului, spre nicăieri. Murmurul poetului, în final, sugerează tristeţea, zădărnicia : '' din praf de humă / ochiul pe zid suie;/ îmi vând braţele'' ( Decizie ). Privirea înlesneşte contactul cu amintirile, cu atât mai mult cu cât aceste răsfrângeri pot fi descoperite de poet în ochii mamei. Plină de duioşie, privirea maternă este asemănată cu o lentilă, cu o prelungire a organului văzului, care întreţine misterul, confuzia delicată, transcendenţa : '' lentilă pentru/ amintirile mele;/ privirea mamei '' ( Descoperire ). Un alt micropoem scoate în evidenţă această temă a oglindirii, a răsfrângerii unei realităţi unde obiectele au funcţii inversate, trimiţând indirect la tema vânătorului vânat. Pe retină desluşim universul neptunian în care corabia personificată devine o ameninţare la adresa umanului : '' de pe retină / corabia pândeşte / navigatorul'' Ocean ).
Tema călătoriei apare într-o perspectivă îndepărtată, cu fiinţa umană pierzându-se la orizont. Dincolo de semnificaţia geografică intuim o dramă a orizontalităţii infinite. În urma călătorului rămân doar câteva note de pastel , pline de prospeţime. Dispariţia lui aminteşte de reacţia unor reptile, cu saltul lor cauzator de moarte : '' ca o reptilă / l-a înghiţit drumul / prin verdele câmp '' (Călătorie ). O viziune mai aproape de curentul simbolist întâlnim într-un micropoem, unde un epitet cromatic descrie atmosfera toamnei şi o personificare evidenţiază rolul meditativ, oracular al frunzelor, după un ritual bine pus la punct : '' perdea gălbuie, / frunzele beau din ceşti / adâncul suav '' ( Toamna, în grădină ).
Cu o armătură solidă, două prefeţe ( Ion Bălu , Victor Sterom ) şi două postfeţe ( Christian Crăciun, Florin Dochia ), exerciţiile de tăcere ale lui Mircea Teculescu fac destulă gălăgie printre iubitorii acestei specii literare.
Mircea Teculescu, Exerciţii de tăcere, Editura Astra- Nova, Braşov, 2003.
George Bădărău
vineri, 1 ianuarie 2010
Poeţi români în Antologia japoneză de haiku Meguro
Antologia menţionată mai sus este una bilingvă ( engleză- japoneză ), alcătuită din haiku-uri ale unor poeţi din USA, India, Austria, Bulgaria, Canada, Suedia, Croaţia, România. Am analizat doar micropoemele romaneşti şi le-am prezentat într-o ordine absolut întâmplătoare.
Un haiku pe tema singurătăţii evidenţiază spaţiul interior al camerei, izolat de uşă ( simbol al transcendenţei ). Dincolo de ea, începe macrocosmosul cu enigmele lui, în care vântul personificat şovăie la intrarea în casă: '' Nimeni la uşă-/ numai vântul / nehotărât '' ( Alexandra Flora Munteanu ). În compania unei feline, poeta se fardează în faţa unei oglinzi, obiect care simbolizează, în sens barbian, o dramă de conştiinţă. Pisica, atentă la fiecare mişcare, vine din lumea superstiţiilor şi încearcă să tălmăcească, în felul ei, misterioasele imagini din oglindă :''Fardându-mă la oglindă-/ pisica veghează / fiecare mişcare'' ( Oana Patrichi ). Un alt haiku înfăţişează un aspect din universul uranic, rezumând totul într-o secundă ; barza, element al teluricului, traversează luna proiectată în apă, în zbor descendent :'' Doar într-o clipă / barza în zbor planat / traversează luna ''( Dan Florică).
Poetul, îngândurat, contemplă apa din bazinul descoperit, replică la întinderea celestă. Aici universul acvatic este limitat, sub semnul artificialului şi aminteşte indirect de mitul lui Narcis. Nu adorarea chipului contează, cât încercarea de autocunoaştere, întreruptă de căderea gingaşă a petalelor în apă: '' Bazin descoperit-/o petală sparge iar şi iar/ oglinda apei '' ( Valentin Nicoliţov ).
Alţi poeţi sunt prezenţi în antologie cu câte trei-patru haiku-uri, între care şi Sonia Coman. Un univers floral, în care graţia şi prospeţimea dau note de armonie, este atât de fascinant încât simţul tactil rămâne în continuare deconectat. Poeta ezită să atingă nu numai aspectul material al florilor suave, dar şi universul reflexiv ( umbra ), prelungire a spaţiului concret: ''Flori proaspete-/ mâinile ezită / să le atingă umbra.'' Un alt micropoem are mai mult valoare decorativă, insistând asupra armoniei unui spaţiu geografic şi social, un punct de frontieră, luminat de-o parte şi de alta de floarea soarelui. Desigur, contemplatoarea a poetizat prin prisma cultului solar având revelaţia integrării în Marele Cosmos. Frontiera rămâne în acest caz un element al terestrităţii: '' Punct de frontieră- / de-o parte şi de alta / floarea soarelui.'' Universul modern al haiku-ului este reprezentat de data aceasta de trenul de noapte, simbol al trecerii timpului, valorificat la cote înalte de Marin Sorescu. Odată cu traversarea fluviului, spre lumea de dincolo, oamenii obosiţi se cufundă în visare : '' Tren de noapte -/ sute de vise / traversează fluviul .'' Altădată este vizat însuşi actul de creaţie, în semiîntuneric, unde se poate medita profund. Opoziţia lumină- întuneric favorizează existenţa unui univers reflexiv ( umbrele ), în planul creaţiei, reliefând antiteza alb- negru în pagina nescrisă. Actul artistic a avut întotdeauna note de mister : ''Lumină estompată-/ umbrele umplu/ pagina nescrisă.''
Nu întâmplător, Laura Văceanu aduce în prim-plan câteva elemente de pastel marin, la amiază, când soarele scoate în evidenţă deplina claritate a lucrurilor. Dar civilizaţia modernă este potrivnică şi la mal nu mai ajung sticle cu mesaje SOS : '' Amiază pe plajă -/ un val aduce pe ţărm / o sticlă de bere goală.'' Într-un haiku se apelează la pictural, înfăţişând albul păstos al ceţii şi un cadru acvatic, în care o barcă traversează umbra copacului. Peisajul se compune din ritmuri domoale provocate de apă şi barcă- simboluri ale feminităţii, în psihanaliză. Aşadar, obiectele lumii reale ( barca ) intersectează răsfrângerea acestora ( copacul ), în oglinda apei ( conştiinţa umană) : '' Ceaţă lăptoasă -/ o barcă traversează / umbra copacului.'' În mod gradual, cantitatea de apă se împuţinează de la un haiku la altul: mare, lac, izvoare. Poeta alcătuieşte în grabă, în culori cenuşii, o stampă a universului dezolant, cu un grup statuar feminin aducând apa cu ulcioarele, mişcându-se greoi, de parcă ar veni din preistorie, în timp ce seceta lasă urme adânci. În atmosfera sumbră s-a dezlănţuit forţa eoliană :'' Valea seacă-/ femei cu urcioare / în vântul aspru.''
Primul micropoem din grupajul lui Vasile Moldovan este o carte de vizită, cu o cromatică aparte, un alb excesiv care ţine loc de mesaj. E o construcţie poematică, bazată pe analogia ninsoare-păr, cu sugestii temporale, până la invazia de alb şi constatarea, uşor ironică, din final : '' Prima ninsoare-/ totul în jur este alb/până şi părul meu''. Într-un alt haiku, poetul îşi asumă rolul unui chiromant, care încearcă să desluşească destinul în palmă. Comunicarea iniţială este suprimată, în mod brutal,când magicianul constată lipsa de finalitate a unor repere ( linia vieţii ) : '' Citind în palmă.../linia vieţii / nu duce nicăieri.''Altădată, micropoemul dezvăluie un zbor cosmic, fără escală, de la un cer la altul. Este o ascensiune imaginară, simbolică, în spaţiul uranian, a celor o mie de cocori, în care îşi pun mari speranţe, oamenii aflaţi în situaţii limită : '' Zbor fără escală-/ de la un cer la altul, / o mie de cocori.'' Ultimul haiku debutează cu un grup nominal, care sugerează splendoare, bogăţie, nesfârşire ( nisipuri de aur ), aflat în antiteză cu atmosfera deprimantă a toamnei bacoviene. Vântul personificat cântă folosind de data aceasta instrumente muzicale improvizate : scoicile goale. Un vuiet prelung contrastează cu frumuseţea nisipurilor : '' Nisipurile de aur-/ vântul toamnei cântă / în scoicile goale.''
Haiku, antologie bilingvă engleză-japoneză, Meguro International Haiku Circle, Tokyo, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un haiku pe tema singurătăţii evidenţiază spaţiul interior al camerei, izolat de uşă ( simbol al transcendenţei ). Dincolo de ea, începe macrocosmosul cu enigmele lui, în care vântul personificat şovăie la intrarea în casă: '' Nimeni la uşă-/ numai vântul / nehotărât '' ( Alexandra Flora Munteanu ). În compania unei feline, poeta se fardează în faţa unei oglinzi, obiect care simbolizează, în sens barbian, o dramă de conştiinţă. Pisica, atentă la fiecare mişcare, vine din lumea superstiţiilor şi încearcă să tălmăcească, în felul ei, misterioasele imagini din oglindă :''Fardându-mă la oglindă-/ pisica veghează / fiecare mişcare'' ( Oana Patrichi ). Un alt haiku înfăţişează un aspect din universul uranic, rezumând totul într-o secundă ; barza, element al teluricului, traversează luna proiectată în apă, în zbor descendent :'' Doar într-o clipă / barza în zbor planat / traversează luna ''( Dan Florică).
Poetul, îngândurat, contemplă apa din bazinul descoperit, replică la întinderea celestă. Aici universul acvatic este limitat, sub semnul artificialului şi aminteşte indirect de mitul lui Narcis. Nu adorarea chipului contează, cât încercarea de autocunoaştere, întreruptă de căderea gingaşă a petalelor în apă: '' Bazin descoperit-/o petală sparge iar şi iar/ oglinda apei '' ( Valentin Nicoliţov ).
Alţi poeţi sunt prezenţi în antologie cu câte trei-patru haiku-uri, între care şi Sonia Coman. Un univers floral, în care graţia şi prospeţimea dau note de armonie, este atât de fascinant încât simţul tactil rămâne în continuare deconectat. Poeta ezită să atingă nu numai aspectul material al florilor suave, dar şi universul reflexiv ( umbra ), prelungire a spaţiului concret: ''Flori proaspete-/ mâinile ezită / să le atingă umbra.'' Un alt micropoem are mai mult valoare decorativă, insistând asupra armoniei unui spaţiu geografic şi social, un punct de frontieră, luminat de-o parte şi de alta de floarea soarelui. Desigur, contemplatoarea a poetizat prin prisma cultului solar având revelaţia integrării în Marele Cosmos. Frontiera rămâne în acest caz un element al terestrităţii: '' Punct de frontieră- / de-o parte şi de alta / floarea soarelui.'' Universul modern al haiku-ului este reprezentat de data aceasta de trenul de noapte, simbol al trecerii timpului, valorificat la cote înalte de Marin Sorescu. Odată cu traversarea fluviului, spre lumea de dincolo, oamenii obosiţi se cufundă în visare : '' Tren de noapte -/ sute de vise / traversează fluviul .'' Altădată este vizat însuşi actul de creaţie, în semiîntuneric, unde se poate medita profund. Opoziţia lumină- întuneric favorizează existenţa unui univers reflexiv ( umbrele ), în planul creaţiei, reliefând antiteza alb- negru în pagina nescrisă. Actul artistic a avut întotdeauna note de mister : ''Lumină estompată-/ umbrele umplu/ pagina nescrisă.''
Nu întâmplător, Laura Văceanu aduce în prim-plan câteva elemente de pastel marin, la amiază, când soarele scoate în evidenţă deplina claritate a lucrurilor. Dar civilizaţia modernă este potrivnică şi la mal nu mai ajung sticle cu mesaje SOS : '' Amiază pe plajă -/ un val aduce pe ţărm / o sticlă de bere goală.'' Într-un haiku se apelează la pictural, înfăţişând albul păstos al ceţii şi un cadru acvatic, în care o barcă traversează umbra copacului. Peisajul se compune din ritmuri domoale provocate de apă şi barcă- simboluri ale feminităţii, în psihanaliză. Aşadar, obiectele lumii reale ( barca ) intersectează răsfrângerea acestora ( copacul ), în oglinda apei ( conştiinţa umană) : '' Ceaţă lăptoasă -/ o barcă traversează / umbra copacului.'' În mod gradual, cantitatea de apă se împuţinează de la un haiku la altul: mare, lac, izvoare. Poeta alcătuieşte în grabă, în culori cenuşii, o stampă a universului dezolant, cu un grup statuar feminin aducând apa cu ulcioarele, mişcându-se greoi, de parcă ar veni din preistorie, în timp ce seceta lasă urme adânci. În atmosfera sumbră s-a dezlănţuit forţa eoliană :'' Valea seacă-/ femei cu urcioare / în vântul aspru.''
Primul micropoem din grupajul lui Vasile Moldovan este o carte de vizită, cu o cromatică aparte, un alb excesiv care ţine loc de mesaj. E o construcţie poematică, bazată pe analogia ninsoare-păr, cu sugestii temporale, până la invazia de alb şi constatarea, uşor ironică, din final : '' Prima ninsoare-/ totul în jur este alb/până şi părul meu''. Într-un alt haiku, poetul îşi asumă rolul unui chiromant, care încearcă să desluşească destinul în palmă. Comunicarea iniţială este suprimată, în mod brutal,când magicianul constată lipsa de finalitate a unor repere ( linia vieţii ) : '' Citind în palmă.../linia vieţii / nu duce nicăieri.''Altădată, micropoemul dezvăluie un zbor cosmic, fără escală, de la un cer la altul. Este o ascensiune imaginară, simbolică, în spaţiul uranian, a celor o mie de cocori, în care îşi pun mari speranţe, oamenii aflaţi în situaţii limită : '' Zbor fără escală-/ de la un cer la altul, / o mie de cocori.'' Ultimul haiku debutează cu un grup nominal, care sugerează splendoare, bogăţie, nesfârşire ( nisipuri de aur ), aflat în antiteză cu atmosfera deprimantă a toamnei bacoviene. Vântul personificat cântă folosind de data aceasta instrumente muzicale improvizate : scoicile goale. Un vuiet prelung contrastează cu frumuseţea nisipurilor : '' Nisipurile de aur-/ vântul toamnei cântă / în scoicile goale.''
Haiku, antologie bilingvă engleză-japoneză, Meguro International Haiku Circle, Tokyo, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
marți, 29 decembrie 2009
O mie de cocori - Antologie de poezie haiku
La Iaşi, în cadrul Festivalului Internaţional Origami Peace Tree s-a desfăşurat Concursul International de Haiku, 93 participanţi din 32 de ţări : SUA, Croaţia, Brazilia, Canada, Argentina, Franţa, Noua Zeelandă, Australia, Belgia, Bosnia-Herzegovina, Germania, Japonia, Marea Britanie, Serbia, Spania, Suedia, Trinidad- Tobago, Austria, Bulgaria, Elveţia, Finlanda, India, Irlanda, Italia, Mexic, Nigeria, Polonia, Portugalia, Republica Cosovo, Ungaria, Vietnam şi România. Comitetul de organizare a fost condus de Viorica Dobre, director Liceul '' Miron Costin '', Iaşi.
Răsfoiesc, încet, cu interes această antologie, apreciată de mulţi specialişti, coordonator Eduard Ţară. La o răscruce, aflăm dintr-un haiku, se află un semn sacru ( troiţa ) şi în spaţiul sacralizat cad flori de cireş, simbol al graţiei, al inocenţei, al ornamentalului. Asociind cele două elemente, poeta are acum revelaţia unui ritual religios, pur, exprimat metaforic sub forma unui canon: '' mătănii albe-/ floare de cireş căzând /peste troiţă'' ( Simona Dobrescu- Crăciun ). Într-un alt haiku apare sentimentul zădărniciei, pe tema fortuna labilis, nimicnicia, perisabilul. Viaţa este iluzorie, redusă la '' castele de nisip '', gata să se năruie, să fie spulberate de vânt. Nimic durabil, într-un cadru răscolit de stihii şi de convulsii sociale : '' castele de nisip-/ vântul prea aspru/ urme nicăieri'' ( Anastasia Dumitru ).
Continuând această temă a nimicului, un poet configurează dimensiunea ontologică, se autodefineşte, face trimitere la comuniunea cu natura. Pe un ton domol, acesta mărturiseşte integrarea în cosmos, relaţia de armonie cu natura, folosind cuvinte care demonstrează implicarea eului liric : '' Sunt doar un om / trăiesc în armonie/ cu natura '' ( Daniel Lăcătuş ). Tot despre armonie, aflăm câte ceva dintr-un haiku autumnal, cu personaje la fontainiene, care convieţuiesc într-o pace deplină. Micropoemul debutează cu o interogaţie retorică, referitoare la lungimea unităţii temporale. Dar, sintagma rămâne suspendată şi în golul semantic se conturează o furnică în compania unui greiere : '' Toamna prea lungă ? / Furnică şi greiere / În armonie... ( Amalia Voicu ).
Cocorii origami fascinează prin gingăşia lor dar şi printr-o simbolistică profundă, legată de speranţă. La fel ca altădată, în satul patriarhal, bătrânii se întâlnesc să-şi pună la un loc înţelepciunea şi intră în jocul nevinovat al cocorilor origami. Ultimele lor speranţe au un substrat ludic, nesigur, fac şi desfac zburătoare artificiale, fără încetare : '' Întâlnirea bătrânilor ;/ încă făcând şi desfăcând / cocori origami '' ( Oana Aurora Posnaieş ). Unii autori se întorc în epoca de aur a haiku-ului, unde fiecare obiect din natură este legat prin semnificaţie de universul poetic al lui Basho. Ba mai mult . Prin multiplicare fiinţele şi lucrurile au o rezonanţă deosebită, trimit la arhetipuri, amintind de origine. De aceea , broscuţa de altădată a devenit un cor de broaşte, iar mediul acvatic s-a personalizat după numele regelui haiku-ului : '' Concert festiv / coruri reunite de broaşte / în iazul lui Basho '' ( Adina Enăchescu ).
Un alt obiect sacralizează locul ( iconostasul ) în care se află o vietate miniaturală ( buburuza ) înzestrată cu calităţi profetice. Ea îşi orientează zborul după linia destinului fiecăruia. Pe un fond pictural sacru, contemplatoarea identifică ultima buburuză şi caută o explicaţie, o consecinţă cu dulce naivitate :'' În iconostas / ultima buburuză-/ prinos de copil '' ( Ana Ruse ). Alte micropoeme înfăţişează universul astral în relaţie cu cel teluric. Mai întâi galaxiile fără capăt pe o pânză nocturnă, în opoziţie cu un felinar pâlpâind, dintr-un pepene. În spaţiul uranic, uneori constelaţiile au un caracter decorativ, iar în cel terestru, semantica este orientată spre cunoaştere : '' Stelele-n noapte -/Una mică pe pământ/ Dintr-un pepene ''( Mariana Tănase ). Altfel de stele se ivesc în lumea pământeană, pe baza unor analogii şi secvenţe metaforice. Imaginile vizuale scot în evidenţă atmosfera feerică dintr-o livadă , la rasărit , când florile scuturate se aseamănă cu o cădere meteorică. În timp ce risipa cosmică te înfioară până la sublim, în grădină florile cad pline de gingăşie, într-un ritm armonios, ca astrele purpurii : '' atâţia pruni / scuturând la răsărit-/ stele purpurii '' ( Monica Trif ).
În final, amintim de micropoemul unui senior al speciei literare în discuţie, Vasile Moldovan ( Premiul I ), care s-a impus prin simplitate, eleganţă şi mai ales prin mister, cocorii din haiku-ul său fiind doar auziţi. Aşadar, speranţa pentru unii nu se materializează vizual, ci doar auditiv, prin foşnetul aripilor, atunci când treapta senzorială este deteriorată. Micropoemul său sugerează speranţa unui orb : '' Ascultând zborul / celor o mie de cocori.../ un veteran orb '' ( Vasile Moldovan ).
O mie de cocori, coordonatorul antologiei Eduard Ţară, Editura Pim, Iaşi, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Răsfoiesc, încet, cu interes această antologie, apreciată de mulţi specialişti, coordonator Eduard Ţară. La o răscruce, aflăm dintr-un haiku, se află un semn sacru ( troiţa ) şi în spaţiul sacralizat cad flori de cireş, simbol al graţiei, al inocenţei, al ornamentalului. Asociind cele două elemente, poeta are acum revelaţia unui ritual religios, pur, exprimat metaforic sub forma unui canon: '' mătănii albe-/ floare de cireş căzând /peste troiţă'' ( Simona Dobrescu- Crăciun ). Într-un alt haiku apare sentimentul zădărniciei, pe tema fortuna labilis, nimicnicia, perisabilul. Viaţa este iluzorie, redusă la '' castele de nisip '', gata să se năruie, să fie spulberate de vânt. Nimic durabil, într-un cadru răscolit de stihii şi de convulsii sociale : '' castele de nisip-/ vântul prea aspru/ urme nicăieri'' ( Anastasia Dumitru ).
Continuând această temă a nimicului, un poet configurează dimensiunea ontologică, se autodefineşte, face trimitere la comuniunea cu natura. Pe un ton domol, acesta mărturiseşte integrarea în cosmos, relaţia de armonie cu natura, folosind cuvinte care demonstrează implicarea eului liric : '' Sunt doar un om / trăiesc în armonie/ cu natura '' ( Daniel Lăcătuş ). Tot despre armonie, aflăm câte ceva dintr-un haiku autumnal, cu personaje la fontainiene, care convieţuiesc într-o pace deplină. Micropoemul debutează cu o interogaţie retorică, referitoare la lungimea unităţii temporale. Dar, sintagma rămâne suspendată şi în golul semantic se conturează o furnică în compania unui greiere : '' Toamna prea lungă ? / Furnică şi greiere / În armonie... ( Amalia Voicu ).
Cocorii origami fascinează prin gingăşia lor dar şi printr-o simbolistică profundă, legată de speranţă. La fel ca altădată, în satul patriarhal, bătrânii se întâlnesc să-şi pună la un loc înţelepciunea şi intră în jocul nevinovat al cocorilor origami. Ultimele lor speranţe au un substrat ludic, nesigur, fac şi desfac zburătoare artificiale, fără încetare : '' Întâlnirea bătrânilor ;/ încă făcând şi desfăcând / cocori origami '' ( Oana Aurora Posnaieş ). Unii autori se întorc în epoca de aur a haiku-ului, unde fiecare obiect din natură este legat prin semnificaţie de universul poetic al lui Basho. Ba mai mult . Prin multiplicare fiinţele şi lucrurile au o rezonanţă deosebită, trimit la arhetipuri, amintind de origine. De aceea , broscuţa de altădată a devenit un cor de broaşte, iar mediul acvatic s-a personalizat după numele regelui haiku-ului : '' Concert festiv / coruri reunite de broaşte / în iazul lui Basho '' ( Adina Enăchescu ).
Un alt obiect sacralizează locul ( iconostasul ) în care se află o vietate miniaturală ( buburuza ) înzestrată cu calităţi profetice. Ea îşi orientează zborul după linia destinului fiecăruia. Pe un fond pictural sacru, contemplatoarea identifică ultima buburuză şi caută o explicaţie, o consecinţă cu dulce naivitate :'' În iconostas / ultima buburuză-/ prinos de copil '' ( Ana Ruse ). Alte micropoeme înfăţişează universul astral în relaţie cu cel teluric. Mai întâi galaxiile fără capăt pe o pânză nocturnă, în opoziţie cu un felinar pâlpâind, dintr-un pepene. În spaţiul uranic, uneori constelaţiile au un caracter decorativ, iar în cel terestru, semantica este orientată spre cunoaştere : '' Stelele-n noapte -/Una mică pe pământ/ Dintr-un pepene ''( Mariana Tănase ). Altfel de stele se ivesc în lumea pământeană, pe baza unor analogii şi secvenţe metaforice. Imaginile vizuale scot în evidenţă atmosfera feerică dintr-o livadă , la rasărit , când florile scuturate se aseamănă cu o cădere meteorică. În timp ce risipa cosmică te înfioară până la sublim, în grădină florile cad pline de gingăşie, într-un ritm armonios, ca astrele purpurii : '' atâţia pruni / scuturând la răsărit-/ stele purpurii '' ( Monica Trif ).
În final, amintim de micropoemul unui senior al speciei literare în discuţie, Vasile Moldovan ( Premiul I ), care s-a impus prin simplitate, eleganţă şi mai ales prin mister, cocorii din haiku-ul său fiind doar auziţi. Aşadar, speranţa pentru unii nu se materializează vizual, ci doar auditiv, prin foşnetul aripilor, atunci când treapta senzorială este deteriorată. Micropoemul său sugerează speranţa unui orb : '' Ascultând zborul / celor o mie de cocori.../ un veteran orb '' ( Vasile Moldovan ).
O mie de cocori, coordonatorul antologiei Eduard Ţară, Editura Pim, Iaşi, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)