Ion Marinescu Puiu este autorul unui volum de haiku, senryu şi micropoeme intitulat Întoarcerea cocorului, traducere şi prefaţă Magdalena Dale, în care valorifică în mod original teme tradiţionale.
Graţiosul este reprezentat de o libelulă, care schimbă decorul în parc, pe o bancă. În faţa acestui tablou viu, contemplatorul, cu viziunea lui sublimă, preferă să admire mica vietate de la distanţă: "O libelulă / Poposită pe bancă - / Stau în picioare." Doar pentru oameni natura are semnificaţie generală, profundă. Invitat să admire frumuseţea selenară, câinele urmăreşte numai mişcarea degetului, străin de orice atitudine metafizică: "Îi arăt luna- /Câinele meu priveşte / Mirat la deget." Altădată, udă inconştient sperietoarea, fără să-i înţeleagă mesajul, neatins de fiorul fantomei în zdrenţe. Cu surâsul amar, poetul subliniază ironic o posibilă interpretare a c0n
diţiei sperietorii: "Câinele udă / Degeaba sperietoarea - / N-o să mai crească."
Motivul poetic al sperietorii revine şi în alte micropoeme, în relaţie cu luna, îmbrăcând o haină selenară, sau despuiată de forţa eoliană. Acum mogâldeaţa împrumută atribute umane, senzoriale, simţind efectele vântului şi frigului: "Sperietoarea / Dezbrăcată de vânturi / Tremură de frig." În altă parte, întâlnim succedanee ale focului, aproape lipsit de combustie, în construcţii metaforice, care invită la meditaţii adânci. Senectutea se află în antiteză cu privirea incendiară, fiindu-i caracteristic doar licărul descoperit în cenuşă. E un alt fel de a vedea lumea la cotele joase: "Din ochii bătrânului / Focul privirii s-a stins - / Suflu-n cenuşă." Şi frunzele roşii, în morman, fac trimitere la foc, doar prin valori plastice. Un colorit expresionist sugerează, în mod înşelător, arderile obişnuite, spre deziluzia păsărilor: "Frunzele-s roşii - / La focul lor cel rece / Zgribulesc păsări."
Dezlănţuirea stihială este surprinsă în mod gradual. Mai întâi o ploaie măruntă de toamnă, monotonă, tristă, menită să întreţină singurătatea unui pisoi. Mica felină îşi află habitatul sub un galoş găurit, care-l desparte de omenesc: "Ploaie măruntă -/Sub galoşul găurit / Pisoiul orfan. " Dar iată furtuna amplificând tabloul cenuşiu prin dinamism şi culoare, în timp ce poetul gesticulează teatral în universul absenţei. Spaţiul metafizic nu-i oferă nici un reper sigur şi mâna întinsă rătăceşte dincolo de concreteţea lucrurilor: "Vine furtuna - / Spre-o ancoră absentă / Mai întind mâna." În vreme de mari tulburări stihiale, vântul îndoaie, răsuceşte, răstoarnă, tot ce întâlneşte în universul reificat. Dar, poetul surprinde şi un portret tragi-comic al unei bătrâne cocoşate, supusă unei metamorfoze regresive. În cele din urmă, nu rămâne decât încercarea vântului de a corecta natura umană, după modelul întoarcerii în timp: "Vântul încearcă / Să dezdoaie de spate / O bătrânică."
În general, universul domestic este surprins în note de duioşie, cu familiaritate şi înţelepciune caracteristice senectuţii. Doar o pisică ţine companie poetului solitar, cufundat în gânduri, cugetând la condiţia animalului de casă: "Cu o pisică / Împart bătrâneţele / Ce bonomie." Dar privirile rătăcesc de la un obiect la altul, de la static la dinamic, de la magia terestră (pisica) la zburătoarea malefică (viespea) care se odihneşte pe lampă. Poate întâmplător, poate obsedată de lumină... Şi totuşi, în faţa acesteia, poetul este lipsit de reacţie: "O biată viespe / Poposită pe lampă - / Nu pot s-o omor."
Clopotniţa tăcută a devenit un loc de refugiu pentru turturele. Acolo liniştea este din ce în ce mai profundă, pe măsură ce dangătul clopotului se stinge şi doar undeva în spaţiul teluric se mai aude ţârâitul unui greier, cu destin incert: "Cântec de greier / Cine să-i numere / Nopţile rămase." În câteva rânduri, poetul materializează abstracţiunile, până la o concreteţe expresivă, evidenţiind aspectele periferice: "Amintirile / Au coşul lor de gunoi / Într-o margine."
Ion Marinescu Puiu poetizează dezinvolt pe teme variate, extaziat în faţa naturii.
Ion Marinescu Puiu, Întoarcerea cocorului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
duminică, 11 octombrie 2009
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu - '' Autoare de haiku din România ''
Această antologie e o carte de iniţiere în universul magic al micropoemului de sorginte niponă, în ţara noastră. În primul rând autorii se referă la structura haiku-ului, la câteva norme obligatorii care ţin de prozodia clasică. În al doilea rând, sunt menţionate în paginile cărţii societăţi, şcoli, cluburi, reviste, specii literare înrudite cu haiku-ul : Societatea Română de Haiku ( revista Haiku ), Bucureşti, Societatea de Haiku din Constanţa ( revista Albatros ), Şcoala de Renga, Tanka din Slobozia ( revistele Orion şi Micul Orion ), Clubul Naţional de Haiku din Târgu-Mureş ( revista Orfeu ), speciile literare haiku, tanka, renga, haibun, poeme într-un vers, Jurnalul de Haiku de la Târgovişte, foi literare ( Anotimpuri din Lehliu- Gară, Semn de la Piatra Neamţ, la care se adaugă cercuri şcolare de haiku ( Târgu- Mureş, Constanţa, Năvodari, Hârşova,Cluj ), ziare, pagini de internet.
Creaţia românească de haiku şi specii înrudite a fost adunată în volume personale, colective, antologii, apreciată cu premii naţionale şi internaţionale, despre care au scris criticii literari, eseiştii, interpreţii specializaţi în micropoeme. Susţinând natura misterioasă a haiku-ului, autorii acestui volum au evidenţiat şi posibilitatea vindecării de bolile cotidianului , prin intermediul poeziei.
În al treilea rând , acest eseu cuprinde modele de haiku ale autoarelor din România, însoţite de câteva impresii ale antologatorilor, care se constituie într-un fel de lecţii privind bijuteriile lirice.
Este un capitol de rezistenţă care confirmă importanţa poetizării în spaţiul mioritic. În alte secţiuni sunt amintite bibliografii la poezia de haiku, studii şi eseuri diverse, antologii, note, recenzii, traduceri, participările poetelor la congrese naţionale şi internaţionale, lansări de carte.
Nu lipsesc din volum fişele bibliografice ale celor doi autori; sunt reproduse diplomele obţinute la diferite concursuri internaţionale, o comunicare Haijini români premiaţi în ţară şi peste hotare, susţinută de Adina Enăchescu la Colocviul de toamnă, la Societatea de Haiku din Constanţa, 5,6,7, septembrie 2008, iar în final un indice de nume, care ajută cititorul grăbit să se orienteze mai uşor în universul liric subtil, alunecos, plin de graţie.
Dincolo de aspectul documentarist, autorii au ieşit în evidenţă prin selecţia haiku-urilor şi exprimarea impresiilor spontane. Florin Grigoriu remarcă: '' peisaj dincolo de timp ''( Cornelia Atanasiu), '' un haiku autentic, precum o acuarelă '' ( Cerasella Barbu ), '' un text plăcut, optimist. O joacă de două personaje ''( Ileana Buda ), '' o descriere atât de mincinoasă a clipei, încât şi Salvador Dali ar fi surprins'' ( Livia Ciupav ), '' nimic neadevărat, nimic livresc, nimic poetic, în sensul de făcut, încifrat, metaforic, dar câmpul poetic există'' ( Anastasia Dumitru ), '' poemul reflectă o stare de dezechilibru, o stare de solstiţiu a umbrei şi a persoanei'' ( Eugenia Faraon ), '' muzica acestui haiku are rol liniştitor ''( Coralia Ghiţă), '' într-un haiku apare o singură clipă, o stare , o experienţă, o descifrare'' ( Patricia Godoroja ), '' talentata eseistă vede în intercondiţionalitatea dintre lumi'' ( Clelia Ifrim ), '' imaginea este puternică, dinamică. Este ceea ce s-ar numi un haiku-metaforă...'' ( Daniela Leonte), '' poemul tulbură, emoţionează. Îmi plac aceste alăturări de solid şi fragil, de materialitate diafană şi aparentă...'' (Ana Marinoiu ). Şi exemplele ar putea continua, ceea ce demonstrează că haiku-ul românesc este un fenomen artistic deloc neglijabil.
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu, Autoare de haiku din România, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Creaţia românească de haiku şi specii înrudite a fost adunată în volume personale, colective, antologii, apreciată cu premii naţionale şi internaţionale, despre care au scris criticii literari, eseiştii, interpreţii specializaţi în micropoeme. Susţinând natura misterioasă a haiku-ului, autorii acestui volum au evidenţiat şi posibilitatea vindecării de bolile cotidianului , prin intermediul poeziei.
În al treilea rând , acest eseu cuprinde modele de haiku ale autoarelor din România, însoţite de câteva impresii ale antologatorilor, care se constituie într-un fel de lecţii privind bijuteriile lirice.
Este un capitol de rezistenţă care confirmă importanţa poetizării în spaţiul mioritic. În alte secţiuni sunt amintite bibliografii la poezia de haiku, studii şi eseuri diverse, antologii, note, recenzii, traduceri, participările poetelor la congrese naţionale şi internaţionale, lansări de carte.
Nu lipsesc din volum fişele bibliografice ale celor doi autori; sunt reproduse diplomele obţinute la diferite concursuri internaţionale, o comunicare Haijini români premiaţi în ţară şi peste hotare, susţinută de Adina Enăchescu la Colocviul de toamnă, la Societatea de Haiku din Constanţa, 5,6,7, septembrie 2008, iar în final un indice de nume, care ajută cititorul grăbit să se orienteze mai uşor în universul liric subtil, alunecos, plin de graţie.
Dincolo de aspectul documentarist, autorii au ieşit în evidenţă prin selecţia haiku-urilor şi exprimarea impresiilor spontane. Florin Grigoriu remarcă: '' peisaj dincolo de timp ''( Cornelia Atanasiu), '' un haiku autentic, precum o acuarelă '' ( Cerasella Barbu ), '' un text plăcut, optimist. O joacă de două personaje ''( Ileana Buda ), '' o descriere atât de mincinoasă a clipei, încât şi Salvador Dali ar fi surprins'' ( Livia Ciupav ), '' nimic neadevărat, nimic livresc, nimic poetic, în sensul de făcut, încifrat, metaforic, dar câmpul poetic există'' ( Anastasia Dumitru ), '' poemul reflectă o stare de dezechilibru, o stare de solstiţiu a umbrei şi a persoanei'' ( Eugenia Faraon ), '' muzica acestui haiku are rol liniştitor ''( Coralia Ghiţă), '' într-un haiku apare o singură clipă, o stare , o experienţă, o descifrare'' ( Patricia Godoroja ), '' talentata eseistă vede în intercondiţionalitatea dintre lumi'' ( Clelia Ifrim ), '' imaginea este puternică, dinamică. Este ceea ce s-ar numi un haiku-metaforă...'' ( Daniela Leonte), '' poemul tulbură, emoţionează. Îmi plac aceste alăturări de solid şi fragil, de materialitate diafană şi aparentă...'' (Ana Marinoiu ). Şi exemplele ar putea continua, ceea ce demonstrează că haiku-ul românesc este un fenomen artistic deloc neglijabil.
Florin Grigoriu, Adina Enăchescu, Autoare de haiku din România, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
duminică, 4 octombrie 2009
Adina A. Enăchescu- '' Dor de tine ''
Volumul Dor de tine, semnat de Adina A. Enăchescu, adună selectiv poeme tanka având o tematică diversă, care au atras atenţia prof. univ. dr. Marcel Crihană, autorul unei prefeţe substanţiale.
Un poem dezvăluie condiţia cârtiţei orbită de lumină, pentru a finaliza mai apoi într-un mediu cărturăresc, unde este evidenţiată, metaforic, lumina spirituală. În timp ce primele versuri exprimă, enunţiativ, linear, o secvenţă din viaţa unor vieţuitoare subterane, partea a doua construită după tehnica antitezei, reliefează opoziţia dintre ignoranţă şi cultură: '' Stând în lumină/cârtiţele orbesc şi / adeseori mor -/Întunericul lumii/e luminat doar de cărţi.''
Un alt poem are la bază demitizarea unei metafore blagiene care, golită de sensul figurat, trimite la alte realităţi semantice, concrete, sugerând ritmul universal. Marea trecere spre moarte rămâne doar o ficţiune, termenul abstract marea este înlocuit cu un omonim concret, menit să schiţeze cadrul acvatic, permanent :'' Marea trecere / dinspre viaţă -nspre moarte/ e o poveste-/Marea îşi leagănă lin / nedormitele valuri.''
Combustia interioară semnificată de focuri se află în antiteză cu realităţile exterioare, perisabile, sugerate de flori care se disting mai mult prin valoarea plastică. Pe de o parte mistuiri terestre şi spirituale, pe de altă parte, stingerea sugerată de cimitir, unde focul îşi află corespondent într-un epitet cromatic, floral, dublat de inversiune :'' Marile focuri / ale adâncurilor / din noi şi pământ-/În cimitirul din sat,/roşiile lalele''.
Într-o lume confuză, oamenii s-au îndepărtat de divinitate, fără a avea o ţintă precisă. Ei nu mai desluşesc acum chipul Mântuitorului în grâul cristoforic şi nici prezenţa lui Dumnezeu în macii roşii -succedanee ale picăturilor de sânge. E un delir universal, inexplicabil, fără finalitate : '' În macii roşii / Dumnezeu se odihneşte / în orice noapte-/ Omenirea aleargă / nebună spre altceva.'' Un oraş bacovian, aflat în delir, în suferinţă, surprinde printr-o notă optimistă : înflorirea măceşului la groapa de gunoaie. Cele câteva imagini poetice vizuale şi auditive pregătesc un final amintind de estetica urâtului, cu acorduri argheziene şi o antiteză care scoate în evidenţă opoziţia degradare-înflorire : '' Vuia oraşul / fremăta în delir, şi / străzile gemeau-/La groapa de gunoaie / înflorise măceşul.''
Un alt poem tanka înfăţişează'' o icoană'', în care nota dinamică este sugerată de clătinarea asinului, iar pacea interioară de un surâs divin. Din cele câteva repere geografice, biblice, nu lipsesc simbolurile suferinţei reprezentate de o floră însângerată : '' Spre Ierusalim / mergând pe albul asin / Iisus surâdea -/ pe Golgota mai cresc şi / acum maci însângeraţi.'' În alte texte întâlnim teme sociale, care au ca punct de plecare opoziţia dintre păsările oneste şi tâlharii de drumul mare. Poeta încearcă să explice acest behaviorism ciudat, prin efectele caniculei cu consecinţe nefaste la oameni şi la păsări. Comunicarea se opreşte la nivel constatativ, în linia unor banalităţi zilnice :'' Pe caniculă, / păsările se ascund /în verzi frunzişuri-/ Hoţii ies pe străzi, trufaşi...''.
O secvenţă matinală aduce în prim-plan spaţiul acvatic şi spaţiul terestru. Pe de o parte meduzele somnoroase, indiferente, purtate pe valuri, la nesfârşit, pe de altă parte, condiţia dramatică a oamenilor care îşi răsfoiesc, în memorie, agenda încărcată cu însemnări; meduzele încă mai dorm, oamenii s-au trezit îngânduraţi :'' Meduzele ies, / dimineaţa, pe valuri,/ plutind dorminde-/ Omenirea s-a trezit/ cu capul greu de gânduri.'' Într-un alt poem tanka , simbolurile graţiei sunt libelulele, prietenele apei şi culorilor, în altul macii sălbatici de lângă o gară pustie, în altul floarea soarelui îngândurată, în altul...
Adina A. Enăchescu, Dor de tine, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2007.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Un poem dezvăluie condiţia cârtiţei orbită de lumină, pentru a finaliza mai apoi într-un mediu cărturăresc, unde este evidenţiată, metaforic, lumina spirituală. În timp ce primele versuri exprimă, enunţiativ, linear, o secvenţă din viaţa unor vieţuitoare subterane, partea a doua construită după tehnica antitezei, reliefează opoziţia dintre ignoranţă şi cultură: '' Stând în lumină/cârtiţele orbesc şi / adeseori mor -/Întunericul lumii/e luminat doar de cărţi.''
Un alt poem are la bază demitizarea unei metafore blagiene care, golită de sensul figurat, trimite la alte realităţi semantice, concrete, sugerând ritmul universal. Marea trecere spre moarte rămâne doar o ficţiune, termenul abstract marea este înlocuit cu un omonim concret, menit să schiţeze cadrul acvatic, permanent :'' Marea trecere / dinspre viaţă -nspre moarte/ e o poveste-/Marea îşi leagănă lin / nedormitele valuri.''
Combustia interioară semnificată de focuri se află în antiteză cu realităţile exterioare, perisabile, sugerate de flori care se disting mai mult prin valoarea plastică. Pe de o parte mistuiri terestre şi spirituale, pe de altă parte, stingerea sugerată de cimitir, unde focul îşi află corespondent într-un epitet cromatic, floral, dublat de inversiune :'' Marile focuri / ale adâncurilor / din noi şi pământ-/În cimitirul din sat,/roşiile lalele''.
Într-o lume confuză, oamenii s-au îndepărtat de divinitate, fără a avea o ţintă precisă. Ei nu mai desluşesc acum chipul Mântuitorului în grâul cristoforic şi nici prezenţa lui Dumnezeu în macii roşii -succedanee ale picăturilor de sânge. E un delir universal, inexplicabil, fără finalitate : '' În macii roşii / Dumnezeu se odihneşte / în orice noapte-/ Omenirea aleargă / nebună spre altceva.'' Un oraş bacovian, aflat în delir, în suferinţă, surprinde printr-o notă optimistă : înflorirea măceşului la groapa de gunoaie. Cele câteva imagini poetice vizuale şi auditive pregătesc un final amintind de estetica urâtului, cu acorduri argheziene şi o antiteză care scoate în evidenţă opoziţia degradare-înflorire : '' Vuia oraşul / fremăta în delir, şi / străzile gemeau-/La groapa de gunoaie / înflorise măceşul.''
Un alt poem tanka înfăţişează'' o icoană'', în care nota dinamică este sugerată de clătinarea asinului, iar pacea interioară de un surâs divin. Din cele câteva repere geografice, biblice, nu lipsesc simbolurile suferinţei reprezentate de o floră însângerată : '' Spre Ierusalim / mergând pe albul asin / Iisus surâdea -/ pe Golgota mai cresc şi / acum maci însângeraţi.'' În alte texte întâlnim teme sociale, care au ca punct de plecare opoziţia dintre păsările oneste şi tâlharii de drumul mare. Poeta încearcă să explice acest behaviorism ciudat, prin efectele caniculei cu consecinţe nefaste la oameni şi la păsări. Comunicarea se opreşte la nivel constatativ, în linia unor banalităţi zilnice :'' Pe caniculă, / păsările se ascund /în verzi frunzişuri-/ Hoţii ies pe străzi, trufaşi...''.
O secvenţă matinală aduce în prim-plan spaţiul acvatic şi spaţiul terestru. Pe de o parte meduzele somnoroase, indiferente, purtate pe valuri, la nesfârşit, pe de altă parte, condiţia dramatică a oamenilor care îşi răsfoiesc, în memorie, agenda încărcată cu însemnări; meduzele încă mai dorm, oamenii s-au trezit îngânduraţi :'' Meduzele ies, / dimineaţa, pe valuri,/ plutind dorminde-/ Omenirea s-a trezit/ cu capul greu de gânduri.'' Într-un alt poem tanka , simbolurile graţiei sunt libelulele, prietenele apei şi culorilor, în altul macii sălbatici de lângă o gară pustie, în altul floarea soarelui îngândurată, în altul...
Adina A. Enăchescu, Dor de tine, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2007.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
vineri, 25 septembrie 2009
Oprica Pădeanu - '' Jocul libelulei ''
Oprica Pădeanu scrie un haiku prin excelenţă naturist ( versiune engleză : Vasile Moldovan ), bazat pe continuităţi şi discontinuităţi, pe valorificarea unor motive poetice în evantai, reliefând o mare varietate de nuanţe. Sfârşitul zilei este evidenţiat constatativ de substantivul nearticulat înserare, după care urmează o construcţie metaforică explicativă :'' Înserare -/singurele lumini / ghioceii bunicii.'' Un alt amurg este dominat de cromatica maladivă, amintind de Bacovia, unde epitetul metaforic ''zări sângerii '' caracterizează uranicul, în timp ce spaţiul teluric se vrea o replică, în aceeaşi tonalitate, a câmpului de maci : ''Zări sângerii -/învăluit în amurg /câmpul de maci.'' Interesant, atât ca mesaj cât şi ca sintaxă poetică, un alt haiku scoate în evidenţă gingăşia unei libelule împinsă de vântul năbădăios. Dar, forţa eoliană are aici semnificaţie mai adâncă sugerând prin trecerea podului, drumul micii zburătoare în nefiinţă :'' O libelulă-/singur vântul toamnei/ o trece podul.''
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit :'' Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor : ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real ( un pescăruş rănit ) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală : ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă :'' Ploaia de toamnă-/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard :'' Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate ; un decupaj dintr-o natură artificială : ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea ( dealul ) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om -natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz :'' Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor :'' Mare secetă-/ în ochii lebedelor/ dansează lacul '', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Oprica Pădeanu, Jocul libelulei, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mr georgebadarau
Singurătatea este apăsătoare, absenţa pare a fi comunicată la modul declarativ, printr-un murmur nesfârşit :'' Nu vine nimeni...'', metafizicul se surpă şi în locul lui apar banalitatea efemerul surprinse în note tragice, asocierea pantofilor bunicii cu cântecul sfâşietor al greierilor : ''Nu vine nimeni -/ în pantofii bunicii/ cântă greierii.'' Un micropoem construit pe tehnica abilă a continuităţii înfăţişează elementul real ( un pescăruş rănit ) dar şi privirea contemplatorilor, care asigură o proiecţie dinamică a păsării aflate în suferinţă, imortalizând imaginea vizuală : ''Un pescăruş rănit / şi privirile noastre / însoţindu-l.'' Ploaia de toamnă, monotonă, obositoare, adusă din universul simbolist, întreţine o stare meditativă, generală, sugerată de scrisorile pe care le transportă poştaşul. În geanta lui, condiţia umană cunoaşte dimensiuni dramatice, sufocante, în ton cu societatea modernă :'' Ploaia de toamnă-/ geanta poştaşului / ticsită de gânduri.''
În alte haiku-uri, natura este una artificială care ţine de tapiserie sau de reproducerea imaginilor din ziare. O primăvară poate fi iluzorie, sugerată de obiectele casnice cu înflorituri, de confecţiile suspendate pe gard :'' Primăvară iar.../ pe gardul vecinului / cergă înflorată.'' În altă parte, dezlănţuirea stihială cu asprimea ei izolează contemplatorul, care se mulţumeşte să admire imaginea florii de colţ, dintr-o reproducere de proastă calitate ; un decupaj dintr-o natură artificială : ''Vine frigul -/ decupată din ziar / poza florii de colţ ''.
În câteva texte, întâlnim tema erotică valorificată în linii graţioase, cu trimiteri nu la romantica florii albastre ci la floarea de cireş, cu valoare exclusiv decorativă. Spaţializarea ( dealul ) este una ascensională, semnificând înălţimea sentimentului, iar florile reflectate în ochii îndrăgostitului exprimă comunicarea om -natură. E un fel de a privi lumea în oglindă până la extaz :'' Sus, pe deal / florile de cireş păzite / de privirea ta.'' Canicula are efecte surprinzătoare: furnicile se împotmolesc în iarbă, iar lebedele au halucinaţii acvatice, intrând într-un ritm tragic, ameţitor :'' Mare secetă-/ în ochii lebedelor/ dansează lacul '', până când se dezlănţuie furtuna, soarele se lichefiază, fiind alungit pe geam de un fluture...
Oprica Pădeanu, Jocul libelulei, Editura Verus, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mr georgebadarau
duminică, 20 septembrie 2009
Ştefan G. Theodoru -'' Încă un pas ''
Ştefan G. Theodoru a atras atenţia unor critici şi istorici literari cu micropoemele sale expresive, de o mare simplitate, în maniera haiku-ului clasic. Natura veşnică surprinsă în toată splendoarea ei, într-o zi însorită, dezvăluie condiţia umană efemeră, reprezentată de un bătrân epuizat: '' Soare cald de Mai -/un bătrân se odihneşte / rezemat de gard .'' Mai întotdeauna antiteza îi facilitează poetului reliefarea a două planuri : astral şi terestru. De pildă, spaţiul montan, ascensional, în picaj cu valuri de ceaţă, în timp ce spaţiul terestru de la poalele muntelui este domol, mioritic, puţin monoton cu turmele urcând:'' Din vârf de munte / valurile de ceaţă -/ urcă turmele.''
Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia :'' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor ( în linie picturală întreruptă ) la care se adaugă vegetalul perisabil ( păpădia ) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte : '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul : '' Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă : '' Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant : Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul ( căpriorul culcat în zăpadă ) este amplificat de cromatic ( pata roşie ) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit : '' Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''
Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar. ''
Ştefan G. Theodoru, Încă un pas , Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mrgeorgebadarau
Poetul contemplă din spaţiul restrâns al ferestrei, într-o zi cu dezlănţuiri stihiale, cu ploi repezi de vară, care răscolesc vegetaţia, amplificându-i misterul, fascinaţia :'' De la fereastră / narcisele în ploaie / şi mai frumoase.'' Altădată, nota de terestritate este asigurată de vegetaţie dar şi de micile vieţuitoare oferind dinamica unui cadru patriarhal. Contrastul este sugerat de cromatica furnicilor ( în linie picturală întreruptă ) la care se adaugă vegetalul perisabil ( păpădia ) pe de o parte, iar splendoarea în iarbă, pe de altă parte : '' Iarbă proaspătă / şir negru de furnici / şi o păpădie .''
Într-un alt micropoem, graţiosul se îmbină cu decorativul, naturalul cu artificialul, într-un spaţiu al suspendării, între cer şi pământ, pe o funie. Aici, fluturele rătăceşte într-un cadru simbolist, bucurându-se de imaginea naturii, proiectată pe confecţii. Ca un adevărat trubadur, fluturele se lasă ademenit de o bluză şi de elementul decorativ al acesteia - trandafirul : '' Iar un fluture / pe trandafirul bluzei / de pe funie.'' Tot o proiecţie, sub forma unei răsfrângeri, întâlnim într-un alt haiku, în care universul uranic, în colorit sumbru, induce acelaşi tonus negativ şi teluricului constituit dintr-un râu. Dar, în atmosfera confuză, deprimantă, are loc o mişcare în plan ascensional, a cârdului de gâşte, care sugerează dezmorţirea, dinamica acestui peisaj trist: ''Oglindind norii / râul s-a întunecat -/ gâştele în zbor.''
Toamna, un mesaj epistolar poate avea un canal de transmitere insolit, în natura degradată, în care frunzele veştede şi vântul au o tonalitate tristă, melancolică, depreciativă : '' Purtată de vânt / printre frunzele veştede / o scrisoare.'' Altă dată vântul răbufneşte, învăluie în răsuflarea sa obiectele întâlnite în cale, printre care şi un fluture mort. Mica vietate, graţioasă, este obligată de împrejurări să intre în dansul morţii şi să ne încânte pentru ultima oară, înainte de a dispărea în neant : Vântul ridică / purtând un timp în aer / un fluture mort. ''
Un tablou tragic impresionează prin dispunerea obiectelor, semnificaţie şi contrast ; senzorialul ( căpriorul culcat în zăpadă ) este amplificat de cromatic ( pata roşie ) care evidenţiază moartea. În imaginea căprioarei, artiştii au văzut întotdeauna graţia proiectată în mit : '' Căprior culcat/ în zăpadă - sub el / o pată roşie.'' Într-un alt haiku, poetul valorifică un motiv din mitologia românească, motivul arborelui cosmic, potrivit căruia un arbore obişnuit poate fi sacralizat şi proiecţia lui cosmică face legătura cu arborele originar. Aceste legături arhetipale se stabilesc la vreme de toamnă, când arborele din faţa casei, golit de frunze, suferă în solitudinea sa : '' Golit de frunze / pomul din faţa casei /proiectat pe cer. ''
Uneori confuzia, dominată de teamă şi de nesiguranţă, are mare putere de sugestie. Într-o noapte geroasă, conturul uman îşi pierde substanţa şi în infernul terestru, singurul obiect palpabil este un felinar. Cu el se poate doar aproxima o posibilă realitate : '' Noapte geroasă -/ pe drum pustiu o umbră / cu un felinar. ''
Ştefan G. Theodoru, Încă un pas , Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Youtube Mrgeorgebadarau
luni, 14 septembrie 2009
Valentin Nicoliţov - '' Exerciţii de respiraţie''
Ultima apariţie editorială, semnată de Valentin Nicoliţov, este un roman erotic, în care se amestecă tradiţia cu modernitatea, tensiunea cu stările de acalmie, enigmaticul cu divagaţiile pe teme existenţiale. Concepută în manieră eseistică, această naraţiune la persoana I are un prolog şi un epilog, unde naratorul se referă la caracterul exclusiv ficţional al scriiturii şi la câteva secvenţe realiste , întâmplătoare.
În prolog sunt invocate , indirect, acte gratuite, amintind până la un punct de gidism, deşi realitatea la care face trimitere este de astă dată una americană. Locuitorii unui mic oraş, într-o zi anume fac un gest inexplicabil: ies de-a lungul căii ferate şi îşi dau pantalonii jos, la trecerea expresului... Monotonie, neînţelegere, plictiseală?
Naratorul a descoperit într-o carte de yoga un capitol despre exerciţiile de respiraţie, pe care le-a aplicat ori de câte ori intervenea ceva neclar. Şi funcţiona... În viaţa inginerului Bogdan Predescu se acumulase atâta monotonie încât se hotărăşte să o părăsească pe Victoria, soţia lui şi să se întoarcă pe meleagurile natale.
Atent la detalii, scriitorul reuşeşte să schiţeze câteva portrete, să contureze fizionomii, să improvizeze microacţiuni care să justifice atitudinea protagoniştilor. Mai întâi remarcăm un portret în oglindă al inginerului Predescu, bărbat la 40 de ani, cu o căsnicie distrusă. Apoi portretul Silviei, iubirea lui de altădată, pe care o va regăsi în final şi schiţate fugar alte câteva figuri feminine, în tonuri cenuşii, reliefând mai mult notele sociale: Victoria, banala profesoară din capitală, doamna Lenuţa, vecina de la Focşani, creionată la repezeală, din trăsături grosolane şi Mărioara din Soveja, un fel de ''floare ofilită'' sadoveniană, obligată de împrejurări, să trăiască într-o pensiune izolată, alături de soţul ei , invalid.
Naraţiunea, bazată pe întoarcerea în timp, prezintă secvenţele în ordine cronologică, alternând din când în când trecutul cu prezentul. Ieşirea din monotonie se face, textual, printr-o frază caligrafiată pe o carte de vizită : ''Am plecat definitiv. Nu mă căuta, nu mă întorc ''. Prin acumulări de situaţii, prin explorări în psihologia protagonistului, naratorul evidenţiază câteva situaţii dilematice: nu ştia unde să plece, antiteza urbanismul cartierului Colentina şi atmosfera ceţoasă, rustică, peisajul de toamnă din provincie, nostalgia vremurilor de odinioară în care se conturează chipul mamei, casa coşcovită pe alocuri, mormântul mamei lăsat în paragină.
Până acum, o naraţiune socială, în linia lui Cezar Petrescu, având o acţiune care se încheagă treptat din motive narative colaterale, cum ar fi: Milică muşcat de un câine turbat, primele elemente de civilizaţie modernă în viaţa satului ( un petromax, patefonul, radio cu acumulatori etc. ). Dar , naraţiunea lui Valentin Nicoliţov este în acelaşi timp şi o tulburătoare poveste de dragoste, în cele mai bune pagini ale sale. Silvia, pe care naratorul o reîntâlneşte la Focşani, iubirea de altădată, era fiica unui locotenent -colonel de miliţie, atins de senilitate. Îmbinând genul epistolar cu cel reportericesc, naratorul aminteşte de tehnica lui Camil Petrescu din '' Patul lui Procust'', atunci când inserează două scrisori-document în substanţa narativă. Una este scrisă de Silvia, are un caracter exotic, înfăţişând un naufragiu şi complicaţiile tinerei doamne cu un negru, alături de care supravieţuise, iar cealaltă reprezintă mărturiile tatălui Silviei, în puţinele momente de luciditate, fiind un fel de fişă clinică, după tehnica H.P. Bengescu.
Eroina încearcă să se vindece prin destăinuire şi după moartea tatălui reface idila cu Bogdan Predescu.
Valentin Nicoliţov, Exerciţii de respiraţie, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
MrGeorgebadarau
www.edu. ro
În prolog sunt invocate , indirect, acte gratuite, amintind până la un punct de gidism, deşi realitatea la care face trimitere este de astă dată una americană. Locuitorii unui mic oraş, într-o zi anume fac un gest inexplicabil: ies de-a lungul căii ferate şi îşi dau pantalonii jos, la trecerea expresului... Monotonie, neînţelegere, plictiseală?
Naratorul a descoperit într-o carte de yoga un capitol despre exerciţiile de respiraţie, pe care le-a aplicat ori de câte ori intervenea ceva neclar. Şi funcţiona... În viaţa inginerului Bogdan Predescu se acumulase atâta monotonie încât se hotărăşte să o părăsească pe Victoria, soţia lui şi să se întoarcă pe meleagurile natale.
Atent la detalii, scriitorul reuşeşte să schiţeze câteva portrete, să contureze fizionomii, să improvizeze microacţiuni care să justifice atitudinea protagoniştilor. Mai întâi remarcăm un portret în oglindă al inginerului Predescu, bărbat la 40 de ani, cu o căsnicie distrusă. Apoi portretul Silviei, iubirea lui de altădată, pe care o va regăsi în final şi schiţate fugar alte câteva figuri feminine, în tonuri cenuşii, reliefând mai mult notele sociale: Victoria, banala profesoară din capitală, doamna Lenuţa, vecina de la Focşani, creionată la repezeală, din trăsături grosolane şi Mărioara din Soveja, un fel de ''floare ofilită'' sadoveniană, obligată de împrejurări, să trăiască într-o pensiune izolată, alături de soţul ei , invalid.
Naraţiunea, bazată pe întoarcerea în timp, prezintă secvenţele în ordine cronologică, alternând din când în când trecutul cu prezentul. Ieşirea din monotonie se face, textual, printr-o frază caligrafiată pe o carte de vizită : ''Am plecat definitiv. Nu mă căuta, nu mă întorc ''. Prin acumulări de situaţii, prin explorări în psihologia protagonistului, naratorul evidenţiază câteva situaţii dilematice: nu ştia unde să plece, antiteza urbanismul cartierului Colentina şi atmosfera ceţoasă, rustică, peisajul de toamnă din provincie, nostalgia vremurilor de odinioară în care se conturează chipul mamei, casa coşcovită pe alocuri, mormântul mamei lăsat în paragină.
Până acum, o naraţiune socială, în linia lui Cezar Petrescu, având o acţiune care se încheagă treptat din motive narative colaterale, cum ar fi: Milică muşcat de un câine turbat, primele elemente de civilizaţie modernă în viaţa satului ( un petromax, patefonul, radio cu acumulatori etc. ). Dar , naraţiunea lui Valentin Nicoliţov este în acelaşi timp şi o tulburătoare poveste de dragoste, în cele mai bune pagini ale sale. Silvia, pe care naratorul o reîntâlneşte la Focşani, iubirea de altădată, era fiica unui locotenent -colonel de miliţie, atins de senilitate. Îmbinând genul epistolar cu cel reportericesc, naratorul aminteşte de tehnica lui Camil Petrescu din '' Patul lui Procust'', atunci când inserează două scrisori-document în substanţa narativă. Una este scrisă de Silvia, are un caracter exotic, înfăţişând un naufragiu şi complicaţiile tinerei doamne cu un negru, alături de care supravieţuise, iar cealaltă reprezintă mărturiile tatălui Silviei, în puţinele momente de luciditate, fiind un fel de fişă clinică, după tehnica H.P. Bengescu.
Eroina încearcă să se vindece prin destăinuire şi după moartea tatălui reface idila cu Bogdan Predescu.
Valentin Nicoliţov, Exerciţii de respiraţie, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2009.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
MrGeorgebadarau
www.edu. ro
luni, 22 iunie 2009
Magdalena Dale, Vasile Moldovan - '' Mireasmă de tei''
Volumul ''Mireasmă de tei ''cuprinde poeme renga, un dialog între MD şi VM, două voci lirice aparţinând unor iniţiaţi în poezia de tip nipon. În '' Ilustrate de Anul Nou'', cei doi se completează în metafore, luna primeşte lumina nu de la soare, ci de la beteala pomului de Crăciun, iar colindătorii sunt reliefaţi în imagini olfactive, tulburaţi de miresme:'' Poveste de iarnă-/luna de staniol luminând / Pomul de Crăciun//Colindătorii dau de/mireasma de cozonac.''
Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: '' Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''
Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării:'' Urme proaspete / prin vechea trecătoare- / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''.
În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică :'' O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult '' Oda bucuriei ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: '' Zorii Anului Nou- /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei ''. Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului : '' Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei- /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine .''
Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: '' Şi cel dintâi surâs : / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase : '' Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul. ''
Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile : '' Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul. '' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de '' ramura de măslin '', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi : '' Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală.''
Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor :'' Apa sfinţită / într-o butelie de plastic- / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă :/ câinii mâncând prăjituri...''
În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare : '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Criza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime ; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic :'' Ora prânzului- / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod.''
Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive : '' Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău. '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi , o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: '' Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.''
Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă.'' În jur se mai văd pustietăţi semnificate de '' mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu '' rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Pheonix.
Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate : '' Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse ( '' colţ al odăii '', '' gura sobei '' ), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor : '' Toată pădurea / într-un colţ al odăii : /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.''
În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de '' mâţişoare '': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei- /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.''
Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare : '' Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina'' calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii.E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''
Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale : '' Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei :'' O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules.''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare ; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă : ''Pauză pe ogor :/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''
În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere : '' Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă-/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă : ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''
Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula :MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după :''unde sunt zăpezile de altădată?'':'' Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''.
Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală.'' Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre '' voalurile'' căruia se conturează miraculosul halou al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă ''par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri : ''Pământ pârjolit-/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''
Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor '' ghemotoace albe '', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator :'' În vântul tăios / ghemotoace albe-/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor '' triluri vesele '', care vin dinspre crâng :'' Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.''
Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în linişta bisericii luminată de trandafiri albi: '' Sub icoane / cununi din spicele de grâu-/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru : ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.''
Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui '' homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală : '' Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale :'' Simfonie în alb-/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.''
Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la '' dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii :''Picuri de soare-/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea ( viaţa şi moartea ) :'' Femeia singură / mângâindu-şi pântecul-/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.''
Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi : '' Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot.'' O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'' : '' Văpaia rece-/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''
Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii : ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale-/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri.'' În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice ( Parcul Copou ) şi culturale, eminesciene ( ''lumină lină ''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol : '' Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''
Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene ; un echilibru , susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei :'' Vântul bate /când din nord când din sud-/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele(uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire :'' Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''
Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă :'' Deschid fereastra :/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm ( o noapte albă ) şi a două tipuri de habitat:uman ( cu colindători ) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor : '' În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii.''
Motivul poetic al'' luminii'' este valorificat în două ipostaze :lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii ) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii : '' În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii.''Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră :'' Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.''
În lipsa luminii electrice are loc , totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă :'' Pană de curent-/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.''
Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii -limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii ( tunet- coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi : ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.''
Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic ( Flăcări pe frunze ) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui :Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.''
Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri : '' Neaua topită-/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. '' Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă :'' Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de
vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''
Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului '' pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu '' neaua pură'', succedaneu al oglinzii :''Prima ninsoare :/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate :'' Vară bogată-/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.''
Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie :luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.''
Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii '' peste noapte'' :'' Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o '' perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte : '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada-/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.''
O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia : '' Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă.'' Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism :''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă-/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''
Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici ( prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente :'' Chipuri de copii / privind de la fereastră :/prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări.'' Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută :'' Spuma mării/ spălând plaja aurie-/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.''
Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul : ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii :'' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''
Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă:'' Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte -o libelulă.''
Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă- fluture:''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture.''O perspectivă tristă oferă un autentic '' Peisaj marin''schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie ( pescăruşi, ciori ) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială :'' Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.''
În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer ) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut:'' Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă-/pe puntea vaporului / primele umbrele.''
Din secţiunea '' Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii ( porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor ( alb-negru ), de opoziţia spaţială ( deschidere- acoperişul bisericii ) şi ( închidere- loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului ( '' La pândă''). Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie .'' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' ( ''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: '' O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor.
Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei, Editura Făt- Frumos, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Anul Nou este personificat în ipostaza singurului pasager din tot aeroportul. E o călătorie obişnuită, care sugerează trecerea timpului, iar solitudinea aduce o notă de tristeţe, în noaptea cu ninsori fascinante, uşoare, în lumea de vis: '' Un singur pasager / pe tot aeroportul: / anul pe ducă// În noaptea asta magică / ninsoarea silenţioasă.''
Metafora dispariţiei anului - pasager are un caracter repetitiv, un fel de ritual cu spaţiu materializat în '' trecătoare'', iar habitatul devine un cadru festiv al aşteptării:'' Urme proaspete / prin vechea trecătoare- / anul ce s-a dus // Casa împodobită / aşteptându-şi oaspeţii ''.
În spaţiul hibernal, obiectele care mobilează cadrele au caracter festiv, sacrul se amestecă, pe neaşteptate, cu profanul, imaginea bisericii domină căsuţele îngrămădite, care au ca semn distinctiv coşurile de fum, cerşetorul se bucură în felul lui: ''Lângă biserică /bătrânul cerşetor bând / pentru noul an // La terminarea slujbei / în zare coşuri fumegând.'' Împrumutând din folclor, motivul stelei căzătoare, poetul are revelaţia luminii de la astre, dar şi de la artificiile împrăştiate în ton sărbătoresc, iar cealaltă voce lirică trăieşte la cote înalte muzica imperială, clasică :'' O stea căzătoare / printre focuri de artificii -/sfârşitul anului // În mijlocul mulţimii / ascult '' Oda bucuriei ''.
Într-o altă '' ilustrată '' apare crivăţul personificat, care se dezlănţuie, cântă esenţa răşinoaselor, a bradului cu o simbolistică variată, în cultura noastră tradiţională. În zori, musafirii desluşesc semnele fericirii, în spuma de şampanie: '' Zorii Anului Nou- /crivăţul cântând / în conuri de brad // În spuma de şampanie / efervescenţa speranţei ''. Având cultul solar, românul rămâne extaziat în faţa răsăritului de soare, în plină iarnă, când draperia stalactitelor împodobeşte fereastra şi copilul se bucură de patinele cu care va descoperi lumea şi bucuria jocului : '' Ţurţuri de gheaţă / la streaşina ferestrei- /răsărit de soare// Primul cadou pentru băiat -/o pereche de patine .''
Dialogul vocilor lirice nu este lipsit de anecdotic, surâsul se iveşte după un incident banal, întrerupt de vocea poştăriţei, care schimbă planul de comunicare şi aduce veşti cu o notă optimistă: '' Şi cel dintâi surâs : / nasul omului de zăpadă / cade la pământ // Poştăriţa sună prelung : / ilustrate de Anul Nou !''. Focul profan ameliorează atmosfera în cămin, în opoziţie cu viscolul dezlănţuit şi aduce alinare sufleteasca, iar focul sacru, menţinut în candelă se află sub semnul cunoaşterii, în consonanţă cu ritualurile religioase : '' Viscol năprasnic -/ umbrele focului / tocmai între noi// Sub icoană candela / luminând calendarul. ''
Într-un amurg plăcut, starea de somnolenţă se instalează treptat în lumea felinelor, care contaminează cotloanele, în timp ce planul uman cunoaşte incidenţa poveştii cu efecte previzibile : '' Pisica toarce / într-un cotlon întunecat.../ primul asfinţit // Spunând vechea poveste / mama-şi adoarme copilul. '' Un motiv biblic inspirat de Potop evidenţiază mesajul reprezentat de '' ramura de măslin '', mesagerul închipuit de porumbel şi pământul cuprins de o caniculă periculoasă, devastatoare pe suprafeţe largi : '' Un porumbel alb / purtând ramura de măslin -/ primul vis din an // Pământul suferă şi acum / de încălzire globală.''
Ultima'' ilustrată'' cuprinde un peisaj liniştit, în tonalităţi biblice, unde elementul sacru este reprezentat de apa sfinţită, în care se desluşesc incantaţii psalmice, iar ceva mai încolo, într-un plan secund, asistăm la răsfăţul câinilor :'' Apa sfinţită / într-o butelie de plastic- / rugă pentru pace.../ Şi un semn de abundenţă :/ câinii mâncând prăjituri...''
În '' Briza dimineţii '', poetul schiţează câteva cadre matinale, cu obiecte mişcate discret, cu pomi atinşi de prima adiere. Iar ceva mai încolo, în luncă, vreascurile amintesc de un posibil habitat pentru zburătoare : '' Un suflu proaspăt / printre pomii altoiţi :/ Criza dimineţii //În lunca inundată /vreascuri pentru noul cuib.'' Un peisaj de excepţie înfăţişează agonia unui mormoloc, în captivitate, într-o scenă plină de cruzime ; un final existenţial tragic, scos în evidenţă de imagini vizuale şi motrice. Perspectiva terestră este înlocuită de una acvatică, în care răsfrângerea lunii este închipuită ca un pescuit fantasmatic :'' Ora prânzului- / un mormoloc se zbate / în ciocul berzei // Luna de primăvară / răsărind şi în năvod.''
Seara, totul coboară într-o stare de acalmie, susţinută de ceaiul de tei, de aromele din iatac, de mirosul părului iubitei. Dintr-o secvenţă idilică n-au mai rămas decât unele emisii olfactive : '' Ceaiul de seară :/mireasma florii de tei / umple iatacul //Perna păstrează încă / parfumul părului tău. '' Cele două voci lirice se completează şi în evidenţierea unor spaţii diferite, în care se disting melosul şi erosul inexplicabil. Mai întâi , o fereastră deschisă spre univers, unde cântecul singurătăţii cunoaşte dimensiunea departelui eminescian. Mai apoi, teluricul sub forma nesfârşirii, în care răzbat armonii sentimentale: '' Fereastra deschisă : /cântecul cucului / se pierde-n depărtări //Mergând spre câmp ascult / ecoul dragostei.''
Motivul poetic al '' plecării ''este sugerat de un drum rustic, unde decorativul se rezumă la câteva romaniţe, iar pericolele se resimt în invazia lăcustelor. Acest imaginar aminteşte, până la un punct, de unele descrieri ale cronicarilor : '' De veghe în zori / pe marginea drumului / romaniţele //Un nor de lăcuste / survolând răzorul. '' Până şi canicula este surprinsă în două secvenţe diferite: moleşeala, imobilitatea lucrătorilor coborâţi în somn, lângă maşinile agricole, dar şi deplasarea anevoioasă a carelor, exprimată în imagini vizuale, auditive, motrice : '' Zilele lui Cuptor -/în umbra combinei /somnul de amiază //Vechiul pod scârţâind sub / carele cu otavă.'' În jur se mai văd pustietăţi semnificate de '' mirişti arse'', dominate de înălţimi uranice, de lună, în timp ce în spaţiul terestru, dezorientate, păsările asociază cuiburile pierdute, cu '' rotocoalele de fum ''. Acestea sunt metafore ale absenţei şi amintesc de mitul Păsării Pheonix.
Altădată, poetul aduce în micropoemele sale, aparate de zbor şi sugerează prin analogie, dezlănţuiri stihiale. Pe de o parte, răscoliri cosmice, iar pe de alta, vârtejul fulgilor, peste crengi, cu nota lor de terestritate : '' Un elicopter / răscoleşte cerul -/manevre de iarnă // Peste crengi îngemănate / vârtejul fulgilor de nea.'' La sărbători, lucrurile sunt încărcate de simboluri, relevante prin multiplicare, în spaţii reduse ( '' colţ al odăii '', '' gura sobei '' ), care atrag atenţia prin formă şi sugestie. În colţul odăii, Pomul de Crăciun se multiplică la nesfârşit, iar gura sobei este spaţiul rezervat poveştilor : '' Toată pădurea / într-un colţ al odăii : /pomul de Crăciun// La gura sobei depănăm/ mereu aceeaşi poveste.''
În atmosfera bacoviană, cu intemperii mixte şi întoarceri în timp, poeţii au revelaţia mitică a Babelor, iar mama simte vegetaţia primăvăratică, simbolizată de '' mâţişoare '': '' Ninge şi plouă/ ca-n vremea copilăriei- /zilele Babei // Mănunchi de '' mâţişoare '',/ zâmbetul cald al mamei.'' Motivul preromantic al ruinelor este asociat cu schimbarea habitatului unor zburătoare. Deşi iniţial, turnul sugera aspiraţia prin verticalitatea sa, acum, transformat în ruină, semnifică efemerul, pustiul, instabilitatea, cataclismele eoliene: '' Turnul ruinat -/ perechea de berze / îşi mută cuibul // Pe ogorul nearat / seminţele vântului.''
Un avertisment meteo prevesteşte furtună, dezlănţuiri stihiale între cer şi pământ, într-un decor simplu, reprezentat de câţiva nori. În curând, efectele uranice lasă pete de culoare în peisajul terestru, în care se deplasează melcii, simboluri ale sexualităţii, iar verbul '' brăzdează'' trimite aproape direct la acuplare : '' Norii de ploaie.../peste trifoiul roşu / fulgere-argintii //Dârele melcilor /brăzdează pajiştea.'' Nu numai lumina ''zgomotoasă '' a fulgerelor oferă secvenţe sublime ci şi lumina'' calmă'', în tonalităţi melancolice a lunii şi licuricilor, ba chiar şi cea a merelor aurii.E un tablou inundat de lumină astrală dar şi terestră, în pajişte sau în livada unde fascinează jocul reflexelor : '' Căpiţe de fân -/ în nimbul lunii de vară / licuricii//Livada luminată / de merele aurii.''
Un alt context, de natură folclorică, aduce în faţă jocul candid al copilului, tulburat de nelinişti existenţiale. E un alint, în alegerea ursitului. Un mesager pitoresc, închipuit de buburuză anticipă drumul dragostei şi al întâmplării, în timp ce palma întinsă rămâne un fel de'' axis mundi '', în jurul căruia se învârt pornirile sentimentale : '' Alean alintat -/o buburuză zboară /înspre cel ursit //Mână întinsă :/ poteca dragostei.'' Nu numai oamenii ştiu să citească semnele naturii, ci şi zburătoarele, sensibile la orice prefaceri. Asprimea vântului este înţeleasă de rândunele ca un avertisment. Sperietoarea din lan rămâne în continuare indiferentă la starea de agitaţie. Doar ciorile se lasă păcălite de mesajul paiaţei :'' O pală de vânt -/semnalul de plecare / pentru rândunele//Sperietoarea de ciori / veghind lanul cules.''Într-un alt dialog liric, poeţii sunt impresionaţi de răscolirea istoriei, chiar şi atunci când totul ţine de întâmplare ; arheologii sunt înlocuiţi de '' brăzdarul plugului'', la vreme de toamnă, într-un decor fabulos, argintiu, semnificat de brumă : ''Pauză pe ogor :/sub brăzdarul plugului / vestigii antice // Linţolii de mătase / peste tot-prima brumă.''
În atmosfera hibernală, dinamica peisajului este asigurată de bătaia cu bulgări de zăpadă, care alternează cu urătura dezinvoltă. Scorul rămâne indecis, conflictul are o notă repetitivă ca şi starea de acalmie dintre tabere : '' Aprigă luptă / cu bulgări de zăpadă-/scorul mereu alb // Pace între tabere: / copii cu pluguşorul.'' Deşi e noapte, căsuţele păsărelelor sunt luminate de luna plină de vrajă, miraculos, claritate excesivă. E un fel de cantină, unde contemplatorul observă abundenţă, risipă, învălmăşeală în aerul rece, de iarnă : ''Lumină ca ziua / la cantina de păsări.../luna de iarnă // grăunţe risipite / pe aripile vântului.''
Un alt poem renga, '' Mireasmă de tei '', dă titlul volumului, fiind una dintre piesele de rezistenţă ale antologiei. Cele două voci lirice îşi schimbă poziţia în discurs, după formula :MD, VM. În atmosfera de basm, încărcată de melancolie, se poetizează pe tema'' vanitas vanitatum'', evidenţiind zădărnicia unei nopţi, care oferă doar un univers oniric, ceea ce determină a doua voce să formuleze interogaţii retorice, cu nuanţă parodică, după :''unde sunt zăpezile de altădată?'':'' Nopţi zadarnice / când teiul înfloreşte /doar în visul meu // Unde sunt miresmele /pădurii de altădată?''.
Tot din folclor au preluat poeţii motivul paparudelor, care invocă ploaia la periferia oraşului. Desculţe în praf, acestea atrag atenţia prin nuditate, carnal, senzualism, conştiente că fac parte dintr-un ritual secret al disperării. Dar jocul acestora se află bine precizat pe axa temporală a oricărui şcolar. '' În colbul străzii / paparude desculţe / invocând ploaia //Deşertând traista cu poveşti.../cea dintâi zi de şcoală.'' Imaginea devastatoare a focului revine într-o secvenţă lirică înecată în fum, printre '' voalurile'' căruia se conturează miraculosul halou al lunii. În final, moartea şi viaţa, simbolizate de ''cenuşă'' şi '' sămânţă ''par a fi sub semnul unei binecuvântate renaşteri : ''Pământ pârjolit-/prin voalurile de fum/haloul lunii // Sub brazdele de toamnă / cenuşa şi sămânţa.''
Într-o iarnă secetoasă, fără zăpadă dar cu multă tristeţe, revin în prim-plan câteva elemente dezolante, stihiale dar şi din universul floral, sub forma unor '' ghemotoace albe '', care au fost condamnate la o moarte latentă. Doar ''vântul tăios'' domină necuprinsul în calitate de factor perturbator :'' În vântul tăios / ghemotoace albe-/crizantemele // Umplând cupa durerii.../Anul Nou fără zăpadă.'' Dar iată, un conflict s-a ivit în lumea fabuloasă a zburătoarelor, având ca protagonişti, vrăbii şi corbi. Cei din urmă domină cu înfăţişarea lor ameninţătoare, macabră, în lupta pentru existenţă, dar efectele tragice sunt ameliorate de optimismul unor '' triluri vesele '', care vin dinspre crâng :'' Cantina de păsări / vrăbiile nu mai au / loc de corbi// Totuşi, triluri vesele/ dinspre crângul de alun.''
Sub semnul sacru al icoanei, câteva spice de grâu. E grâu cristoforic, divinizat, cu chipul lui Isus? Niciun răspuns la această întrebare aproape retorică, în linişta bisericii luminată de trandafiri albi: '' Sub icoane / cununi din spicele de grâu-/ofranda verii // Mănunchi de trandafiri albi / luminând biserica.'' Într-o noapte de vară, superbă, luna se opreşte pe stogul de fân, luminându-l, în timp ce corul greierilor se amplifică. Repausul astral durează o clipă, în lumea efemeră a stogului, iar corul de greieri înalţă o rugă în universul sacru : ''Luna de vară / se opreşte o clipă / peste stogul de fân // Ascultă corul de greieri, / înălţându-se cât mai sus.''
Asociind castanele cu stelele căzătoare, eul liric are revelaţia unor explozii în surdină, iar copiii au satisfacţia unui joc de tenis. Aşadar, figura centrală este aceea a unui '' homo ludens'', mai întâi contemplativ, apoi dinamic, încurcând jocurile copilăriei, în drum spre şcoală : '' Stele căzătoare,/ castanele explodează / în surdină // Spre şcoală copiii / jucând tenis de câmp ''. Câteva note de primăvară au un caracter explicit, de la armonie la regenerare, de la simfonie la încolţire vegetativă, la răscolul zăpezii, din motive nutriţionale :'' Simfonie în alb-/sub foşnetul fulgilor / grâul încolţit //Hămesitele ciori / răscolesc zăpada.''
Un aer sadovenian răzbate dintr-o secvenţă lirică referitoare la '' dumbravă'', când astrul se lichefiază, ghioceii răsar, suflul primăvăratic împrospătează, iar prunii simt bucuria prefacerii :''Picuri de soare-/în dumbrava minunată,/ghioceii // Sub suflul primăverii / toţi prunii înmuguresc.'' Nu numai regenerarea naturii încântă contemplatorul, ci şi cea umană reprezentată de femeia însărcinată şi susţinută de un melos caracteristic unor cântece de leagăn. Curiozitatea, starea de aşteptare o fac pe viitoarea mamă să-şi pipăie pântecul şi să aibă revelaţia oului barbian, în care se putea intui nuntirea ( viaţa şi moartea ) :'' Femeia singură / mângâindu-şi pântecul-/ noua recoltă // În blocul de garsoniere / alte cântece de leagăn.''
Seceta atinge dimensiuni exasperante, într-un sătuc ocolit de nori şi de voinţa divină. În spaţiul uranic nicio speranţă, iar în cel teluric, aşteptarea aduce doar câteva boabe de rouă şi acelea risipite în spaţii geografice largi : '' Norii de ploaie / ocolesc din nou satul.../nicio speranţă // Diamante de rouă / risipite peste tot.'' O secvenţă admirabilă, în maniera unui B. Fundoianu, înfăţişează văpaia rece a lunii în balta cu ciulini, în care imaginile vizuale se împletesc din nou cu cele tactile, astralul se cufundă în acvatic, dizgraţiosul predomină în apa stătută, în timp ce vântul este acompaniat de ''tălăngi tânguitoare'' : '' Văpaia rece-/ în balta cu ciulini/ luna plină // Tălăngi tânguitoare / sub vuietul vântului.''
Altădată, se imaginează o orgă din ţurţuri de gheaţă, cu rezonanţă în cuiburile goale şi cu efecte estetice în ''sonata iernii'', în salcia plângătoare în care se desluşesc semnele noii vegetaţii : ''Ţurţuri de gheaţă / din cuiburile goale-/ sonata iernii //Salcia plângătoare / încărcată de muguri.'' În finalul acestui lanţ de micropoeme, cu trimiteri geografice ( Parcul Copou ) şi culturale, eminesciene ( ''lumină lină ''), eul liric tulburat de emisiile olfactive ale teiului are satisfacţia permanenţei, după un secol : '' Lumină lină :/ luna de primăvară / în Parcul Copou //Mireasma teiului / neschimbată de-un veac.''
Un alt poem renga se intitulează ''Cumpăna toamnei ''având în titlu rezonanţe blagiene ; un echilibru , susţinut de vânturi care bat din direcţii opuse, iar imaginea unei libelule graţioase se asociază cu o trestie fragilă, în clătinările ei :'' Vântul bate /când din nord când din sud-/cumpăna toamnei//Înclinând o trestie / cea dintâi libelulă.'' Următoarea secvenţă este eminesciană prin atmosferă şi prin motivele poetice. Mai întâi, motivul lacului valorificat în imagini vizuale, inundate de lumina lunii, nuferilor, stelelor, şi apoi motivul dorului, al departelui, într-o proiecţie cosmică, între stele(uranic) şi greieri (teluric), până la mistuire :'' Lacul cu nuferi / iluminat ca ziua: /luna de toamnă //Între stele şi greieri / sufletul meu plin de dor.''
Comunicarea cu absolutul se face printr-o fereastră deschisă. Imaginea răvăşită a toamnei, cu frunze veştede, aduce în planul din faţă banalul, melancolia, tristeţea şi metamorfozele care duc spre moartea vegetalului, a crizantemelor acoperite de prima zăpadă :'' Deschid fereastra :/zvon de frunze veştede / dinspre livadă //Sub prima ninsoare / numai crizanteme.'' Într-o altă secvenţă lirică avem revelaţia unei nopţi de basm ( o noapte albă ) şi a două tipuri de habitat:uman ( cu colindători ) şi păsăresc, din care au rămas doar cuiburile goale, răvăşite, cu o notă de tristeţe, în aşteptarea migratoarelor : '' În noaptea albă / din casă în casă / colindătorii //Sub streşini cuiburi goale / aşteptându-şi oaspeţii.''
Motivul poetic al'' luminii'' este valorificat în două ipostaze :lumina astrală, materială, şi lumina biblică, spirituală. Întorcându-se spre casă (centrul lumii ) caii sunt mângâiaţi de lumina astrală, iar omul cunoaşte şi cealaltă lumină, din Ziua Învierii : '' În drum spre casă, /luna de primăvară/ mângâind caii / Lumină din lumină / în Ziua Învierii.''Acelaşi sentiment matern putem distinge în spaţiul sacru, înfăţişat de icoană, şi în spaţiul profan, sugerat de un cântec de leagăn. Dar imaginea divină îndeplineşte un rol protector pentru condiţia umană, efemeră :'' Doar o icoană / veghind la căpătâi :/ Fecioara şi pruncul //Toată dragostea mamei / într-un cântec de leagăn.''
În lipsa luminii electrice are loc , totuşi, alăptarea la strălucirea unui trandafir roşu. În opoziţie cu întunericul, culoarea florii ameliorează situaţia de criză şi asigură comunicarea între generaţii. Dar această imaginară funcţionalitate evidenţiază decorativul, la expresivitatea lui maximă :'' Pană de curent-/ o dădacă alăptând / pe întuneric // Tocmai înfloreşte / un trandafir roşu.''
Canicula a devenit insuportabilă, vieţuitoarele caută umbră iar iluzia unei ploi este întreţinută de ţăranul care bate coasa. În situaţii -limită, percepţia devine halucinantă, în urma unui transfer de semnificaţii ( tunet- coasă), bazat pe analogii, pe imagini auditive, pe discontinuităţi : ''Zilele lui Cuptor -/până şi muştele / caută umbră // Tunetul îndepărtat -/ţăran bătându-şi coasa.''
Plouă năprasnic peste tot, sub cerul întunecat, ameninţător, bacovian, plouă fără întrerupere. Deşi peisajul este semiobscur, unele elemente aduc lumină şi culoare, atât în spaţiul uranic ( Flăcări pe frunze ) cât şi în cel teluric, unde înaintează greoi, căruţele cu floarea soarelui :Flăcări pe frunze /pe cerul întunecat; / plouă cu stropi grei//Pe drumurile desfundate / Căruţe cu floarea soarelui.''
Cele câteva semne de primăvară au un tonus optimist, le simţim ca pe o dezlănţuire a naturii, în vâltoarea acvatică sau ca pe un aspect de inginerie casnică în lumea zburătoarelor. O secvenţă de geografie montană este completată de imaginea cocorului, adunând vreascuri : '' Neaua topită-/pârâul de munte / ieşit din matcă //În pliscul cocorului /vreascuri pentru noul cuib. '' Din splendoarea verii nu lipsesc fructele aurii, simboluri ale luminii, dar şi ale bogăţiei prin trimitere la metalul preţios. În acest cadru cu valori contemplative, statice, atrage atenţia din hăţiş, privirea căprioarei, cuprinsă de curiozitate şi teamă :'' Poame aurii /strălucind în livadă -/luna de
vară // Un fulger în hăţişuri :/privirea căprioarei.''
Un alt lanţ de poeme se intitulează '' Prima ninsoare '', unde vocile lirice sunt distribuite în ordinea următoare VM, MD. O dată cu prima ninsoare coboară din cer o tăcere adâncă. De la priveliştea ascensională, privirea se mută pe orizontală pentru a admira umbra copacilor. Poetul a preferat forma veche, biblică, a verbului '' pogoară'' pentru a sacraliza peisajul, continuat cu '' neaua pură'', succedaneu al oglinzii :''Prima ninsoare :/ o tăcere adâncă / pogoară din cer //Pe neaua pură umbra /copacilor desfrunziţi.'' O marină caligrafiată graţios oferă contemplatorului stare de linişte. Peisajul acvatic este ilustrat de pescari, alge şi dinamica valurilor rostogolindu-se încet, spre ţărm. Doar o notă sugerând osteneala, desluşim în unduirea valurilor înspumate :'' Vară bogată-/în plasa pescarilor / alge de mare//Înspumate valuri/ unduindu-se spre ţărm.''
Dacă în alte secvenţe admiram luxurianţa, bogăţia, în micropoemele următoare întâlnim sărăcia, tristeţea, atât în spaţiul exterior reprezentat de livada cu sperietoare, cât şi în spaţiul interior, închipuit de cămara bătrânei. Şi totuşi, un element oferă, prin contrast, satisfacţie :luna plină. Cele două planuri se află în opoziţie: '' O sperietoare/ uitată în livadă:/ luna plină // În cămara bătrânei / bate vântul de toamnă.''
Altădată, în locul sperietorii aflăm în livadă pruni înfloriţi, a căror măreţie trimite la teme folclorice şi religioase, între care '' ninsoarea mieilor''. Pe un şantier, câteva turturele au pasiuni arhitecturale, înălţându-şi cuibul, la repezeală, aşa cum au înflorit şi pomii '' peste noapte'' :'' Livada de pruni /a-nflorit peste noapte.../ninsoarea mieilor// Un şantier de lucru:/ cuibul de turturele.'' Deseori, cele două voci lirice alternează spaţiile sus/jos; uranic /teluric; speranţă / dezamăgire etc. În cernerea lină a zăpezii, contemplatorul observă o '' perdea de lumină'', prin care se poate privi cu îndrăzneală spre înălţimi. Dar planul se schimbă şi spaţiul terestru se află sub semnul tragicului. Abia se mai văd urmele lupilor după pradă. Obiectivul a coborât de la candoare, inocenţă, la sfâşiere şi moarte : '' Norii plumburii / cernând uşor zăpada-/perdea de lumină //Urmele haitei de lupi / după ciuta rănită.''
O secvenţă înfăţişează un peisaj tradiţional cu cirezi, nori de praf, c-un bivol amintind de o descriere călinesciană, în viziuni care ţin de o geologie preistorică. Pe de o parte, deplasarea vitelor într-un cadru tulburat de ivirea pe neaşteptate a unui nor, pe de altă parte, inerţia, desenul îngroşat al unui arhetip, sugerând prin nemişcarea lui, veşnicia : '' Un nor din senin -/tot colbul drumului/ în urma cirezii // O platoşă de nămol / pe bivolul din baltă.'' Reliefând fragilitatea fiinţei umane, eul liric asociază omul şi trestia, după un cunoscut aforism :''Omul este o trestie gânditoare.'' Clătinările, şovăiala, neliniştile existenţiale rămân o constantă şi în plină maturitate, când cocorii în care oamenii au investit atâtea speranţe, pier în zare, dincolo de cadrele selenare :'' Oameni şi trestii / sub vântul de toamnă-/cumpăna vieţii //Lăsând în urmă luna/ cocorii pier în zare.''
Un alt poem în lanţ se intitulează '' Ploaie de toamnă ''cuprinzând metamorfoza intemperiilor, care provoacă bucurii celor mici ( prima ninsoare) şi agitaţie în lumea păsărilor, care presimt criza nutriţională. Treptat, fereastra se transformă într-o ilustrată cu chipuri inocente :'' Chipuri de copii / privind de la fereastră :/prima ninsoare//Mare aglomeraţie / la cantina de păsări.'' Efemerul, temă frecventă în poemele de tip nipon, este sugerat mai întâi de reacţia senzuală, feminină, provocatoare a acvaticului, dar şi de terestritatea banală, inofensivă a pufului păpădiilor, care înceţoşează un peisaj de o calmitate absolută :'' Spuma mării/ spălând plaja aurie-/cochilii sparte//Amiază înceţoşată:/puful păpădiilor.''
Venind dinspre sud, vântul răscoleşte tot ce întâlneşte în cale, atât în spaţiul interior, al cuiburilor de rândunele, cât şi în spaţiul exterior, reprezentat de drumurile cu seminţe de buruieni. În împrăştierea seminţelor, intuim o reaşezare în lumea vegetală, un echilibru care s-ar traduce prin versul : ''La mijloc de rău şi bun '', spre o înţelegere înţeleaptă a rosturilor naturii :'' Vântul dinspre sud:/ sub streşinile caselor/ rândunelele//Seminţe de buruieni / pe toate drumurile.''
Acelaşi vânt dinspre sud, halucinant, devastator învăluie atmosfera din '' Vară indiană'', cu prima brumă, antrenând frunzele într-un foşnet ameninţător, care trezeşte o libelulă graţioasă şi inocentă. Vântul cu misiunea sa de avertizare, şterge primele urme ale toamnei şi atenţionează micile vietăţi cuprinse de somnolenţă:'' Vântul dinspre sud /topind cea dintâi brumă;/ Vară indiană// Foşnetul frunzelor / trezeşte -o libelulă.''
Ce se întâmplă cu natura în plină toamnă? Uneori, poetul ''înregistrează'' firescul ca dat existenţial, se mulţumeşte cu simpla contemplare, rătăcind cu privirea în universul floral, văzut de la fereastră. El este fascinat de caracterul repetitiv al înfloririi trandafirului şi de lumina provocată de grupul crizantemă- fluture:''Trandafirul/ din faţa ferestrei/ a înflorit iar //Lumina toamnei/ pe crizantema albă/ un fluture.''O perspectivă tristă oferă un autentic '' Peisaj marin''schiţat din câteva linii sigure, la vreme de toamnă. Distingem ca dominantă solitudinea, protagoniştii de ocazie ( pescăruşi, ciori ) şi un itinerar al drumului spre nicăieri (cărăruie, tufe de scaieţi). Şi cum nimic nu se desfăşoară la întâmplare, păsările conversează pe o temă secretă, existenţială :'' Pescăruşi şi ciori / la sfat pe plaja goală.../singuri pe ţărm// Cărăruia se pierde/ în tufele de scaieţi.''
În văzduh, norii coloraţi de fulgere iau forma unui evantai de mărime colosală, între cer şi mare; un evantai răcorind atmosfera. Dar iată, consecinţele apar sub semne torenţiale şi pe vapor (simbol al timpului efemer ) s-au deschis deja primele umbrele, cu rol de protecţie în faţa Marelui Necunoscut:'' Un larg evantai / între cer şi mare:/nori trandafirii//Ploaia de toamnă-/pe puntea vaporului / primele umbrele.''
Din secţiunea '' Tanrenga'' ne-au atras atenţia, în mod deosebit, trei construcţii poematice. Într-un spaţiu sacralizat, semnificat de mitul cupolei, mesagerii ( porumbeii albi ) se pregătesc de plecare, spre lumea divină. Dar planul ar putea fi zădărnicit de '' pisica neagră'', simbol demonic, frecvent în superstiţiile româneşti. E o permanentă stare conflictuală, între forţele malefice şi cele benefice, stare sugerată de contrastul culorilor ( alb-negru ), de opoziţia spaţială ( deschidere- acoperişul bisericii ) şi ( închidere- loc ascuns ) şi de semnificaţia titlului ( '' La pândă''). Într-un alt poem, regăsim imaginea florii cu dublă semnificaţie: una decorativă, expresionistă, sub semnul risipei florale şi alta romantică, închipuind iubirea pierdută, în atmosfera caniculară. Revenind la codul de lectură iniţial, desluşim în cheie magică, în ceaşca de cafea, începutul unei ameliorări o dată cu primul semn de ploaie .'' Doar o floare/ cu-atâtea petale căzute/ în toiul verii.../Citind în cafea, brusc/ primul semn de ploaie'' ( ''Semn de ploaie '').
Şi într-un ultim tanrenga, imaginat pe tema gingăşiei, poeţii au preluat motivul poetic al florii. Finalul sugerează o rugă spre divinitate, ca să întârzie'' bruma'' ( senectutea, boala, moartea ). E o rostire cu caracter permanent: '' O floare gingaşă/ în cupa inimii/ e încă vie...//Zilnic mă rog cerului/ să întârzie bruma.''
Cei doi poeţi stăpânesc tehnica poemului în lanţ şi se completează reciproc, asigurând expresivitate şi adâncime textelor.
Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Mireasmă de tei, Editura Făt- Frumos, Bucureşti, 2008.
George Bădărău
badarau.george921@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)