Primul cocor adună micropoeme din anul I de concurs şi are un Cuvânt înainte semnat de Corneliu Traian Atanasiu. Coordonatorul acestei iniţiative editoriale este Dan Norea autorul unui haiku de excepţie. Decorul funerar aduce tristeţe până şi animalelor rătăcite în cimitir. În faţa unei naturi artificiale, caprele sunt dezamăgite, descoperind obiecte cu altă funcţionalitate : '' flori de hârtie-/caprele groparului/ nefericite''( Dan Norea ). În spaţiul închis ( coliba ) se disting două obiecte, care simbolizează conştiinţa ( oglinda ) şi cunoaşterea ( lumânarea aprinsă ). Între ele se stabileşte o relaţie de contemplare, amintind într-o oarecare măsură de nocturnele preromantice : '' noaptea în colibă / în faţa oglinzii, / o lumânare '' ( Ion Untaru ).
Universul modern al unui haiku înfăţişează un element al tradiţiei sacre ( schitul ), un loc de reculegere, mărturisire, încercare de a comunica, în sfârşit cu divinitatea. Dar, acest spaţiul sacru este '' ascuns '' de un banal panou publicitar, cu un mesaj denotativ, fără nicio legătură cu discursul religios. Doar turla domină împrejurimile, încărcându-le cu sacralitate : '' schitul ascuns de / panoul publicitar-/ turla-n asfinţit ''( Cornel Atanasiu ). Valorificând, într-o manieră personală tema singurătăţii, poetul descrie un maidan părăsit, în care uranicul, reprezentat de lună, coboară în spaţiul teluric, profan, printre câini şi gunoaie, într-o proiecţie înşelătoare pentru rasa canină : '' maidanul pustiu-/ câinii fugăresc luna / printre gunoaie '' ( Ioan Marinescu-Puiu ).
Fereastra e un spaţiu deschis, de unde se pot contempla vecinătăţile, dar şi un spaţiu simbolic permiţând uitatul în altă lume. Atunci, când acest spaţiu este confuz ( geam aburit ), are loc un transfer de semnificaţii, de transmitere a mesajelor cu semantică secretă : '' geamul aburit-/ cu degetul cineva/ lasă un mesaj '' ( Corneliu Beldiman). În viziunea multora, gard înseamnă transcendenţă, delimitare geografică şi spirituală, frontieră între două lumi. Atunci când transcendenţa lipseşte ( garduri căzute ), valorile se amestecă, se confundă, frumuseţea ( narcisele ) cu diformul, asperitatea ( ciulinii ) : '' garduri căzute-/ înfloresc trist ciulinii / printre narcise'' ( Sorin Toma Boc ).
Un spaţiu lipsit de umanitate (parcul ) capătă câteva note stranii prin prezenţa unei păsări malefice, care prefigurează prin înfăţişarea ei şi prin atitudine- moartea. În viziunea simbolistă, uneori ciorile sunt asociate cu corbii iubitori de cadavre. De astă dată, în lipsa umanului, cioara se mulţumeşte cu umbra unei statui: ''parcul părăsit-/ o cioară ciuguleşte/ umbra statuii'' ( Livia Ciupav ). O antiteză evidenţiază sensibilitatea şi meticulozitatea poetei care contemplă un cadru rustic şi aduce în prim-plan câteva note de pastel. Pe de o parte, strălucirea şi mirosul florii de salcâm, pe de altă parte dezlănţuirea unei ploi torenţiale, care alungă din preajmă albinele. Gingăşia florii iese în relief, cu atât mai mult, cu cât ploaia personificată pare nemiloasă : '' salcâm în floare / sub ploaia nemiloasă-/ nicio albină '' ( Maria Tirenescu ).
Nu odată, în folclorul românesc, un câine latră la lună a pustiu, jale, singurătate. Într-un micropoem, micul patruped intră în conflict cu stihiile, cu vântul aspru care '' bate'' ( comunicare colocvială, familiară ) şi reacţia acestuia provoacă fenomenul de'' zburlire''. Relaţia cauză- efect a fost foarte bine surprinsă în cele 17 silabe : '' câinele latră / la vântul care bate/ zburlindu-i blana'' ( Oana Bold ). Într-un alt haiku, în locul vântului furios, rămâne o uşoară briză, ochiul poetei desluşind un raport mirific între floarea de măr şi culoarea apusului. Ea recurge la pictural pentru a exprima cromatica peisajului de primăvară, în deplină armonie cu adierea, surprinsă în tainele înserării : '' o briză blândă-/ între florile de măr/ apusul roşu '' ( Henriette Berge ).
Motivul poetic al broscuţei, amintind de un haiku celebru, este legat de proiecţia lunii în apă şi de clătinarea acvatică, abia perceptibilă, trimiţând la feminitate şi sexualitate. Imaginile vizuale sunt completate de imagini motrice semicirculare ( broscuţa sare ) şi circulare ( talgerul clătinându-se ), într-un ritm universal, fascinant : '' broscuţa sare / într-un talger de argint-/ tremurul lunii '' ( Valeria Tamaş ).
Şi în micropoemul lui Ion Răşinaru se îmbină elementele acvatice, cu cele telurice şi selenare, într-un mod original. Barca pare să fie consecinţa unui naufragiu, luna şi-a pierdut vitalitatea, are nevoie de prim-ajutor, iar poetul înzestrat cu calităţile unui personaj biblic traversează pe jos întinderea apelor. E o comunicare poetică familiară, un registru stilistic presărat cu construcţii populare, colocviale , de o anume profunzime : '' barca ia apă - /cu luna goală-n cârcă / trec lacul pe jos '' ( Ion Răşinaru ).
Romanian Haiku, Primul cocor, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 25 decembrie 2009
marți, 22 decembrie 2009
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku
Autorul şi-a propus, într-o bună zi, să parcurgă drumul invers faţă de criticul literar, care pleacă de la operă. Florin Grigoriu a studiat cărţi de teoria şi practica haiku-ului, a alcătuit un morman de fişe, a sintetizat, a făcut clasificări personale, a fixat diferite jaloane, categorii, teme, tehnici, paralelisme, a reliefat particularităţi ale haiku-ului mioritic. Apoi a căutat modele în istoria haiku-ului românesc, micropoeme care să-i ilustreze pe rând reperele teoretice. Această antologie concepută didactic, pe un ton sfătos, profesoral, insistând asupra detaliilor, are o prefaţă semnată de Maria Adam. Exemplele au fost selectate iniţial din opera lui Basho, apoi din literatura noastră, fără o ordine anume.
Uneori autorul s-a referit la prozodie, la structura 5-7-5, care nu este întotdeauna respectată, în cazul unor mici bijuterii lirice, sau la absenţa comparaţiilor şi metaforelor, dar şi la senzaţia puternică pe care ţi-o oferă haiku-ul. Actul creaţiei pare să fie de natură divină şi rolul demiurgic nu poate fi pus la îndoială, nicio secundă. Relaţia (coală - înger - mâna scriitorului ) îşi urmează cursul firesc, într-o viziune romantică, arta poetică debutând cu invazia albului ( absenţa mesajului ), după care creaţia se desfăşoară sub semnul unui ritual sacru : '' Pe coala albă / aripa unui înger / îmi poartă mâna '' ( Vasile Moldovan ).
În unele micropoeme distingem gravitate, simplitate, nobleţe, prospeţime, în altele veselie, note satirice, umoristice ( senryu ), momente expresive ale vieţii, trăiri aparte. Atmosfera hibernală, cu imagini auditive amplificate la extrem, împinge fantasticul spre straniu, spre raţional, invocând cauza unui fenomen provocat de felinar. Nu numai dezlănţuirea stihială, ci şi obiectele deteriorate aduc în prim-plan, neliniştea : '' În vântul iernii -/ ce zgomot straniu face / felinarul spart'' ( Radu Patrichi ). Comuniunea om- natură este o constantă a liricii româneşti din toate timpurile. Într-un micropoem, cu atmosferă neptuniană, poeta contemplă marea neliniştită, dar agitaţia acesteia îi provoacă fiori. Infinitatea, nimicnicia o îndeamnă să revină în spaţiul teluric, armonios, atrasă de prezenţa unei fete cu flaut '' ( Laura Văceanu ).
Autorul acestui studiu atrage atenţia asupra materialităţii haiku-ului, care nu trebuie să fie abstract, dimpotrivă concreteţea, simplitatea, profunzimea îi conferă mai multă expresivitate. Un micropoem cu temă erotică îmbină natura şi dragostea, umanul şi vegetalul, dezvăluie latura senzuală sugerată de ploaie, de teiul în care anticipăm ceaiul, de un cuplu mai puţin vizibil sub copac şi totul într-o armonie fără sfârşit, unde se desfăşoară idila : ''În ploaia de vară /sub teiul din deal / două siluete'' ( Maria Tirenescu ).
În altă parte identificăm graţiosul, diafanul, sintaxa obişnuită, comună, notele livreşti, analogiile subtile. Valoarea poeţilor clasici este sugerată de acumulările hibernale care se înălţă peste tot. Clasicii sunt la fel de mari cât zăpezile, puri, glaciali, indiferenţi, inabordabili, încât să provoace interogaţii de tipul : unde sunt zăpezile de altădată? Aşadar, nostalgie, uimire şi admiraţie în '' Poeţii clasici -/ pe vremea lor nămeţii / până la streşini ''( Şerban Codrin ). Intimismul căminului oferă revelaţii nebănuite, chiar şi atunci când secvenţa poetică este de o simplitate dezarmantă. În complicitate cu felinele se poate supravieţui nutriţional şi sentimental. Cu un ton declarativ, poetul se mulţumeşte să rămână la nivelul mărturisirilor : '' Eu şi pisica / împărţim laptele / şi singurătatea'' ( Ioan Găbudean ).
Nu întâmplător am lăsat spre final, haiku-ul unui maestru al genului. Pentru el, atmosfera hibernală se asociază cu aceea de spital, de unde se poate contempla universul, glacialitatea lui care te înfioară, luna cu ţurţuri şi genialitatea artistului, obişnuit să intervină în metamorfoze, cu răsuflarea şi să schimbe rostul vieţii : '' Un geam de spital / topind luna de gheaţă/ cu răsuflarea'' ( Eduard Ţară ).
În ultima parte a acestui discurs amplu, Florin Grigoriu abordează acelaşi ton profesoral, invită politicos la lecţii, dă teme cursanţilor, amabil, cu un surâs delicat în colţul gurii, aşteptând confirmarea.
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Uneori autorul s-a referit la prozodie, la structura 5-7-5, care nu este întotdeauna respectată, în cazul unor mici bijuterii lirice, sau la absenţa comparaţiilor şi metaforelor, dar şi la senzaţia puternică pe care ţi-o oferă haiku-ul. Actul creaţiei pare să fie de natură divină şi rolul demiurgic nu poate fi pus la îndoială, nicio secundă. Relaţia (coală - înger - mâna scriitorului ) îşi urmează cursul firesc, într-o viziune romantică, arta poetică debutând cu invazia albului ( absenţa mesajului ), după care creaţia se desfăşoară sub semnul unui ritual sacru : '' Pe coala albă / aripa unui înger / îmi poartă mâna '' ( Vasile Moldovan ).
În unele micropoeme distingem gravitate, simplitate, nobleţe, prospeţime, în altele veselie, note satirice, umoristice ( senryu ), momente expresive ale vieţii, trăiri aparte. Atmosfera hibernală, cu imagini auditive amplificate la extrem, împinge fantasticul spre straniu, spre raţional, invocând cauza unui fenomen provocat de felinar. Nu numai dezlănţuirea stihială, ci şi obiectele deteriorate aduc în prim-plan, neliniştea : '' În vântul iernii -/ ce zgomot straniu face / felinarul spart'' ( Radu Patrichi ). Comuniunea om- natură este o constantă a liricii româneşti din toate timpurile. Într-un micropoem, cu atmosferă neptuniană, poeta contemplă marea neliniştită, dar agitaţia acesteia îi provoacă fiori. Infinitatea, nimicnicia o îndeamnă să revină în spaţiul teluric, armonios, atrasă de prezenţa unei fete cu flaut '' ( Laura Văceanu ).
Autorul acestui studiu atrage atenţia asupra materialităţii haiku-ului, care nu trebuie să fie abstract, dimpotrivă concreteţea, simplitatea, profunzimea îi conferă mai multă expresivitate. Un micropoem cu temă erotică îmbină natura şi dragostea, umanul şi vegetalul, dezvăluie latura senzuală sugerată de ploaie, de teiul în care anticipăm ceaiul, de un cuplu mai puţin vizibil sub copac şi totul într-o armonie fără sfârşit, unde se desfăşoară idila : ''În ploaia de vară /sub teiul din deal / două siluete'' ( Maria Tirenescu ).
În altă parte identificăm graţiosul, diafanul, sintaxa obişnuită, comună, notele livreşti, analogiile subtile. Valoarea poeţilor clasici este sugerată de acumulările hibernale care se înălţă peste tot. Clasicii sunt la fel de mari cât zăpezile, puri, glaciali, indiferenţi, inabordabili, încât să provoace interogaţii de tipul : unde sunt zăpezile de altădată? Aşadar, nostalgie, uimire şi admiraţie în '' Poeţii clasici -/ pe vremea lor nămeţii / până la streşini ''( Şerban Codrin ). Intimismul căminului oferă revelaţii nebănuite, chiar şi atunci când secvenţa poetică este de o simplitate dezarmantă. În complicitate cu felinele se poate supravieţui nutriţional şi sentimental. Cu un ton declarativ, poetul se mulţumeşte să rămână la nivelul mărturisirilor : '' Eu şi pisica / împărţim laptele / şi singurătatea'' ( Ioan Găbudean ).
Nu întâmplător am lăsat spre final, haiku-ul unui maestru al genului. Pentru el, atmosfera hibernală se asociază cu aceea de spital, de unde se poate contempla universul, glacialitatea lui care te înfioară, luna cu ţurţuri şi genialitatea artistului, obişnuit să intervină în metamorfoze, cu răsuflarea şi să schimbe rostul vieţii : '' Un geam de spital / topind luna de gheaţă/ cu răsuflarea'' ( Eduard Ţară ).
În ultima parte a acestui discurs amplu, Florin Grigoriu abordează acelaşi ton profesoral, invită politicos la lecţii, dă teme cursanţilor, amabil, cu un surâs delicat în colţul gurii, aşteptând confirmarea.
Florin Grigoriu - 366 Lecţii de haiku, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
luni, 21 decembrie 2009
Antologia Romanian Kukai ( 2007-2009 )
Antologia este prefaţată de două notiţe semnate de Corneliu Traian Atanasiu, administratorul site-ului şi de Manuela Miga, antologator. În urma unui concurs online, cu haiku-uri apreciate prin vot de internauţi, Manuela Miga a selectat 82 de micropoeme din 3.400, bazându-se pe experienţa ei în exersarea diferitelor genuri literare japoneze aclimatizate.
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.
Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un spaţiul acvatic degradat, rustic, şerpuind în sătuc, fără o ţintă precisă. Într-o imagine motrică, roata ( infinitul, perfecţiunea) întreţine iluzia genezei ( norii ) şi efectele sunt surprinzătoare, confuze :'' băltoaca din drum-/câţiva nori se împrăştie / sub roata căruţei'' ( Radu Dumitru ). Alt poet, imaginând un cadru asemănător, în atmosfera caniculară, nocturnă, bălţile devin miniaturale din cauza căldurii, neîncăpătoare pentru corpul selenar. Văpaia lunii se amplifică la nivel torid dar şi cosmic, uranic dar şi teluric, până la încercarea de contopire : '' arşiţa nopţii -/luna nu mai încape / în nicio baltă ''( Flavia Muntean ).
Altădată, stihiile sunt surprinse doar în note decorative, în stări de acalmie ( norii ), în complicitate cu răufăcătorii (luna), sancţionată prin limbajul colocvial, uşor ironic, batjocoritor ( cârdăşie ), trimiţând la o comunitate dispreţuită (hoţii ): '' chiar şi norii dorm-/luna în cârdăşie / cu hoţii de pepeni''( Rafila Radu ).
Tema fortuna labilis este valorificată subtil, într-o antiteză familiară, între voluptate (floare) şi degradare materială ( vechea poartă). În universul vegetativ, valorile plastice sunt sugerate de floarea de piersic, iar în habitat, poarta veche se prăbuşeşte, efect sugerat printr-o imagine auditivă ( scârţâie des ), amplificându-se strident : ''piersic în floare-/vechea poartă a casei/ scârţâie mai des '' ( Henriette Berge ). Un peisaj devastat, plin de tristeţe, este şi cel feroviar, abandonat, coborât în ruină, cu şine întrerupte. Dar, drumul fragmentat este camuflat din loc în loc de albăstrele graţioase, sugerând infinitul, iubirea, speranţa:'' gară-n ruină-/ şinele se ascund / sub albăstrele'' ( Livia Ciupav ).
Erosul este prezent în diferite ipostaze : feerie acvatică, revelaţii miniaturale, contopirea confuză. De astă dată, motivul poetic al lacului nu mai are nota relativă eminesciană, ci sugerează sentimentul împlinirii, starea de extaz a cuplului, cufundat în universul intim :'' barcă pe lac-/ doi îndrăgostiţi / ies din lume ''( Ion Untaru ). În lipsa cuvintelor, îndrăgostiţii apelează la o simbolistică erotică, prin formă şi culoare (libelula roşie ), semnificând graţia, miniaturalul, dinamismul şi care aminteşte de materializarea cuvintelor nichita stănesciene. Mica vietate se deplasează între cei doi îndrăgostiţi, armonizând universul :'' vibrând în aer / libelula roşie / între noi doi '' ( Magdalena Dale ). Într-o noapte fabuloasă cu lună ( feminitate, maternitate ), cuplul se reduce la o singură umbră, tremurândă. În spaţiul uranic domină astrul nopţii, oferind linişte, melancolie, decor fastuos şi acel sentiment al departelui faţă de cuplul din spaţiul teluric :'' noapte cu lună / el şi ea tremurând /o singură umbră '' ( Gabriel Iordan Dorobanţu ).
În mai multe micropoeme, întâlnim reificarea universului, personificarea unor obiecte a căror utilitate se pierde în negura anilor. În tabloul înfăţişând un peisaj rustic, în plină vară, remarcăm două seceri, odihnindu-se. Aceste metafore ale absenţei sunt surprinzător de expresive : '' umbra căpiţei-/ la amiază se odihnesc/două seceri '' ( Dan Norea ).
Efemerul, relevat în scurte secvenţe, sugerează indirect condiţia tragică a omului. Urmărind cu privirea piaţa pustie, poeta descoperă sub tarabă pepenii sparţi, semnul refuzului, din cauza miezului prea copt. Maturizarea lor excesivă este pusă în relaţie cu unitatea temporală : '' cu miezul prea copt / pepeni sparţi sub tarabe-/ sfârşitul verii '' ( Gabriela Marcian ).
Alte haiku-uri reliefează metafizicul, relaţia cu macrocosmosul, aspiraţia spre integrare în Marele Tot, banalul dar şi absolutul. În atmosfera deprimantă, simbolistă, cu zloată şi tristeţi provinciale, apar semnele destinului, semnificate de ''cărare '' şi '' stea '' şi de lipsa divinităţii : '' urme prin zloată -/luminând cărarea / steaua şi nimeni'' ( Loredana Florentina Dalian). Tot sub semnul metafizicului se află şi haiku-ul lui Eduard Ţară, cunoscut în literatura de specialitate prin sintagma : românul cu cele mai multe premii internaţionale. El stabileşte , concis, o relaţie între spaţiul uranic, între ciocârlie, pasărea care zboară foarte sus, simbol al aspiraţiei spre absolut, al dorului şi albastrul, ivit pe neaşteptate, semnificând infinitul, cosmicul, profunzimea : '' o ciocârlie-/ dintr-o dată albastrul / atât de adânc''. Un alt haiku înfăţişează intimismul căminului, primăvara, în imagini olfactive ( mireasma liliacului ), în personificări, vizite neanunţate, în folosirea unor cuvinte cu iz arhaic ( oaspe ), a unor expresii colocviale :'' oaspe de vază -/ mireasma de liliac / vine la cină '' ( Vasile Moldovan ). Am răsfoit antologia şi nu am rezistat tentaţiei de a interpreta câteva micropoeme.
Antologia Romanian Kukai ( 2007- 2009 ), Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 6 decembrie 2009
Cornelia Atanasiu - Alb şi negru
Cornelia Atanasiu este autoarea a trei cărţi de haiku şi a trei antologii de haiku, tanka şi poeme într-un vers. Stăpână pe uneltele sale, poetizează în stil haiku, haiga, fotohaiku şi haibun, creaţii pe care le adună în volumul Alb şi negru, cu versiuni în engleză de Alexandra Flora Munteanu, Florin Daniel Onea şi în japoneză de Ana Maria Florescu. Într-un Cuvânt înainte, Vasile Moldovan subliniază, în mod discret, originalitatea micropoemelor româneşti, încă din titlu : '' Spirit nipon şi esenţe autohtone în poezia haiku.'' În final, autoarea dă o serie de explicaţii privitoare la ediţie, intitulându-şi discursul : Alb, negru, dar şi cenuşiu .
Dificil să înaintezi, fără să te rătăceşti în această constelaţie lirică, în care se amestecă textul cu desenul şi fotografia.Nici nu ştii asupra cărei specii lirice să te opreşti mai întâi. Din obişnuinţă, zăbovesc în intimitatea haiku-ului, care aduce în prim -plan atmosfera eminesciană a lacului. Poeta surprinde spaţiul acvatic, în zori, şi stabileşte o relaţie secretă între trestii şi pâcla care se distinge prin elementul cromatic. E o sugestie a sexualităţii, la ceasul matinal, anunţat de cocoş :'' Câteva trestii/împung pâcla albastră-/cântat de cocoş.'' Aceeaşi atmosferă erotică şi într-un alt micropoem, în care ritmul iubirii este semnificat de clătinarea papurei şi de feminitatea apei, uşor vălurind:'' Ici, colo, semne-/se scutură papura/ pe lacul ridat.''
Dintre poeziile vizuale, mi-a atras atenţia un fotohaiku, cu o fotografie enigmatică, înfăţişând o eprubetă, o riglă gradată şi un bulb amintind de poziţia fătului, cu un text care se opreşte la nivel conotativ, în linie blagiană, lăsând neatinsă '' corola de minuni a lumii''.
Până şi senzorialul( olfactivul) rămâne într-un univers ermetic, întreţinând misterul poetic:'' Micul bulb de crin/ totul este încifrat/ chiar şi parfumul.''
La fel de graţioase sunt şi compoziţiile de haiga, cu desene sugestive alb-negru şi cu inscripţii japoneze, exotice pentru noi, cu valori vizuale, care amplifică emoţia estetică. Mai întotdeauna, desenul prin simplitatea şi profunzimea lui completează semnificaţia micropoemului. Nu ne rămâne decât să fotografiem cu mintea suprafaţa misterioasă a paginii. Pe un ram, două păsări ocrotesc puişorii, iar mai jos, un text explicativ trimite la motivul cosmogonic al oului. O nouă naştere se proiectează, anticipativ, în plan ascensional, o dată cu zborul spre nesfârşirea uranică:'' O coajă de ou-/din interior puiul/ măsoară cerul.'' Într-o altă pagină, remarcăm imaginea dezolantă din deltă, cu vegetaţia care îşi pierde conturul, cu păsări singuratice, tulburând liniştea de-atâta teamă. Cel puţin aşa sugerează micropoemul, care surprinde contopirea uranicului în adâncul acvatic, culminând cu o imagine poetică auditivă, răscolitoare în lumea zburătoarelor:'' Pe lângă peşti/cerul pătrunde adânc-/ţipăt de păsări.''
O altă compoziţie haiga înfăţişează câteva păpădii ( simboluri ale efemerităţii), dintre care două mai mari, ca nişte tije metalice, murdare. Contemplând în adâncime, poeta are revelaţia unui câmp de păpădii, dominat de nesiguranţă, prin analogie cu paraşutele care nu au o ţintă precisă. Starea de nelinişte se amplifică, acum când teluricul a devenit vulnerabil şi existenţa umană cunoaşte metamorfoze vegetative. E un semn care anunţă contopirea în marele cosmos: '' Câmp de păpădii-/paraşute pe drumuri/ fără o ţintă.'' Motivul poetic al sperietorii este ilustrat în grafica unei pagini haiga, printre păsări şi flori. Ea reprezintă singurul element rezistent în viziunea umană, aducând o notă parodică în peisajul amorţit de-atâta căldură. Sperietoarea atrage atenţia prin aspectul ei comic, părând inconştientă, străină de utilitarismul cu care a fost înzestrată: '' Mai trece- o vară-/sperietoarea din lan / e încă bună.''
Dar cea mai valoroasă specie abordată de Cornelia Atanasiu, în acest volum, rămâne haibunul. Un text intitulat Pârâul trimite la Cartea Oltului de Geo Bogza, urmărind apa de la izvoare la vărsare, într-o simfonie colosală, care îmbină imaginile poetice auditive cu cele vizuale. După un scurt comentariu, poeta admiră confluenţa acvatică, în revărsarea căreia intuieşte contopirea cu Marele Tot:'' Firul de apă-/ creşte chemarea mării/ printre bolovani.'' Într-un alt haibun, textul în proză evidenţiază suferinţa poetei, după plecarea mamei la cele veşnice, într-un cimitir cu aspecte groteşti, cu poze şterse de vreme care zâmbeau. În haiku-ul cu tonalităţi triste, vegetalul atins de suferinţă, participă prin coloritul sobru la decorul funerar:'' Printre morminte / toate-s îndoliate-/chiar şi florile.''
Haibunul care dă titlul volumului prezintă antitetic albul şi negru, ziua şi noaptea, viaţa şi moartea, vegetaţia degradată( ramurile negre ) şi nesfârşirea albă (zăpada ), plinul şi golul, bărcile (negre ) şi troienele (albe), efemerul (moartea pescarului ) şi veşnicia (crinii mormântului ):'' De sub zăpadă / crinii mormântului lui-/ mereu acolo.''
Dintr-o secvenţă de haiku, reţinem două excelente micropoeme, care impresionează printr-o grafică subtilă, pe teme existenţiale, cu degradarea vegetalului:'' Pensulă cu tuş-/numai câteva linii/ şi cad frunzele.'' Dacă în acest haiku, perspectiva este în picaj, în nimicnicie, într-un alt text, atmosfera hibernală asigură contrastul unei ascensiuni... terestre, relevată de zborul ciorilor :'' Câmp cu zăpadă-/din tuş zboară ciorile / spre un singur pom.'' În ambele situaţii, frunzele şi ciorile îşi au originea în tuş, adică în creaţie, devenind obiecte poetice, iar'' singurul pom'' poate fi investit cu calităţile arborelui cosmic.
Cornelia Atanasiu, Alb şi negru, Editura Antar, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autoarea cărţii comentate are libertatea de a prelua această recenzie de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
Dificil să înaintezi, fără să te rătăceşti în această constelaţie lirică, în care se amestecă textul cu desenul şi fotografia.Nici nu ştii asupra cărei specii lirice să te opreşti mai întâi. Din obişnuinţă, zăbovesc în intimitatea haiku-ului, care aduce în prim -plan atmosfera eminesciană a lacului. Poeta surprinde spaţiul acvatic, în zori, şi stabileşte o relaţie secretă între trestii şi pâcla care se distinge prin elementul cromatic. E o sugestie a sexualităţii, la ceasul matinal, anunţat de cocoş :'' Câteva trestii/împung pâcla albastră-/cântat de cocoş.'' Aceeaşi atmosferă erotică şi într-un alt micropoem, în care ritmul iubirii este semnificat de clătinarea papurei şi de feminitatea apei, uşor vălurind:'' Ici, colo, semne-/se scutură papura/ pe lacul ridat.''
Dintre poeziile vizuale, mi-a atras atenţia un fotohaiku, cu o fotografie enigmatică, înfăţişând o eprubetă, o riglă gradată şi un bulb amintind de poziţia fătului, cu un text care se opreşte la nivel conotativ, în linie blagiană, lăsând neatinsă '' corola de minuni a lumii''.
Până şi senzorialul( olfactivul) rămâne într-un univers ermetic, întreţinând misterul poetic:'' Micul bulb de crin/ totul este încifrat/ chiar şi parfumul.''
La fel de graţioase sunt şi compoziţiile de haiga, cu desene sugestive alb-negru şi cu inscripţii japoneze, exotice pentru noi, cu valori vizuale, care amplifică emoţia estetică. Mai întotdeauna, desenul prin simplitatea şi profunzimea lui completează semnificaţia micropoemului. Nu ne rămâne decât să fotografiem cu mintea suprafaţa misterioasă a paginii. Pe un ram, două păsări ocrotesc puişorii, iar mai jos, un text explicativ trimite la motivul cosmogonic al oului. O nouă naştere se proiectează, anticipativ, în plan ascensional, o dată cu zborul spre nesfârşirea uranică:'' O coajă de ou-/din interior puiul/ măsoară cerul.'' Într-o altă pagină, remarcăm imaginea dezolantă din deltă, cu vegetaţia care îşi pierde conturul, cu păsări singuratice, tulburând liniştea de-atâta teamă. Cel puţin aşa sugerează micropoemul, care surprinde contopirea uranicului în adâncul acvatic, culminând cu o imagine poetică auditivă, răscolitoare în lumea zburătoarelor:'' Pe lângă peşti/cerul pătrunde adânc-/ţipăt de păsări.''
O altă compoziţie haiga înfăţişează câteva păpădii ( simboluri ale efemerităţii), dintre care două mai mari, ca nişte tije metalice, murdare. Contemplând în adâncime, poeta are revelaţia unui câmp de păpădii, dominat de nesiguranţă, prin analogie cu paraşutele care nu au o ţintă precisă. Starea de nelinişte se amplifică, acum când teluricul a devenit vulnerabil şi existenţa umană cunoaşte metamorfoze vegetative. E un semn care anunţă contopirea în marele cosmos: '' Câmp de păpădii-/paraşute pe drumuri/ fără o ţintă.'' Motivul poetic al sperietorii este ilustrat în grafica unei pagini haiga, printre păsări şi flori. Ea reprezintă singurul element rezistent în viziunea umană, aducând o notă parodică în peisajul amorţit de-atâta căldură. Sperietoarea atrage atenţia prin aspectul ei comic, părând inconştientă, străină de utilitarismul cu care a fost înzestrată: '' Mai trece- o vară-/sperietoarea din lan / e încă bună.''
Dar cea mai valoroasă specie abordată de Cornelia Atanasiu, în acest volum, rămâne haibunul. Un text intitulat Pârâul trimite la Cartea Oltului de Geo Bogza, urmărind apa de la izvoare la vărsare, într-o simfonie colosală, care îmbină imaginile poetice auditive cu cele vizuale. După un scurt comentariu, poeta admiră confluenţa acvatică, în revărsarea căreia intuieşte contopirea cu Marele Tot:'' Firul de apă-/ creşte chemarea mării/ printre bolovani.'' Într-un alt haibun, textul în proză evidenţiază suferinţa poetei, după plecarea mamei la cele veşnice, într-un cimitir cu aspecte groteşti, cu poze şterse de vreme care zâmbeau. În haiku-ul cu tonalităţi triste, vegetalul atins de suferinţă, participă prin coloritul sobru la decorul funerar:'' Printre morminte / toate-s îndoliate-/chiar şi florile.''
Haibunul care dă titlul volumului prezintă antitetic albul şi negru, ziua şi noaptea, viaţa şi moartea, vegetaţia degradată( ramurile negre ) şi nesfârşirea albă (zăpada ), plinul şi golul, bărcile (negre ) şi troienele (albe), efemerul (moartea pescarului ) şi veşnicia (crinii mormântului ):'' De sub zăpadă / crinii mormântului lui-/ mereu acolo.''
Dintr-o secvenţă de haiku, reţinem două excelente micropoeme, care impresionează printr-o grafică subtilă, pe teme existenţiale, cu degradarea vegetalului:'' Pensulă cu tuş-/numai câteva linii/ şi cad frunzele.'' Dacă în acest haiku, perspectiva este în picaj, în nimicnicie, într-un alt text, atmosfera hibernală asigură contrastul unei ascensiuni... terestre, relevată de zborul ciorilor :'' Câmp cu zăpadă-/din tuş zboară ciorile / spre un singur pom.'' În ambele situaţii, frunzele şi ciorile îşi au originea în tuş, adică în creaţie, devenind obiecte poetice, iar'' singurul pom'' poate fi investit cu calităţile arborelui cosmic.
Cornelia Atanasiu, Alb şi negru, Editura Antar, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autoarea cărţii comentate are libertatea de a prelua această recenzie de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
duminică, 29 noiembrie 2009
Ion Untaru, Radu Patrichi - Din tainele prieteniei
Ion Untaru şi Radu Patrichi se completează din punct de vedere semantic, într-un dialog liric, alcătuit dintr-o succesiune de poeme tanrenga. Autorii valorifică unele simboluri simboliste în care monotonia ploii nu mai este obositoare, dimpotrivă, înalţă fenomenul natural la dimensiunile unui concert simfonic, într-un decor sumar, reprezentat de noapte, burlan, greiere : '' în noapte-/ ascultând la burlan / sonata ploii/ împreună cu / un greiere.'' Noaptea este şi cadrul fabulos al comorilor apărate de flăcări diabolice, la vedere sau doar bănuite, în miez de noapte, la ora fantomelor, cu plopi singuratici pe post de santinele: '' Miez de noapte / flăcări pe comori / plopii străjuiesc misterul / dar câte comori ascunse / zac lângă noi ''.
În mai multe rânduri, întâlnim motive poetice acvatice, care sugerează zbuciumul dar şi acalmia, departele, nimicnicia dar şi feminitatea, senzualitatea. Cufundarea în tăcere este anticipată de o secvenţă sacră, înfăţişând sălciile personificate, în rugăciune. Poetul stabileşte o relaţie subtilă între soare şi armonia universală, prelucrând arhetipuri sud-est europene: '' pe malul apei / se-nchină trei sălcii-/ apune soarele / armonie / universală''. În altă parte, secvenţa este descriptivă prin excelenţă , imaginând un pastel al deltei, după retragerea lipovenilor. Un colţ de rai profanat vizual şi olfactiv, în timpul orgiilor bahice, simbolizate de o sticlă goală. Şi totuşi, în această natură răscolită desluşim cu entuziasm elementele omenescului : '' Pe malul apei / miros de saramură -/ un foc stins / iarba bătătorită / şi o sticlă goală''. În cadrul romantic al lacului se iveşte o pereche de îndrăgostiţi, aproape ruptă de realitate. Erosul are comunicarea lui secretă, cuplul îşi micşorează conturul, împins afară din contingent de vântul nebunatic :'' barcă pe lac -/ doi îndrăgostiţi / ies din lume / şi vântul îi duce /tot mai departe''.
Motivul poetic al drumului are valenţe semantice imprevizibile, sugerând nesiguranţa, îndoiala, într-o propoziţie interogativă simplă, deconcertantă : '' să plec la drum? ''. Mai apoi, o frază interogativă complică şi mai tare situaţia prin evidenţierea spaţiului teluric şi al spaţiului spiritual, prin opoziţia concretului dominat de luciditate faţă de abstractul caracterizat printr-o idealitate iluzorie ; melancolie ( frunze galbene ) în antiteză cu dezordinea ideatică din gânduri : '' să plec la drum ? / frunzele galbene / îmi mătură asfaltul / dar prin gânduri / cine face curat? ''.
Dar, drumul, plecarea spre necunoscut, poate fi redus la un element al decorului colinar, cu o libelulă, simbol al fragilităţii şi graţiei. Fascinaţia atinge sublimul, inexplicabilul, când contemplatorul cuprins de emoţie, se opreşte cu toate simţurile la pândă, la doi paşi de mica zburătoare. Notele senzoriale întreţin enigmaticul, până la un punct: '' pe cărăruie / cu doi paşi în faţa mea -/o libelulă; / mă opresc / aşteptând ''. La fel de enigmatic apare viţelul în ochii copilului, într-un text amintind de Esenin, ca motiv poetic, dar suprarealist prin denaturarea realităţii, până la confuzie, ca în vis. Aici, logica ţine de o dulce naivitate a copilului care încearcă să descopere realitatea. În viziunea lui, viţelul are alte caracteristici zoomorfe, prin analogie cu fiinţele care populează universul domestic al căminului : '' copilul mângâie / părul umed /al viţelului de-abia născut-/ i se pare un pisoi / puţin mai mare''.
Motivul poetic al singurătăţii, al tristeţii copleşitoare, plasat într-un cadru primăvăratic, amplifică tonalităţile tragice. În antiteză cu anotimpul renaşterii, suferinţa umană se manifestă dincolo de realitatea strâmtă. Metamorfoza glacială ( a streşinelor ) spre un orfism secret ( streaşina cântă ) are efecte neaşteptat de ciudate ( tristeţe albă ). După un contorsionat fior metafizic, secvenţa poetică readuce în prim-plan terestritatea proaspătă : '' e primăvară -/ streaşina a început / deja să cânte / petice de tristeţe albă / peste pământul reavăn''.
Într-un alt tanrenga, bunicii solitari sunt asociaţi cu singuraticii cuci, simboluri preluate din folclorul românesc. În plan teluric, bătrânii rămân cu aspiraţiile lor, sugerate de ridicarea privirii spre cer. Pentru ei, contemplarea înaltului trece dincolo de contingent, spre o contopire secretă în marele cosmos. Împreună înving mai uşor singurătatea, caracteristică senectuţii, după modelul cucilor, care se avântă spre spaţiul uranic : '' bunicul şi bunica / privind cerul :/chiar şi cucii / zboară câte doi / în primăvara asta...''. Solitar este şi lampadarul de epocă, dezvăluind existenţa unui cuplu nefericit ( cerşetor şi câine ), surprins în afara adăpostului de noapte. Un itinerar dincolo de zona lor de penumbră le-ar fi fatal , fiind pus, din acest motiv, sub semnul relativităţii. Pentru cei doi, spaţiul deschis rămâne trist, nesigur, înfricoşător :'' lampadar solitar -/ rezemat de stâlp / cerşetor şi câine / nu ştiu dacă vor găsi / adăpostul liber''.
Multe poeme din acest volum ar putea fi selectate pentru o posibilă antologie tanrenga, într-un viitor apropiat.
Ion Untaru, Radu Patrichi, Din tainele prieteniei, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă- Autorii comentaţi au libertatea de a prelua de pe blog această recenzie şi de a o publica în tr-o revistă din ţară sau din străinătate.
În mai multe rânduri, întâlnim motive poetice acvatice, care sugerează zbuciumul dar şi acalmia, departele, nimicnicia dar şi feminitatea, senzualitatea. Cufundarea în tăcere este anticipată de o secvenţă sacră, înfăţişând sălciile personificate, în rugăciune. Poetul stabileşte o relaţie subtilă între soare şi armonia universală, prelucrând arhetipuri sud-est europene: '' pe malul apei / se-nchină trei sălcii-/ apune soarele / armonie / universală''. În altă parte, secvenţa este descriptivă prin excelenţă , imaginând un pastel al deltei, după retragerea lipovenilor. Un colţ de rai profanat vizual şi olfactiv, în timpul orgiilor bahice, simbolizate de o sticlă goală. Şi totuşi, în această natură răscolită desluşim cu entuziasm elementele omenescului : '' Pe malul apei / miros de saramură -/ un foc stins / iarba bătătorită / şi o sticlă goală''. În cadrul romantic al lacului se iveşte o pereche de îndrăgostiţi, aproape ruptă de realitate. Erosul are comunicarea lui secretă, cuplul îşi micşorează conturul, împins afară din contingent de vântul nebunatic :'' barcă pe lac -/ doi îndrăgostiţi / ies din lume / şi vântul îi duce /tot mai departe''.
Motivul poetic al drumului are valenţe semantice imprevizibile, sugerând nesiguranţa, îndoiala, într-o propoziţie interogativă simplă, deconcertantă : '' să plec la drum? ''. Mai apoi, o frază interogativă complică şi mai tare situaţia prin evidenţierea spaţiului teluric şi al spaţiului spiritual, prin opoziţia concretului dominat de luciditate faţă de abstractul caracterizat printr-o idealitate iluzorie ; melancolie ( frunze galbene ) în antiteză cu dezordinea ideatică din gânduri : '' să plec la drum ? / frunzele galbene / îmi mătură asfaltul / dar prin gânduri / cine face curat? ''.
Dar, drumul, plecarea spre necunoscut, poate fi redus la un element al decorului colinar, cu o libelulă, simbol al fragilităţii şi graţiei. Fascinaţia atinge sublimul, inexplicabilul, când contemplatorul cuprins de emoţie, se opreşte cu toate simţurile la pândă, la doi paşi de mica zburătoare. Notele senzoriale întreţin enigmaticul, până la un punct: '' pe cărăruie / cu doi paşi în faţa mea -/o libelulă; / mă opresc / aşteptând ''. La fel de enigmatic apare viţelul în ochii copilului, într-un text amintind de Esenin, ca motiv poetic, dar suprarealist prin denaturarea realităţii, până la confuzie, ca în vis. Aici, logica ţine de o dulce naivitate a copilului care încearcă să descopere realitatea. În viziunea lui, viţelul are alte caracteristici zoomorfe, prin analogie cu fiinţele care populează universul domestic al căminului : '' copilul mângâie / părul umed /al viţelului de-abia născut-/ i se pare un pisoi / puţin mai mare''.
Motivul poetic al singurătăţii, al tristeţii copleşitoare, plasat într-un cadru primăvăratic, amplifică tonalităţile tragice. În antiteză cu anotimpul renaşterii, suferinţa umană se manifestă dincolo de realitatea strâmtă. Metamorfoza glacială ( a streşinelor ) spre un orfism secret ( streaşina cântă ) are efecte neaşteptat de ciudate ( tristeţe albă ). După un contorsionat fior metafizic, secvenţa poetică readuce în prim-plan terestritatea proaspătă : '' e primăvară -/ streaşina a început / deja să cânte / petice de tristeţe albă / peste pământul reavăn''.
Într-un alt tanrenga, bunicii solitari sunt asociaţi cu singuraticii cuci, simboluri preluate din folclorul românesc. În plan teluric, bătrânii rămân cu aspiraţiile lor, sugerate de ridicarea privirii spre cer. Pentru ei, contemplarea înaltului trece dincolo de contingent, spre o contopire secretă în marele cosmos. Împreună înving mai uşor singurătatea, caracteristică senectuţii, după modelul cucilor, care se avântă spre spaţiul uranic : '' bunicul şi bunica / privind cerul :/chiar şi cucii / zboară câte doi / în primăvara asta...''. Solitar este şi lampadarul de epocă, dezvăluind existenţa unui cuplu nefericit ( cerşetor şi câine ), surprins în afara adăpostului de noapte. Un itinerar dincolo de zona lor de penumbră le-ar fi fatal , fiind pus, din acest motiv, sub semnul relativităţii. Pentru cei doi, spaţiul deschis rămâne trist, nesigur, înfricoşător :'' lampadar solitar -/ rezemat de stâlp / cerşetor şi câine / nu ştiu dacă vor găsi / adăpostul liber''.
Multe poeme din acest volum ar putea fi selectate pentru o posibilă antologie tanrenga, într-un viitor apropiat.
Ion Untaru, Radu Patrichi, Din tainele prieteniei, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă- Autorii comentaţi au libertatea de a prelua de pe blog această recenzie şi de a o publica în tr-o revistă din ţară sau din străinătate.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Ioan Marinescu-Puiu - U-mor de râs
În volumul U-mor de râs, Ioan Marinescu-Puiu exersează în linie umoristică, gen dificil şi poate de aceea captivant. Din prefaţa semnată de Marcel Mureşanu am aflat că autorul volumului în discuţie scrie cu aceeaşi dexteritate poezii grave, dar şi divertisment de bună calitate, exprimat în epigrame, proză scurtă umoristică, bancuri. Textele aruncate în volum pot fi clasificate în trei categorii: a. desemantizarea unor expresii prin căutarea unui context lingvistic adecvat; b.explicarea unor expresii, prin trimitere la un referent neaşteptat; c. proză scurtă umoristică după tehnica jocului de domino.
În timp ce unele construcţii oscilează între cugetare şi aforism, altele sunt expresii din banalitatea zilnică, iar altele sunt invenţii lexicale, cu menirea de a provoca un surâs, fie el şi tragic. Textele din prima categorie sunt desemantizate, distorsionate, cu o tematică diversă şi finalităţi hazlii. Prin fragmentarea unui cuvânt se obţin noi valori morfologice, cu înţeles comic : '' Ador mita '' ( Adormita ), sau prin jocul complementului intern :'' Nu rata rata !'' ( Un bancher ). Aluzia la oltenii care plecau la drum cu căruţa şi căţeaua credincioasă dă textului un colorit aparte: '' Ai grijă să nu rămâi de căruţă.'' Desemantizarea textului până la golirea de sens şi resemantizarea acestuia este un procedeu frecvent: '' Acum, aştept să moară şi capra vecinului'' ( Un ţap ).
Omonimia permite alternative semantice surprinzătoare prin deplasarea sensului de la concret la abstract ( fire umană şi fire din confecţia casnică): '' O să-mi ies din fire!'' ( Un război de ţesut). Expresia stânjenitoare adresată de un certăreţ unei persoane de condiţie modestă '' Te -am luat de la coada vacii '', capătă un înţeles concret, firesc, în dialogul dintre ţăran şi baligă. Umoristul Ioan Marinescu-Puiu ştie să valorifice limbajul colocvial prin trimitere la un referent, în sfera căruia se regăseşte până la un punct: '' S-a marcat ! ''( O casă ).
Expresia banală '' Mi s-a acrit!'' exprimă condiţia umană la limitele insuportabilului, dar sugerează normalul în relaţie cu iaurtul. În alte două expresii, omonimia permite lecturi alternative, în care cuvintele chior şi curent se desemantitează în raport cu referentul. Lipsa totală a banului , subliniată de expresia foarte cunoscută '' N-am nici un chior!'' intră în aria banalului atunci când este rostită de un orb. Aşa se întâmplă şi în cazul comunicării '' Ţine-mă la curent!'', solicitând informaţia proaspătă, dar banalizându-se în gura unui electrician.
Altădată, înţelegerea în micile afaceri, exprimată de expresia prăfuită de vreme '' Hai să batem palma! ''presupune o deplasare de sens în viziunea agresivă a pumnului. Rareori, o construcţie metaforică este urmată de alta, improvizată în ton umoristic prin analogie cu prima : '' Soare cu dinţi şi lună cu măsele!''
Umorul din a doua categorie este relevat de comentariu anapoda, în răspăr, a unor clişee lingvistice, a unor expresii împrumutate din vorbirea curentă, din paremiologia românească, din argoul profesional sau din gâlceava de mahala. Astfel, expresia '' A trage de timp'', familiară în special în limbajul sportiv, este continuată prin ricoşeu de un adaos interesant, pe teme existenţiale '' Fără să ştii ce te aşteaptă la capătul lui.'' Alternanţa singular-plural ( minte-minţi ) poate fi identificată în construcţii diferite, cu sens de nebunie sau uitare, comentariile rezumându-se la precizări :'' L-a scos din minţi! L-a scos din minţi, e una şi l-a scos din minte, e alta.''
O altă expresie de natură paremiologică are parte de un comentariu direct, ironic, maliţios : '' I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păcat că era gol. '' Iar în altă parte , o construcţie din aceeaşi lume a proverbelor şi zicătorilor provoacă surâsul, printr-o precizare aruncată din fuga condeiului : '' A te întinde cât ţi-e plapuma. Expresie valabilă numai iarna.'' După un salut oltenesc ( oltenii par a fi irlandezii noştri ) '' Adio şi un praz verde '', umoristul Ioan Marinescu-Puiu continuă să răsfoiască o carte imaginară a literaturii populare, oprindu-se la câte un proverb pe care îl comentează într-o manieră personală :'' Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Actualizat, proverbul sună astfel:'' Cine fură azi un ou, e un bou!'' Şi zicala are parte de ingenioasa luătură peste picior: '' La mintea cocoşului. Că la mintea găinii s-a renunţat demult.''
Ancorat puternic în realitate, umoristul valorifică secvenţe cotidiene, având ca punct de plecare expresii româneşti străvechi. Inutilitatea unei acţiuni, de natură socială şi culturală, are o explicaţie în doi peri, cu finalităţi din viaţa de zi cu zi : '' S-a dus bou şi s-a întors vacă. Operaţie de schimbare a sexului.'' Un mucalit de modă nouă continuă să răstălmăcească fondul paremiologic, bătându-te prieteneşte pe umăr, cu blândeţe şi înţelepciune. Cronologia are efectele ei enigmatice :'' Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine. Lasă pe poimâine că poate nu va mai trebui să faci.''
Umorul din a treia categorie de texte se află în două scurte proze umoristice, prima fiind remarcabilă. Camera de luat vederi trece de la o secvenţă la alta, dinamic, subtil, surprinzând aspecte din actualitatea imediată, realităţi amare , perspective sumbre, descrise cu zâmbetul pe buze.
Ioan Marinescu-Puiu, U-mor de râs, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autorul comentat are libertatea de a prelua recenzia de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
În timp ce unele construcţii oscilează între cugetare şi aforism, altele sunt expresii din banalitatea zilnică, iar altele sunt invenţii lexicale, cu menirea de a provoca un surâs, fie el şi tragic. Textele din prima categorie sunt desemantizate, distorsionate, cu o tematică diversă şi finalităţi hazlii. Prin fragmentarea unui cuvânt se obţin noi valori morfologice, cu înţeles comic : '' Ador mita '' ( Adormita ), sau prin jocul complementului intern :'' Nu rata rata !'' ( Un bancher ). Aluzia la oltenii care plecau la drum cu căruţa şi căţeaua credincioasă dă textului un colorit aparte: '' Ai grijă să nu rămâi de căruţă.'' Desemantizarea textului până la golirea de sens şi resemantizarea acestuia este un procedeu frecvent: '' Acum, aştept să moară şi capra vecinului'' ( Un ţap ).
Omonimia permite alternative semantice surprinzătoare prin deplasarea sensului de la concret la abstract ( fire umană şi fire din confecţia casnică): '' O să-mi ies din fire!'' ( Un război de ţesut). Expresia stânjenitoare adresată de un certăreţ unei persoane de condiţie modestă '' Te -am luat de la coada vacii '', capătă un înţeles concret, firesc, în dialogul dintre ţăran şi baligă. Umoristul Ioan Marinescu-Puiu ştie să valorifice limbajul colocvial prin trimitere la un referent, în sfera căruia se regăseşte până la un punct: '' S-a marcat ! ''( O casă ).
Expresia banală '' Mi s-a acrit!'' exprimă condiţia umană la limitele insuportabilului, dar sugerează normalul în relaţie cu iaurtul. În alte două expresii, omonimia permite lecturi alternative, în care cuvintele chior şi curent se desemantitează în raport cu referentul. Lipsa totală a banului , subliniată de expresia foarte cunoscută '' N-am nici un chior!'' intră în aria banalului atunci când este rostită de un orb. Aşa se întâmplă şi în cazul comunicării '' Ţine-mă la curent!'', solicitând informaţia proaspătă, dar banalizându-se în gura unui electrician.
Altădată, înţelegerea în micile afaceri, exprimată de expresia prăfuită de vreme '' Hai să batem palma! ''presupune o deplasare de sens în viziunea agresivă a pumnului. Rareori, o construcţie metaforică este urmată de alta, improvizată în ton umoristic prin analogie cu prima : '' Soare cu dinţi şi lună cu măsele!''
Umorul din a doua categorie este relevat de comentariu anapoda, în răspăr, a unor clişee lingvistice, a unor expresii împrumutate din vorbirea curentă, din paremiologia românească, din argoul profesional sau din gâlceava de mahala. Astfel, expresia '' A trage de timp'', familiară în special în limbajul sportiv, este continuată prin ricoşeu de un adaos interesant, pe teme existenţiale '' Fără să ştii ce te aşteaptă la capătul lui.'' Alternanţa singular-plural ( minte-minţi ) poate fi identificată în construcţii diferite, cu sens de nebunie sau uitare, comentariile rezumându-se la precizări :'' L-a scos din minţi! L-a scos din minţi, e una şi l-a scos din minte, e alta.''
O altă expresie de natură paremiologică are parte de un comentariu direct, ironic, maliţios : '' I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păcat că era gol. '' Iar în altă parte , o construcţie din aceeaşi lume a proverbelor şi zicătorilor provoacă surâsul, printr-o precizare aruncată din fuga condeiului : '' A te întinde cât ţi-e plapuma. Expresie valabilă numai iarna.'' După un salut oltenesc ( oltenii par a fi irlandezii noştri ) '' Adio şi un praz verde '', umoristul Ioan Marinescu-Puiu continuă să răsfoiască o carte imaginară a literaturii populare, oprindu-se la câte un proverb pe care îl comentează într-o manieră personală :'' Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Actualizat, proverbul sună astfel:'' Cine fură azi un ou, e un bou!'' Şi zicala are parte de ingenioasa luătură peste picior: '' La mintea cocoşului. Că la mintea găinii s-a renunţat demult.''
Ancorat puternic în realitate, umoristul valorifică secvenţe cotidiene, având ca punct de plecare expresii româneşti străvechi. Inutilitatea unei acţiuni, de natură socială şi culturală, are o explicaţie în doi peri, cu finalităţi din viaţa de zi cu zi : '' S-a dus bou şi s-a întors vacă. Operaţie de schimbare a sexului.'' Un mucalit de modă nouă continuă să răstălmăcească fondul paremiologic, bătându-te prieteneşte pe umăr, cu blândeţe şi înţelepciune. Cronologia are efectele ei enigmatice :'' Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine. Lasă pe poimâine că poate nu va mai trebui să faci.''
Umorul din a treia categorie de texte se află în două scurte proze umoristice, prima fiind remarcabilă. Camera de luat vederi trece de la o secvenţă la alta, dinamic, subtil, surprinzând aspecte din actualitatea imediată, realităţi amare , perspective sumbre, descrise cu zâmbetul pe buze.
Ioan Marinescu-Puiu, U-mor de râs, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autorul comentat are libertatea de a prelua recenzia de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Ion Marinescu Puiu - Întoarcerea cocorului
Ion Marinescu Puiu este autorul unui volum de haiku, senryu şi micropoeme intitulat Întoarcerea cocorului, traducere şi prefaţă Magdalena Dale, în care valorifică în mod original teme tradiţionale.
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)