Ion Untaru şi Radu Patrichi se completează din punct de vedere semantic, într-un dialog liric, alcătuit dintr-o succesiune de poeme tanrenga. Autorii valorifică unele simboluri simboliste în care monotonia ploii nu mai este obositoare, dimpotrivă, înalţă fenomenul natural la dimensiunile unui concert simfonic, într-un decor sumar, reprezentat de noapte, burlan, greiere : '' în noapte-/ ascultând la burlan / sonata ploii/ împreună cu / un greiere.'' Noaptea este şi cadrul fabulos al comorilor apărate de flăcări diabolice, la vedere sau doar bănuite, în miez de noapte, la ora fantomelor, cu plopi singuratici pe post de santinele: '' Miez de noapte / flăcări pe comori / plopii străjuiesc misterul / dar câte comori ascunse / zac lângă noi ''.
În mai multe rânduri, întâlnim motive poetice acvatice, care sugerează zbuciumul dar şi acalmia, departele, nimicnicia dar şi feminitatea, senzualitatea. Cufundarea în tăcere este anticipată de o secvenţă sacră, înfăţişând sălciile personificate, în rugăciune. Poetul stabileşte o relaţie subtilă între soare şi armonia universală, prelucrând arhetipuri sud-est europene: '' pe malul apei / se-nchină trei sălcii-/ apune soarele / armonie / universală''. În altă parte, secvenţa este descriptivă prin excelenţă , imaginând un pastel al deltei, după retragerea lipovenilor. Un colţ de rai profanat vizual şi olfactiv, în timpul orgiilor bahice, simbolizate de o sticlă goală. Şi totuşi, în această natură răscolită desluşim cu entuziasm elementele omenescului : '' Pe malul apei / miros de saramură -/ un foc stins / iarba bătătorită / şi o sticlă goală''. În cadrul romantic al lacului se iveşte o pereche de îndrăgostiţi, aproape ruptă de realitate. Erosul are comunicarea lui secretă, cuplul îşi micşorează conturul, împins afară din contingent de vântul nebunatic :'' barcă pe lac -/ doi îndrăgostiţi / ies din lume / şi vântul îi duce /tot mai departe''.
Motivul poetic al drumului are valenţe semantice imprevizibile, sugerând nesiguranţa, îndoiala, într-o propoziţie interogativă simplă, deconcertantă : '' să plec la drum? ''. Mai apoi, o frază interogativă complică şi mai tare situaţia prin evidenţierea spaţiului teluric şi al spaţiului spiritual, prin opoziţia concretului dominat de luciditate faţă de abstractul caracterizat printr-o idealitate iluzorie ; melancolie ( frunze galbene ) în antiteză cu dezordinea ideatică din gânduri : '' să plec la drum ? / frunzele galbene / îmi mătură asfaltul / dar prin gânduri / cine face curat? ''.
Dar, drumul, plecarea spre necunoscut, poate fi redus la un element al decorului colinar, cu o libelulă, simbol al fragilităţii şi graţiei. Fascinaţia atinge sublimul, inexplicabilul, când contemplatorul cuprins de emoţie, se opreşte cu toate simţurile la pândă, la doi paşi de mica zburătoare. Notele senzoriale întreţin enigmaticul, până la un punct: '' pe cărăruie / cu doi paşi în faţa mea -/o libelulă; / mă opresc / aşteptând ''. La fel de enigmatic apare viţelul în ochii copilului, într-un text amintind de Esenin, ca motiv poetic, dar suprarealist prin denaturarea realităţii, până la confuzie, ca în vis. Aici, logica ţine de o dulce naivitate a copilului care încearcă să descopere realitatea. În viziunea lui, viţelul are alte caracteristici zoomorfe, prin analogie cu fiinţele care populează universul domestic al căminului : '' copilul mângâie / părul umed /al viţelului de-abia născut-/ i se pare un pisoi / puţin mai mare''.
Motivul poetic al singurătăţii, al tristeţii copleşitoare, plasat într-un cadru primăvăratic, amplifică tonalităţile tragice. În antiteză cu anotimpul renaşterii, suferinţa umană se manifestă dincolo de realitatea strâmtă. Metamorfoza glacială ( a streşinelor ) spre un orfism secret ( streaşina cântă ) are efecte neaşteptat de ciudate ( tristeţe albă ). După un contorsionat fior metafizic, secvenţa poetică readuce în prim-plan terestritatea proaspătă : '' e primăvară -/ streaşina a început / deja să cânte / petice de tristeţe albă / peste pământul reavăn''.
Într-un alt tanrenga, bunicii solitari sunt asociaţi cu singuraticii cuci, simboluri preluate din folclorul românesc. În plan teluric, bătrânii rămân cu aspiraţiile lor, sugerate de ridicarea privirii spre cer. Pentru ei, contemplarea înaltului trece dincolo de contingent, spre o contopire secretă în marele cosmos. Împreună înving mai uşor singurătatea, caracteristică senectuţii, după modelul cucilor, care se avântă spre spaţiul uranic : '' bunicul şi bunica / privind cerul :/chiar şi cucii / zboară câte doi / în primăvara asta...''. Solitar este şi lampadarul de epocă, dezvăluind existenţa unui cuplu nefericit ( cerşetor şi câine ), surprins în afara adăpostului de noapte. Un itinerar dincolo de zona lor de penumbră le-ar fi fatal , fiind pus, din acest motiv, sub semnul relativităţii. Pentru cei doi, spaţiul deschis rămâne trist, nesigur, înfricoşător :'' lampadar solitar -/ rezemat de stâlp / cerşetor şi câine / nu ştiu dacă vor găsi / adăpostul liber''.
Multe poeme din acest volum ar putea fi selectate pentru o posibilă antologie tanrenga, într-un viitor apropiat.
Ion Untaru, Radu Patrichi, Din tainele prieteniei, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă- Autorii comentaţi au libertatea de a prelua de pe blog această recenzie şi de a o publica în tr-o revistă din ţară sau din străinătate.
duminică, 29 noiembrie 2009
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Ioan Marinescu-Puiu - U-mor de râs
În volumul U-mor de râs, Ioan Marinescu-Puiu exersează în linie umoristică, gen dificil şi poate de aceea captivant. Din prefaţa semnată de Marcel Mureşanu am aflat că autorul volumului în discuţie scrie cu aceeaşi dexteritate poezii grave, dar şi divertisment de bună calitate, exprimat în epigrame, proză scurtă umoristică, bancuri. Textele aruncate în volum pot fi clasificate în trei categorii: a. desemantizarea unor expresii prin căutarea unui context lingvistic adecvat; b.explicarea unor expresii, prin trimitere la un referent neaşteptat; c. proză scurtă umoristică după tehnica jocului de domino.
În timp ce unele construcţii oscilează între cugetare şi aforism, altele sunt expresii din banalitatea zilnică, iar altele sunt invenţii lexicale, cu menirea de a provoca un surâs, fie el şi tragic. Textele din prima categorie sunt desemantizate, distorsionate, cu o tematică diversă şi finalităţi hazlii. Prin fragmentarea unui cuvânt se obţin noi valori morfologice, cu înţeles comic : '' Ador mita '' ( Adormita ), sau prin jocul complementului intern :'' Nu rata rata !'' ( Un bancher ). Aluzia la oltenii care plecau la drum cu căruţa şi căţeaua credincioasă dă textului un colorit aparte: '' Ai grijă să nu rămâi de căruţă.'' Desemantizarea textului până la golirea de sens şi resemantizarea acestuia este un procedeu frecvent: '' Acum, aştept să moară şi capra vecinului'' ( Un ţap ).
Omonimia permite alternative semantice surprinzătoare prin deplasarea sensului de la concret la abstract ( fire umană şi fire din confecţia casnică): '' O să-mi ies din fire!'' ( Un război de ţesut). Expresia stânjenitoare adresată de un certăreţ unei persoane de condiţie modestă '' Te -am luat de la coada vacii '', capătă un înţeles concret, firesc, în dialogul dintre ţăran şi baligă. Umoristul Ioan Marinescu-Puiu ştie să valorifice limbajul colocvial prin trimitere la un referent, în sfera căruia se regăseşte până la un punct: '' S-a marcat ! ''( O casă ).
Expresia banală '' Mi s-a acrit!'' exprimă condiţia umană la limitele insuportabilului, dar sugerează normalul în relaţie cu iaurtul. În alte două expresii, omonimia permite lecturi alternative, în care cuvintele chior şi curent se desemantitează în raport cu referentul. Lipsa totală a banului , subliniată de expresia foarte cunoscută '' N-am nici un chior!'' intră în aria banalului atunci când este rostită de un orb. Aşa se întâmplă şi în cazul comunicării '' Ţine-mă la curent!'', solicitând informaţia proaspătă, dar banalizându-se în gura unui electrician.
Altădată, înţelegerea în micile afaceri, exprimată de expresia prăfuită de vreme '' Hai să batem palma! ''presupune o deplasare de sens în viziunea agresivă a pumnului. Rareori, o construcţie metaforică este urmată de alta, improvizată în ton umoristic prin analogie cu prima : '' Soare cu dinţi şi lună cu măsele!''
Umorul din a doua categorie este relevat de comentariu anapoda, în răspăr, a unor clişee lingvistice, a unor expresii împrumutate din vorbirea curentă, din paremiologia românească, din argoul profesional sau din gâlceava de mahala. Astfel, expresia '' A trage de timp'', familiară în special în limbajul sportiv, este continuată prin ricoşeu de un adaos interesant, pe teme existenţiale '' Fără să ştii ce te aşteaptă la capătul lui.'' Alternanţa singular-plural ( minte-minţi ) poate fi identificată în construcţii diferite, cu sens de nebunie sau uitare, comentariile rezumându-se la precizări :'' L-a scos din minţi! L-a scos din minţi, e una şi l-a scos din minte, e alta.''
O altă expresie de natură paremiologică are parte de un comentariu direct, ironic, maliţios : '' I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păcat că era gol. '' Iar în altă parte , o construcţie din aceeaşi lume a proverbelor şi zicătorilor provoacă surâsul, printr-o precizare aruncată din fuga condeiului : '' A te întinde cât ţi-e plapuma. Expresie valabilă numai iarna.'' După un salut oltenesc ( oltenii par a fi irlandezii noştri ) '' Adio şi un praz verde '', umoristul Ioan Marinescu-Puiu continuă să răsfoiască o carte imaginară a literaturii populare, oprindu-se la câte un proverb pe care îl comentează într-o manieră personală :'' Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Actualizat, proverbul sună astfel:'' Cine fură azi un ou, e un bou!'' Şi zicala are parte de ingenioasa luătură peste picior: '' La mintea cocoşului. Că la mintea găinii s-a renunţat demult.''
Ancorat puternic în realitate, umoristul valorifică secvenţe cotidiene, având ca punct de plecare expresii româneşti străvechi. Inutilitatea unei acţiuni, de natură socială şi culturală, are o explicaţie în doi peri, cu finalităţi din viaţa de zi cu zi : '' S-a dus bou şi s-a întors vacă. Operaţie de schimbare a sexului.'' Un mucalit de modă nouă continuă să răstălmăcească fondul paremiologic, bătându-te prieteneşte pe umăr, cu blândeţe şi înţelepciune. Cronologia are efectele ei enigmatice :'' Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine. Lasă pe poimâine că poate nu va mai trebui să faci.''
Umorul din a treia categorie de texte se află în două scurte proze umoristice, prima fiind remarcabilă. Camera de luat vederi trece de la o secvenţă la alta, dinamic, subtil, surprinzând aspecte din actualitatea imediată, realităţi amare , perspective sumbre, descrise cu zâmbetul pe buze.
Ioan Marinescu-Puiu, U-mor de râs, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autorul comentat are libertatea de a prelua recenzia de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
În timp ce unele construcţii oscilează între cugetare şi aforism, altele sunt expresii din banalitatea zilnică, iar altele sunt invenţii lexicale, cu menirea de a provoca un surâs, fie el şi tragic. Textele din prima categorie sunt desemantizate, distorsionate, cu o tematică diversă şi finalităţi hazlii. Prin fragmentarea unui cuvânt se obţin noi valori morfologice, cu înţeles comic : '' Ador mita '' ( Adormita ), sau prin jocul complementului intern :'' Nu rata rata !'' ( Un bancher ). Aluzia la oltenii care plecau la drum cu căruţa şi căţeaua credincioasă dă textului un colorit aparte: '' Ai grijă să nu rămâi de căruţă.'' Desemantizarea textului până la golirea de sens şi resemantizarea acestuia este un procedeu frecvent: '' Acum, aştept să moară şi capra vecinului'' ( Un ţap ).
Omonimia permite alternative semantice surprinzătoare prin deplasarea sensului de la concret la abstract ( fire umană şi fire din confecţia casnică): '' O să-mi ies din fire!'' ( Un război de ţesut). Expresia stânjenitoare adresată de un certăreţ unei persoane de condiţie modestă '' Te -am luat de la coada vacii '', capătă un înţeles concret, firesc, în dialogul dintre ţăran şi baligă. Umoristul Ioan Marinescu-Puiu ştie să valorifice limbajul colocvial prin trimitere la un referent, în sfera căruia se regăseşte până la un punct: '' S-a marcat ! ''( O casă ).
Expresia banală '' Mi s-a acrit!'' exprimă condiţia umană la limitele insuportabilului, dar sugerează normalul în relaţie cu iaurtul. În alte două expresii, omonimia permite lecturi alternative, în care cuvintele chior şi curent se desemantitează în raport cu referentul. Lipsa totală a banului , subliniată de expresia foarte cunoscută '' N-am nici un chior!'' intră în aria banalului atunci când este rostită de un orb. Aşa se întâmplă şi în cazul comunicării '' Ţine-mă la curent!'', solicitând informaţia proaspătă, dar banalizându-se în gura unui electrician.
Altădată, înţelegerea în micile afaceri, exprimată de expresia prăfuită de vreme '' Hai să batem palma! ''presupune o deplasare de sens în viziunea agresivă a pumnului. Rareori, o construcţie metaforică este urmată de alta, improvizată în ton umoristic prin analogie cu prima : '' Soare cu dinţi şi lună cu măsele!''
Umorul din a doua categorie este relevat de comentariu anapoda, în răspăr, a unor clişee lingvistice, a unor expresii împrumutate din vorbirea curentă, din paremiologia românească, din argoul profesional sau din gâlceava de mahala. Astfel, expresia '' A trage de timp'', familiară în special în limbajul sportiv, este continuată prin ricoşeu de un adaos interesant, pe teme existenţiale '' Fără să ştii ce te aşteaptă la capătul lui.'' Alternanţa singular-plural ( minte-minţi ) poate fi identificată în construcţii diferite, cu sens de nebunie sau uitare, comentariile rezumându-se la precizări :'' L-a scos din minţi! L-a scos din minţi, e una şi l-a scos din minte, e alta.''
O altă expresie de natură paremiologică are parte de un comentariu direct, ironic, maliţios : '' I-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păcat că era gol. '' Iar în altă parte , o construcţie din aceeaşi lume a proverbelor şi zicătorilor provoacă surâsul, printr-o precizare aruncată din fuga condeiului : '' A te întinde cât ţi-e plapuma. Expresie valabilă numai iarna.'' După un salut oltenesc ( oltenii par a fi irlandezii noştri ) '' Adio şi un praz verde '', umoristul Ioan Marinescu-Puiu continuă să răsfoiască o carte imaginară a literaturii populare, oprindu-se la câte un proverb pe care îl comentează într-o manieră personală :'' Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Actualizat, proverbul sună astfel:'' Cine fură azi un ou, e un bou!'' Şi zicala are parte de ingenioasa luătură peste picior: '' La mintea cocoşului. Că la mintea găinii s-a renunţat demult.''
Ancorat puternic în realitate, umoristul valorifică secvenţe cotidiene, având ca punct de plecare expresii româneşti străvechi. Inutilitatea unei acţiuni, de natură socială şi culturală, are o explicaţie în doi peri, cu finalităţi din viaţa de zi cu zi : '' S-a dus bou şi s-a întors vacă. Operaţie de schimbare a sexului.'' Un mucalit de modă nouă continuă să răstălmăcească fondul paremiologic, bătându-te prieteneşte pe umăr, cu blândeţe şi înţelepciune. Cronologia are efectele ei enigmatice :'' Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine. Lasă pe poimâine că poate nu va mai trebui să faci.''
Umorul din a treia categorie de texte se află în două scurte proze umoristice, prima fiind remarcabilă. Camera de luat vederi trece de la o secvenţă la alta, dinamic, subtil, surprinzând aspecte din actualitatea imediată, realităţi amare , perspective sumbre, descrise cu zâmbetul pe buze.
Ioan Marinescu-Puiu, U-mor de râs, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Notă: Autorul comentat are libertatea de a prelua recenzia de pe blog şi de a o publica în orice revistă din ţară sau din străinătate.
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Ion Marinescu Puiu - Întoarcerea cocorului
Ion Marinescu Puiu este autorul unui volum de haiku, senryu şi micropoeme intitulat Întoarcerea cocorului, traducere şi prefaţă Magdalena Dale, în care valorifică în mod original teme tradiţionale.
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 11 octombrie 2009
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu - '' Autoare de haiku din România ''
Această antologie e o carte de iniţiere în universul magic al micropoemului de sorginte niponă, în ţara noastră. În primul rând autorii se referă la structura haiku-ului, la câteva norme obligatorii care ţin de prozodia clasică. În al doilea rând, sunt menţionate în paginile cărţii societăţi, şcoli, cluburi, reviste, specii literare înrudite cu haiku-ul : Societatea Română de Haiku ( revista Haiku ), Bucureşti, Societatea de Haiku din Constanţa ( revista Albatros ), Şcoala de Renga, Tanka din Slobozia ( revistele Orion şi Micul Orion ), Clubul Naţional de Haiku din Târgu-Mureş ( revista Orfeu ), speciile literare haiku, tanka, renga, haibun, poeme într-un vers, Jurnalul de Haiku de la Târgovişte, foi literare ( Anotimpuri din Lehliu- Gară, Semn de la Piatra Neamţ, la care se adaugă cercuri şcolare de haiku ( Târgu- Mureş, Constanţa, Năvodari, Hârşova,Cluj ), ziare, pagini de internet.
Creaţia românească de haiku şi specii înrudite a fost adunată în volume personale, colective, antologii, apreciată cu premii naţionale şi internaţionale, despre care au scris criticii literari, eseiştii, interpreţii specializaţi în micropoeme. Susţinând natura misterioasă a haiku-ului, autorii acestui volum au evidenţiat şi posibilitatea vindecării de bolile cotidianului , prin intermediul poeziei.
În al treilea rând , acest eseu cuprinde modele de haiku ale autoarelor din România, însoţite de câteva impresii ale antologatorilor, care se constituie într-un fel de lecţii privind bijuteriile lirice.
Este un capitol de rezistenţă care confirmă importanţa poetizării în spaţiul mioritic. În alte secţiuni sunt amintite bibliografii la poezia de haiku, studii şi eseuri diverse, antologii, note, recenzii, traduceri, participările poetelor la congrese naţionale şi internaţionale, lansări de carte.
Nu lipsesc din volum fişele bibliografice ale celor doi autori; sunt reproduse diplomele obţinute la diferite concursuri internaţionale, o comunicare Haijini români premiaţi în ţară şi peste hotare, susţinută de Adina Enăchescu la Colocviul de toamnă, la Societatea de Haiku din Constanţa, 5,6,7, septembrie 2008, iar în final un indice de nume, care ajută cititorul grăbit să se orienteze mai uşor în universul liric subtil, alunecos, plin de graţie.
Dincolo de aspectul documentarist, autorii au ieşit în evidenţă prin selecţia haiku-urilor şi exprimarea impresiilor spontane. Florin Grigoriu remarcă: '' peisaj dincolo de timp ''( Cornelia Atanasiu), '' un haiku autentic, precum o acuarelă '' ( Cerasella Barbu ), '' un text plăcut, optimist. O joacă de două personaje ''( Ileana Buda ), '' o descriere atât de mincinoasă a clipei, încât şi Salvador Dali ar fi surprins'' ( Livia Ciupav ), '' nimic neadevărat, nimic livresc, nimic poetic, în sensul de făcut, încifrat, metaforic, dar câmpul poetic există'' ( Anastasia Dumitru ), '' poemul reflectă o stare de dezechilibru, o stare de solstiţiu a umbrei şi a persoanei'' ( Eugenia Faraon ), '' muzica acestui haiku are rol liniştitor ''( Coralia Ghiţă), '' într-un haiku apare o singură clipă, o stare , o experienţă, o descifrare'' ( Patricia Godoroja ), '' talentata eseistă vede în intercondiţionalitatea dintre lumi'' ( Clelia Ifrim ), '' imaginea este puternică, dinamică. Este ceea ce s-ar numi un haiku-metaforă...'' ( Daniela Leonte), '' poemul tulbură, emoţionează. Îmi plac aceste alăturări de solid şi fragil, de materialitate diafană şi aparentă...'' (Ana Marinoiu ). Şi exemplele ar putea continua, ceea ce demonstrează că haiku-ul românesc este un fenomen artistic deloc neglijabil.
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu, Autoare de haiku din România, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Creaţia românească de haiku şi specii înrudite a fost adunată în volume personale, colective, antologii, apreciată cu premii naţionale şi internaţionale, despre care au scris criticii literari, eseiştii, interpreţii specializaţi în micropoeme. Susţinând natura misterioasă a haiku-ului, autorii acestui volum au evidenţiat şi posibilitatea vindecării de bolile cotidianului , prin intermediul poeziei.
În al treilea rând , acest eseu cuprinde modele de haiku ale autoarelor din România, însoţite de câteva impresii ale antologatorilor, care se constituie într-un fel de lecţii privind bijuteriile lirice.
Este un capitol de rezistenţă care confirmă importanţa poetizării în spaţiul mioritic. În alte secţiuni sunt amintite bibliografii la poezia de haiku, studii şi eseuri diverse, antologii, note, recenzii, traduceri, participările poetelor la congrese naţionale şi internaţionale, lansări de carte.
Nu lipsesc din volum fişele bibliografice ale celor doi autori; sunt reproduse diplomele obţinute la diferite concursuri internaţionale, o comunicare Haijini români premiaţi în ţară şi peste hotare, susţinută de Adina Enăchescu la Colocviul de toamnă, la Societatea de Haiku din Constanţa, 5,6,7, septembrie 2008, iar în final un indice de nume, care ajută cititorul grăbit să se orienteze mai uşor în universul liric subtil, alunecos, plin de graţie.
Dincolo de aspectul documentarist, autorii au ieşit în evidenţă prin selecţia haiku-urilor şi exprimarea impresiilor spontane. Florin Grigoriu remarcă: '' peisaj dincolo de timp ''( Cornelia Atanasiu), '' un haiku autentic, precum o acuarelă '' ( Cerasella Barbu ), '' un text plăcut, optimist. O joacă de două personaje ''( Ileana Buda ), '' o descriere atât de mincinoasă a clipei, încât şi Salvador Dali ar fi surprins'' ( Livia Ciupav ), '' nimic neadevărat, nimic livresc, nimic poetic, în sensul de făcut, încifrat, metaforic, dar câmpul poetic există'' ( Anastasia Dumitru ), '' poemul reflectă o stare de dezechilibru, o stare de solstiţiu a umbrei şi a persoanei'' ( Eugenia Faraon ), '' muzica acestui haiku are rol liniştitor ''( Coralia Ghiţă), '' într-un haiku apare o singură clipă, o stare , o experienţă, o descifrare'' ( Patricia Godoroja ), '' talentata eseistă vede în intercondiţionalitatea dintre lumi'' ( Clelia Ifrim ), '' imaginea este puternică, dinamică. Este ceea ce s-ar numi un haiku-metaforă...'' ( Daniela Leonte), '' poemul tulbură, emoţionează. Îmi plac aceste alăturări de solid şi fragil, de materialitate diafană şi aparentă...'' (Ana Marinoiu ). Şi exemplele ar putea continua, ceea ce demonstrează că haiku-ul românesc este un fenomen artistic deloc neglijabil.
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu, Autoare de haiku din România, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 4 octombrie 2009
Adina A. Enăchescu- '' Dor de tine ''
Volumul Dor de tine, semnat de Adina A. Enăchescu, adună selectiv poeme tanka având o tematică diversă, care au atras atenţia prof. univ. dr. Marcel Crihană, autorul unei prefeţe substanţiale.
Un poem dezvăluie condiţia cârtiţei orbită de lumină, pentru a finaliza mai apoi într-un mediu cărturăresc, unde este evidenţiată, metaforic, lumina spirituală. În timp ce primele versuri exprimă, enunţiativ, linear, o secvenţă din viaţa unor vieţuitoare subterane, partea a doua construită după tehnica antitezei, reliefează opoziţia dintre ignoranţă şi cultură: '' Stând în lumină/cârtiţele orbesc şi / adeseori mor -/Întunericul lumii/e luminat doar de cărţi.''
Un alt poem are la bază demitizarea unei metafore blagiene care, golită de sensul figurat, trimite la alte realităţi semantice, concrete, sugerând ritmul universal. Marea trecere spre moarte rămâne doar o ficţiune, termenul abstract marea este înlocuit cu un omonim concret, menit să schiţeze cadrul acvatic, permanent :'' Marea trecere / dinspre viaţă -nspre moarte/ e o poveste-/Marea îşi leagănă lin / nedormitele valuri.''
Combustia interioară semnificată de focuri se află în antiteză cu realităţile exterioare, perisabile, sugerate de flori care se disting mai mult prin valoarea plastică. Pe de o parte mistuiri terestre şi spirituale, pe de altă parte, stingerea sugerată de cimitir, unde focul îşi află corespondent într-un epitet cromatic, floral, dublat de inversiune :'' Marile focuri / ale adâncurilor / din noi şi pământ-/În cimitirul din sat,/roşiile lalele''.
Într-o lume confuză, oamenii s-au îndepărtat de divinitate, fără a avea o ţintă precisă. Ei nu mai desluşesc acum chipul Mântuitorului în grâul cristoforic şi nici prezenţa lui Dumnezeu în macii roşii -succedanee ale picăturilor de sânge. E un delir universal, inexplicabil, fără finalitate : '' În macii roşii / Dumnezeu se odihneşte / în orice noapte-/ Omenirea aleargă / nebună spre altceva.'' Un oraş bacovian, aflat în delir, în suferinţă, surprinde printr-o notă optimistă : înflorirea măceşului la groapa de gunoaie. Cele câteva imagini poetice vizuale şi auditive pregătesc un final amintind de estetica urâtului, cu acorduri argheziene şi o antiteză care scoate în evidenţă opoziţia degradare-înflorire : '' Vuia oraşul / fremăta în delir, şi / străzile gemeau-/La groapa de gunoaie / înflorise măceşul.''
Un alt poem tanka înfăţişează'' o icoană'', în care nota dinamică este sugerată de clătinarea asinului, iar pacea interioară de un surâs divin. Din cele câteva repere geografice, biblice, nu lipsesc simbolurile suferinţei reprezentate de o floră însângerată : '' Spre Ierusalim / mergând pe albul asin / Iisus surâdea -/ pe Golgota mai cresc şi / acum maci însângeraţi.'' În alte texte întâlnim teme sociale, care au ca punct de plecare opoziţia dintre păsările oneste şi tâlharii de drumul mare. Poeta încearcă să explice acest behaviorism ciudat, prin efectele caniculei cu consecinţe nefaste la oameni şi la păsări. Comunicarea se opreşte la nivel constatativ, în linia unor banalităţi zilnice :'' Pe caniculă, / păsările se ascund /în verzi frunzişuri-/ Hoţii ies pe străzi, trufaşi...''.
O secvenţă matinală aduce în prim-plan spaţiul acvatic şi spaţiul terestru. Pe de o parte meduzele somnoroase, indiferente, purtate pe valuri, la nesfârşit, pe de altă parte, condiţia dramatică a oamenilor care îşi răsfoiesc, în memorie, agenda încărcată cu însemnări; meduzele încă mai dorm, oamenii s-au trezit îngânduraţi :'' Meduzele ies, / dimineaţa, pe valuri,/ plutind dorminde-/ Omenirea s-a trezit/ cu capul greu de gânduri.'' Într-un alt poem tanka , simbolurile graţiei sunt libelulele, prietenele apei şi culorilor, în altul macii sălbatici de lângă o gară pustie, în altul floarea soarelui îngândurată, în altul...
Adina A. Enăchescu, Dor de tine, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2007.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un poem dezvăluie condiţia cârtiţei orbită de lumină, pentru a finaliza mai apoi într-un mediu cărturăresc, unde este evidenţiată, metaforic, lumina spirituală. În timp ce primele versuri exprimă, enunţiativ, linear, o secvenţă din viaţa unor vieţuitoare subterane, partea a doua construită după tehnica antitezei, reliefează opoziţia dintre ignoranţă şi cultură: '' Stând în lumină/cârtiţele orbesc şi / adeseori mor -/Întunericul lumii/e luminat doar de cărţi.''
Un alt poem are la bază demitizarea unei metafore blagiene care, golită de sensul figurat, trimite la alte realităţi semantice, concrete, sugerând ritmul universal. Marea trecere spre moarte rămâne doar o ficţiune, termenul abstract marea este înlocuit cu un omonim concret, menit să schiţeze cadrul acvatic, permanent :'' Marea trecere / dinspre viaţă -nspre moarte/ e o poveste-/Marea îşi leagănă lin / nedormitele valuri.''
Combustia interioară semnificată de focuri se află în antiteză cu realităţile exterioare, perisabile, sugerate de flori care se disting mai mult prin valoarea plastică. Pe de o parte mistuiri terestre şi spirituale, pe de altă parte, stingerea sugerată de cimitir, unde focul îşi află corespondent într-un epitet cromatic, floral, dublat de inversiune :'' Marile focuri / ale adâncurilor / din noi şi pământ-/În cimitirul din sat,/roşiile lalele''.
Într-o lume confuză, oamenii s-au îndepărtat de divinitate, fără a avea o ţintă precisă. Ei nu mai desluşesc acum chipul Mântuitorului în grâul cristoforic şi nici prezenţa lui Dumnezeu în macii roşii -succedanee ale picăturilor de sânge. E un delir universal, inexplicabil, fără finalitate : '' În macii roşii / Dumnezeu se odihneşte / în orice noapte-/ Omenirea aleargă / nebună spre altceva.'' Un oraş bacovian, aflat în delir, în suferinţă, surprinde printr-o notă optimistă : înflorirea măceşului la groapa de gunoaie. Cele câteva imagini poetice vizuale şi auditive pregătesc un final amintind de estetica urâtului, cu acorduri argheziene şi o antiteză care scoate în evidenţă opoziţia degradare-înflorire : '' Vuia oraşul / fremăta în delir, şi / străzile gemeau-/La groapa de gunoaie / înflorise măceşul.''
Un alt poem tanka înfăţişează'' o icoană'', în care nota dinamică este sugerată de clătinarea asinului, iar pacea interioară de un surâs divin. Din cele câteva repere geografice, biblice, nu lipsesc simbolurile suferinţei reprezentate de o floră însângerată : '' Spre Ierusalim / mergând pe albul asin / Iisus surâdea -/ pe Golgota mai cresc şi / acum maci însângeraţi.'' În alte texte întâlnim teme sociale, care au ca punct de plecare opoziţia dintre păsările oneste şi tâlharii de drumul mare. Poeta încearcă să explice acest behaviorism ciudat, prin efectele caniculei cu consecinţe nefaste la oameni şi la păsări. Comunicarea se opreşte la nivel constatativ, în linia unor banalităţi zilnice :'' Pe caniculă, / păsările se ascund /în verzi frunzişuri-/ Hoţii ies pe străzi, trufaşi...''.
O secvenţă matinală aduce în prim-plan spaţiul acvatic şi spaţiul terestru. Pe de o parte meduzele somnoroase, indiferente, purtate pe valuri, la nesfârşit, pe de altă parte, condiţia dramatică a oamenilor care îşi răsfoiesc, în memorie, agenda încărcată cu însemnări; meduzele încă mai dorm, oamenii s-au trezit îngânduraţi :'' Meduzele ies, / dimineaţa, pe valuri,/ plutind dorminde-/ Omenirea s-a trezit/ cu capul greu de gânduri.'' Într-un alt poem tanka , simbolurile graţiei sunt libelulele, prietenele apei şi culorilor, în altul macii sălbatici de lângă o gară pustie, în altul floarea soarelui îngândurată, în altul...
Adina A. Enăchescu, Dor de tine, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2007.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 25 septembrie 2009
Oprica Pădeanu - '' Jocul libelulei ''
Oprica Pădeanu scrie un haiku prin excelenţă naturist ( versiune engleză : Vasile Moldovan ), bazat pe continuităţi şi discontinuităţi, pe valorificarea unor motive poetice în evantai, reliefând o mare varietate de nuanţe. Sfârşitul zilei este evidenţiat constatativ de substantivul nearticulat înserare, după care urmează o construcţie metaforică explicativă :'' Înserare -/singurele lumini / ghioceii bunicii.'' Un alt amurg este dominat de cromatica maladivă, amintind de Bacovia, unde epitetul metaforic ''zări sângerii '' caracterizează uranicul, în timp ce spaţiul teluric se vrea o replică, în aceeaşi tonalitate, a câmpului de maci : ''Zări sângerii -/învăluit în amurg /câmpul de maci.'' Interesant, atât ca mesaj cât şi ca sintaxă poetică, un alt haiku scoate în evidenţă gingăşia unei libelule împinsă de vântul năbădăios. Dar, forţa eoliană are aici semnificaţie mai adâncă sugerând prin trecerea podului, drumul micii zburătoare în nefiinţă :'' O libelulă-/singur vântul toamnei/ o trece podul.''
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit :'' Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor : ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real ( un pescăruş rănit ) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală : ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă :'' Ploaia de toamnă-/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard :'' Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate ; un decupaj dintr-o natură artificială : ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea ( dealul ) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om -natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz :'' Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor :'' Mare secetă-/ în ochii lebedelor/ dansează lacul '', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Oprica Pădeanu, Jocul libelulei, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mr georgebadarau
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit :'' Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor : ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real ( un pescăruş rănit ) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală : ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă :'' Ploaia de toamnă-/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard :'' Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate ; un decupaj dintr-o natură artificială : ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea ( dealul ) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om -natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz :'' Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor :'' Mare secetă-/ în ochii lebedelor/ dansează lacul '', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Oprica Pădeanu, Jocul libelulei, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mr georgebadarau
duminică, 20 septembrie 2009
Ştefan G. Theodoru -'' Încă un pas ''
Ştefan G. Theodoru a atras atenţia unor critici şi istorici literari cu micropoemele sale expresive, de o mare simplitate, în maniera haiku-ului clasic. Natura veşnică surprinsă în toată splendoarea ei, într-o zi însorită, dezvăluie condiţia umană efemeră, reprezentată de un bătrân epuizat: '' Soare cald de Mai -/un bătrân se odihneşte / rezemat de gard .'' Mai întotdeauna antiteza îi facilitează poetului reliefarea a două planuri : astral şi terestru. De pildă, spaţiul montan, ascensional, în picaj cu valuri de ceaţă, în timp ce spaţiul terestru de la poalele muntelui este domol, mioritic, puţin monoton cu turmele urcând:'' Din vârf de munte / valurile de ceaţă -/ urcă turmele.''
Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia :'' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor ( în linie picturală întreruptă ) la care se adaugă vegetalul perisabil ( păpădia ) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte : '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul : '' Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă : '' Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant : Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul ( căpriorul culcat în zăpadă ) este amplificat de cromatic ( pata roşie ) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit : '' Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''
Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar. ''
Ştefan G. Theodoru, Încă un pas , Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mrgeorgebadarau
Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia :'' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor ( în linie picturală întreruptă ) la care se adaugă vegetalul perisabil ( păpădia ) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte : '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul : '' Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă : '' Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant : Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul ( căpriorul culcat în zăpadă ) este amplificat de cromatic ( pata roşie ) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit : '' Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''
Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar. ''
Ştefan G. Theodoru, Încă un pas , Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mrgeorgebadarau
Abonați-vă la:
Postări (Atom)